Suferintele tanarului Werther (14)

Un val de lacrimi care izbucni din ochii Lottei şi îi ogoi inima opri cântecul lui Werther. El aruncă manuscrisul, o luă de mână pe Lotte şi plânse cu lacrimi amare. Lotte îşi sprijinea capul pe cealaltă mână şi-şi ascunse ochii în batistă. Tulburarea lor era cumplită. Simţeau propria lor durere în soarta vitejilor, simţeau totul împreună, şi lacrimile lor se uniră. Buzele şi ochii lui Werther îi ardeau braţul. O cuprinse un fior. Ar fi vrut să se îndepărteze, dar durerea şi prietenia o apăsau ca plumbul. Se reculese şi îl rugă plângând să citească mai departe, îl rugă cu toate vocile cerului. Werther tremura, inima îi bătea să se spargă; luă foaia şi citi, cu glasul aproape frânt.

― De ce mă trezeşti, vânt de primăvară? Tu zburzi şi spui: „Stropesc pământul cu picăturile cerului!” Dar vremea veşte­jirii mele e aproape, aproape e furtuna care-mi rupe frunzele! Mâine va veni, va veni călătorul, care m-a văzut în toată frumuseţea mea; ochii lui mă vor căuta de jur împrejur pe câmp şi nu mă vor găsi...[i]

Puterea acestor cuvinte îi copleşi. Werther se aruncă în faţa Lottei, cuprins de deznădejde, îi luă mâna şi şi-o lipi de ochi, de frunte. Lotte bănui deodată ce faptă îngrozitoare plănuia. Simţurile i se tulburară. Îi strânse mâinile, i le strânse la piept, se aplecă spre dânsul cu un gest îndurerat şi obrajii lor fierbinţi se atinseră. Lumea pieri din jurul lor. El o cuprinse în braţe, o strânse la piept şi-i acoperi cu sărutări fierbinţi buzele, care tremurau şi şopteau în neştire.

― Werther! strigă ea, în sfârşit, cu voce înăbuşită şi întor­când capul. Werther!

Împingându-l uşor, îşi desprinse pieptul de pieptul lui şi strigă încă o dată, cu tonul potolit al unei nobile simţiri:

― Werther!

El nu se împotrivi, o lăsă din braţe şi se aruncă nebun la picioarele ei. Lotte se smulse de lângă dânsul şi, înspăimân­tată, şovăind între iubire şi mânie, spuse:

― Asta e cea din urmă oară, Werther! De-acum n-ai să mă mai vezi!

Şi aruncând încă o privire plină de dragoste spre dânsul, se repezi în odaia de-alături şi încuie uşa după dânsa. Werther întinse mâinile spre ea, dar nu îndrăzni s-o oprească. Şedea pe jos, cu capul pe canapea. Rămase aşa mai bine de o jumătate de ceas, până când un zgomot îl făcu să tresară. Era servitoarea, care voia să pună masa. Se ridică, începu să umble încoace şi încolo prin odaie şi, când rămase iarăşi singur, se duse la uşa încăperii de-alături şi chemă cu glas înăbuşit:

― Lotte! Lotte! Numai o singură vorbă... Un bun rămas!

Ea nu răspunse. El aşteptă o clipă, o rugă din nou, mai aşteptă puţin, apoi se smulse de lângă uşă, spunând:

― Rămâi cu bine, Lotte! Rămâi cu bine pe veci!

Ajunse la poarta oraşului. Străjerii, care erau obişnuiţi demult cu el, îl lăsară în tăcere să iasă. Cădea o ploaie ameste­cată cu zăpadă. Abia pe la unsprezece sosi acasă. Servitorul văzu că n-avea pălărie. Nu îndrăzni să spună nimic şi îl dezbrăcă. Hainele lui Werther erau ude. Pălăria a fost găsită după aceea pe o stâncă de pe coasta dealului. E de neînţeles cum în noaptea aceea întunecată şi ploioasă a putut să se urce acolo fără să cadă.

Werther se culcă şi dormi multa vreme. Când, a doua zi dimineaţa, servitorul, la chemarea lui, îi aduse cafeaua, îl găsi scriind. Scrisoarea către Lotte suna aşa:

„Aşadar, deschid ochii pentru cea din urmă oară! Vai, ei nu vor mai vedea soarele, fiindcă ziua de azi, tulbure şi ceţoasă, îl acoperă. Plângi, aşadar, natură! Fiul tău, prietenul tău, iubitul tău se apropie de sfârşit. Lotte! ce simt eu acuma nu se poate asemăna cu nimic, şi totuşi ceea ce poate să spună mai limpede un vis nelămurit este: «Asta-i cea din urmă dimineaţă. Cea din urmă!» Lotte, nu înţeleg deloc ce înseamnă «cea din urmă». Acum sunt încă plin de putere, şi mâine voi zăcea întins fără simţire la pământ! Să mori! Ce înseamnă asta? Visăm când vorbim de moarte. Am văzut pe mulţi mu­rind. Însă omenirea e atât de mărginită, încât nu poate con­cepe un început şi un sfârşit pentru existenţa ei. Ca şi acuma, de pildă, sfârşitul meu, al tău, iubito! Într-o clipă... despărţiţi, departe unul de altul... poate pe veşnicie!... Nu, Lotte, nu!... Cum pot eu să pier? Cum poţi tu să pieri? Existăm doar! A pieri!... Ce înseamnă asta? E doar o vorbă, un sunet gol pe care inima mea nu-l simte!... Mort, Lotte, una cu pământul rece, atât de strâmt, de posomorât !... Aveam odată o prietenă[ii], care era singura mângâiere a deznădăjduitei mele tinereţi. A murit. Am dus-o la cimitir şi am stat lângă mormântul ei, în timp ce lăsau în jos sicriul şi frânghiile scârţâiau. Au azvârlit apoi prima lopată de ţărână; îngrozitoarea cutie a răsunat înăbuşit, tot mai înăbuşit, până când pământul a acoperit-o. M-am prăbuşit lângă groapă... cu sufletul cutremurat, înspăimântat, zdrobit... Dar nu ştiam atunci ce mi s-a întâmplat... ce-are să mi se întâmple... Moarte! Mormânt! Vorbe pe care nu le pricep!

O, iartă-mă! Iartă-mă! Ieri ar fi trebuit să fie ultima clipă a vieţii mele! O, îngere! Pentru întâia oară am simţit în adâncul sufletului meu, cu voluptate, că mă iubeşti! Mă iubeşti! Mai arde şi acum pe buzele mele focul sfânt care izbucnea din buzele tale! O bucurie caldă şi nouă îmi umple inima! Iartă-mă! Iartă-mă!

O, ştiam că mă iubeşti, ştiam asta de la primele priviri, de la prima strângere de mână. Şi totuşi, atunci când am plecat, când l-am văzut pe Albert lângă tine, am fost cuprins din nou de îndoieli cumplite.

Îţi mai aduci aminte de florile pe care mi le-ai trimis atunci, când în adunarea aceea îngrozitoare n-ai putut să-mi spui o vorbă şi nici să-mi întinzi mâna? O, am stat aproape toată noaptea în genunchi în faţa florilor, şi ele mi-au pecetluit iubirea ta. Dar, vai! Impresiile acestea au pierit aşa cum piere treptat din sufletul credinciosului simţământul milostivirii cereşti, milostivire ce-i fusese hărăzită, cu îmbelşugare cerească, în semne sfinte şi vădite.

Toate acestea sunt trecătoare. Veşnicia însă nu poate să stingă viaţa arzătoare pe care am gustat-o ieri pe buzele tale şi pe care o simt acum în mine! Şi îmi spun mereu: «Mă iubeşte! Braţul acesta a cuprins-o, buzele acestea au tremurat pe buzele ei, gura asta a şoptit lângă gura ei. E a mea!»... Eşti a mea! Da, Lotte, pe vecie!

Şi ce dacă Albert e soţul tău? Soţ! Să fie oare un păcat pe lumea aceasta că eu te iubesc şi că vreau să te smulg din braţele lui? Păcat? Bine. Mă pedepsesc pentru asta. Am gustat acest păcat în toată voluptatea lui cerească, am sorbit în inima mea balsam de viaţă şi vlagă. Din clipa asta eşti a mea! A mea, o, Lotte! Eu mă duc înainte, mă duc la părintele meu, la părintele tău! Lui vreau să mă tângui, şi El mă va mângâia până când vei veni şi tu, iar eu voi zbura să te întâmpin şi voi rămâne cu tine în faţa infinitului, în îmbrăţişări veşnice.

Nu visez, nu aiurez. În preajma mormântului, totul mi se luminează. Vom dăinui, ne vom vedea din nou[iii], o voi vedea şi pe măicuţa ta. O voi vedea, o voi găsi şi am să-mi deschid inima în faţa ei! Măicuţa ta, imaginea ta!”

Pe la unsprezece, Werther îl întrebă pe servitor dacă Albert s-a întors. Servitorul spuse că da, deoarece i-a văzut calul. Werther îi dădu atunci o scrisorică cu următorul cuprins:

„Vrei să-mi împrumuţi pistoalele pentru o călătorie pe care am de gând s-o fac? Rămâi cu bine!”

Lotte dormise puţin în noaptea aceea. Lucrul de care se temea se întâmplase, şi se întâmplase într-un chip pe care nici nu-l putea presimţi şi de care nici nu se putea teme. Sângele ei, atât de pur şi de uşor odinioară, era acum răzvrătit şi înfrigurat. Mii de sentimente îi cutremurau inima. Ceea ce o ardea acum în piept era oare focul îmbrăţişărilor lui Werther? Era necazul stârnit de îndrăzneala lui? Asemuia oare fără să vrea starea ei de acum şi cu vremurile de altădată, pline de nevinovăţie şi de încredere în ea însăşi? Cum să-şi întâmpine soţul, cum să-i mărturisească o scenă pe care putea atât de bine să i-o destăinuiască şi pe care totuşi nu îndrăznea să i-o destăinuiască? Păstra­seră atâta vreme tăcerea unul faţă de altul! Putea ea oare să rupă cea dintâi această tăcere, şi tocmai la un timp atât de nepo­trivit să facă soţului ei o mărturisire atât de uluitoare? Chiar numai vestea vizitei lui Werther ar fi făcut asupra lui Albert o impresie neplăcută, d-apoi catastrofa asta neaşteptată! Putea ea să spere că soţul ei are s-o vadă în lumina cea adevărată şi are s-o privească fără nici o prejudecată? Şi putea ea oare dori ca el să-i citească în suflet? Iar, pe de altă parte, putea ea să se ascundă faţă de bărbatul înaintea căruia se arătase sinceră şi curată ca un cristal şi faţă de care niciodată nu ascunsese şi nu putuse să ascundă ceea ce simţea? Şi una şi alta o umpleau de îngrijorare şi o puneau în încurcătură. Şi mereu gândurile i se întorceau către Werther, acum pierdut pentru dânsa, pe care nu-l putea lăsa, pe care, vai!, trebuia să-l lase în voia lui şi care, după ce o va pierde, nu va mai avea nimic.

Ce greu o apăsa acum ceea ce până atunci nu-şi înfăţişase încă limpede — tăcerea aceea statornicită între Albert şi dânsa! Oamenii aceştia de treabă, care se înţelegeau între ei, începuseră, din pricina anumitor tainice nepotriviri, să se ascundă unul de altul. Fiecare se gândea că el are dreptate şi celălalt nu. Situaţia se încurcase atât de tare, încât era cu neputinţă să se dezlege nodul tocmai în clipa critică de care atârna acum totul. Dacă o fericită încredere i-ar fi apropiat mai din vreme, dacă iubirea şi înţelegerea reciprocă ar fi răsărit iarăşi într-înşii şi le-ar fi deschis inimile, poate că prietenul nostru ar mai fi putut să fie salvat.

La aceasta se mai adăugă şi o împrejurare deosebită. După cum ştim din scrisorile lui, Werther nu ascunsese niciodată doreşte să părăsească lumea aceasta. Albert îl combătuse de multe ori, şi între Lotte şi soţul ei fusese de multe ori vorba de asta. Albert, simţind un adânc dezgust faţă de o asemenea faptă, spusese de câteva ori, cu un soi de susceptibilitate care nu era deloc în firea lui, că are multe pricini să se îndoiască de seriozitatea acestor intenţii. Îşi îngăduise chiar oarecare glume în privinţa asta şi-i spusese şi Lottei părerea lui. Acest lucru, pe de o parte, o liniştise pe Lotte atunci când în gândurile ei răsăreau asemenea ima­gini triste, dar, pe de altă parte, o împiedicase şi mai tare să-i împărtăşească lui Albert grijile care o chinuiau.

Albert se întoarse, şi Lotte îl întâmpină cu grabă şi stân­jeneală. Albert nu era vesel; nu putuse să ducă treburile la bun sfârşit. Administratorul la care fusese era un om neînduplecat şi meschin. Pe lângă asta, drumul fusese prost, şi asta îl supărase.

Întrebă ce s-a mai întâmplat pe-acasă, şi ea îi răspunse repede că Werther a fost în seara trecută pe la dânsa. O întrebă dacă au venit scrisori, şi Lotte îi spuse că au sosit câteva scrisori şi pachete care sunt în odaie la dânsul. Albert ieşi, şi Lotte rămase singură. Prezenţa bărbatului pe care-l iubea şi-l stima făcuse o impresie nouă asupra sufletului ei. Amintirea mărinimiei lui, a dragostei şi a bunătăţii lui o linişti şi mai mult. Se simţi în ascuns îmboldită să se ducă după dânsul. Îşi luă lucrul şi intră la el în odaie, aşa cum făcea de obicei. Îl găsi ocupat cu desfăcutul pachetelor şi cu cititul scrisorilor. Unele nu păreau tocmai plăcute. Ea îl întrebă ba de una, ba de alta, dar Albert răspunse scurt şi se aşeză la pupitru ca să scrie.

Stătură aşa vreun ceas unul lângă altul. Sufletul Lottei se întuneca tot mai mult. Simţea cât de greu i-ar veni să destăinuiască bărbatului ei, chiar dacă ar fi fost bine dispus, ceea ce îi stătea pe inimă. O cuprinse o melancolie care o apăsa cu atât mai mult cu cât trebuia s-o ascundă şi să-şi înăbuşe lacrimile.

Sosirea servitorului lui Werther o puse într-o mare încurcătură. Servitorul îi înmână lui Albert scrisorica. Acesta se întoarse calm către Lotte şi îi spuse:

― Dă-i pistoalele.

Apoi, către servitor:

― Spune-i din partea mea călătorie bună!

Cuvintele acestea căzură asupra ei ca un trăsnet. Se sculă clătinându-se. Nu mai ştia ce-i cu dânsa. Se duse încetişor la perete, luă tremurând armele, le şterse de praf şi ar mai fi zăbovit încă, dacă Albert, cu o privire întrebătoare, n-ar fi zorit-o. Dădu servitorului unealta fatală fără să poată spune o vorbă. După ce plecă servitorul, îşi strânse lucrul şi se duse în odaia ei într-o stare de nemărginită incertitu­dine. Inima îi prevestea toate grozăviile. O clipă se gândi să se arunce la picioarele bărbatului ei, să-i destăinuiască tot, tot ce se întâmplase în seara trecută, vina ei şi presimţirile ei. Dar văzu repede că asta ar fi zadarnic şi, în nici un caz, nu putea spera că îl va convinge pe Albert să se ducă să vorbească cu Werther. Se aşezară la masă. Datorită unei bune prietene care veni doar să întrebe ceva, care voia să plece îndată... şi rămase, conversaţia se desfăşură destul de bine în timpul mesei. Se siliră să vorbească ba de una, ba de alta, şi uitară de ei înşişi.

Servitorul veni cu pistoalele, şi Werther le luă încântat când află că Lotte i le dăduse. Apoi ceru să-i aducă pâine şi vin, porunci servitorului să se ducă să mănânce şi se aşeză să scrie:

„Au trecut prin mâinile tale. Le-ai curăţat de praf. Le sărut de mii de ori fiindcă ai pus mâna pe ele. Tu, duh al cerului, îmi ocroteşti hotărârea, şi tu, Lotte, îmi întinzi arma, tu, din ale cărei mâini doream să-mi capăt moartea pe care acum o primesc. L-am întrebat pe servitor. Tremu­rai când i le-ai dat. Nu mi-ai trimis nici un cuvânt de bun rămas!... Vai! Vai! Niciun rămas bun!... Ţi-ai închis oare inima faţă de mine din pricina clipei care m-a legat de tine pe veşnicie? Lotte, nici o mie de ani n-ar putea stinge impre­sia acelei clipe. Şi ştiu că tu nu poţi să-l urăşti pe acela care te iubeşte cu atâta înflăcărare.”

După-masă porunci servitorului să împacheteze tot, rupse mai multe hârtii, apoi plecă de acasă pentru a plăti câteva mici datorii. Se întoarse pe urmă, plecă iarăşi şi ieşi din oraş, deşi ploua, se plimbă prin grădina palatului, mai rătăci o bucată de vreme pe câmp, se întoarse iar acasă o dată cu venirea nopţii şi scrise:

„Wilhelm, am văzut pentru ultima oară câmpul, pădurea, şi cerul. Rămâi cu bine şi tu! Dragă mamă, iartă-mă! Mângâie-o, Wilhelm! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Treburile mele sunt toate în ordine. Rămâneţi cu bine! Ne vom vedea iarăşi, mai mulţumiţi decât suntem acum!

Te-am răsplătit rău, Albert, dar tu ai să mă ierţi. Ţi-am stricat liniştea casei, am stârnit neîncredere între voi. Rămâi cu bine! Vreau să sfârşesc. Fiţi fericiţi datorită morţii mele! Albert! Albert! Fă-ţi fericit îngerul! Şi Domnul să te bine­cuvânteze!”

Seara, Werther mai scotoci încă multă vreme printre hârtii, rupse multe şi le aruncă în sobă, apoi făcu câteva pachete pe adresa lui Wilhelm. În ele erau mici fragmente, gânduri fără şir, din care am văzut şi eu unele. Apoi, după ce, pe la zece, porunci să i se pună lemne pe foc şi să i se aducă o sticlă de vin, îl trimise la culcare pe servitor, a cărui odaie se afla, ca şi odaia gazdei, în partea din spate a casei. Servitorul se culcă îmbrăcat, ca să fie gata în zorii zilei, pentru că Werther îi spusese că poştalionul are să oprească la poartă înainte de şase.

***

După unsprezece seara

Împrejurul meu e atâta linişte şi sufletul meu e atât de paşnic! Îţi mulţumesc, Doamne, că dăruieşti ultimelor mele clipe această căldură şi această tărie.

Mă duc la fereastră, iubito, şi printre norii care trec încărcaţi de furtună văd câteva stele ale cerului veşnic! Nu! Voi nu veţi cădea! Cel veşnic vă poartă în inima lui şi mă poartă şi pe mine. Văd stelele din osia Carului Mare, cea mai dragă dintre constelaţii. Când plecam noaptea de la tine şi ieşeam pe uşă, îmi stătea drept în faţă. Cu câtă bucurie nu m-am uitat la ea de atâtea ori, întinzând braţele, făcând din ea semnul sfânt al fericirii mele! Şi... O, Lotte! Ce nu-mi aduce aminte de tine?! Nu mă învălui tu din toate părţile şi n-am adunat eu cu nesaţ, ca un copil, atâtea nimicuri pe care tu, sfânto, le-ai atins?

Siluetă scumpă! Ţi-o dau înapoi, Lotte, şi te rog s-o ­păstrezi cu cinste. De mii şi mii de ori o sărutam când plecam sau când mă întorceam acasă.

L-am rugat pe tatăl tău într-o scrisoare să aibă grijă de cadavrul meu. Sunt în cimitir doi tei, lângă zid, în partea dinspre câmpie. Acolo vreau să mă odihnesc. El poate să facă asta, şi va face-o pentru prietenul lui. Roagă-l şi tu! Nu pot să cred că pioşii creştini or să vrea ca trupul lor să stea lângă un nefericit. O, aş fi vrut să mă îngropaţi la o mar­gine de drum, sau într-o vale singuratică, iar preotul şi levi­tul[iv] să treacă închinându-se pe lângă piatra cu inscripţie şi samariteanul[v] să verse o lacrimă pentru mine.

Sunt gata, Lotte! Nu mi-i teamă să iau paharul cumplit, din care voi bea vârtejul morţii! Mi l-ai întins, şi eu nu şovăi. Până la fund! Până la fund! Toate dorinţele şi speranţele vieţii mele sunt astfel împlinite! Bat, rece şi ţeapăn, la poarta de aramă a morţii!

O, dacă aş fi putut avea parte de fericirea de-a muri pentru tine! Să mă jertfesc pentru tine, Lotte! Aş muri senin şi vesel dacă aş şti că pot să-ţi dau din nou liniştea şi bucuria vieţii. Însă, vai! Numai puţini oameni au avut prilejul să-şi verse sângele pentru ai lor şi să insufle prin moartea lor o viaţă nouă şi însutită prietenilor!

Vreau să fiu îngropat, Lotte, în hainele astea. Le-ai atins cu mâna şi le-ai simţit. L-am rugat şi pe tatăl tău. Sufletul meu pluteşte deasupra sicriului. Să nu mă caute nimeni în buzunare. Funda aceasta roză pe care o purtai la sân când te-am văzut întâia oară printre copiii tăi... O, sărută-i de mii de ori şi istoriseşte-le soarta nefericitului lor prieten! Dragii de ei! Roiesc toţi în jurul meu! O, cum m-am simţit legat de tine şi cum din prima clipă nu te-am mai putut părăsi!... Funda asta trebuie să fie îngropată cu mine! Mi-ai dăruit-o de ziua mea de naştere! Cu câtă bucurie am primit-o!... O, nu mă gândeam atunci că am să ajung aici!... Linişteşte-te, te rog! Linişteşte-te!

Sunt încărcate... Bate douăsprezece! Aşadar, gata!... Lotte, Lotte, rămâi cu bine! Rămâi cu bine!

***

Un vecin a văzut lumina pulberii şi a auzit împuşcă­tura. Dar, fiindcă totul s-a liniştit iarăşi, n-a mai dat atenţie faptului.

Dimineaţa, la şase, servitorul intră cu o lumânare. Îl găseşte pe stăpânul său întins pe jos, vede pistolul şi sângele. Îl strigă, îl apucă de mână. Niciun răspuns. Mai horcăia încă. Servitorul aleargă după medic, după Albert. Lotte aude sunând clopoţelul. O cuprinde un tremur. Îl trezeşte pe Albert; se scoală amândoi; servitorul le aduce plângând şi bolborosind vestea. Lotte cade leşinată în faţa lui Albert.

Când a sosit medicul, l-a găsit pe Werther zăcând fără scăpare. Pulsul bătea, dar picioarele şi mâinile îi erau ţepene. Se împuşcase în cap, deasupra ochiului drept. Creierul fusese atins. I-au deschis o vână la braţ, în zadar însă. Sângele curgea. Nu încetase să respire.

După sângele găsit pe braţul fotoliului, s-a putut trage concluzia că săvârşise fapta stând la masă. Apoi căzuse jos şi se rostogolise, zbătându-se în jurul scaunului. Zăcea acum întins pe spate, lângă fereastră, încălţat, îmbrăcat cu frac albastru şi vestă galbenă.

Casa, vecinii, oraşul, toată lumea s-a tulburat aflând vestea. Când a venit Albert, Werther fusese întins pe pat. Era legat la frunte, şi faţa lui purta pecetea morţii. Nu făcea nici o mişcare. Plămânii mai horcăiau încă groaznic, când mai încet, când mai tare. Sfârşitul nu era departe.

Din vin băuse numai un pahar. Pe pupitru sta deschisă Emilia Galotti[vi].

Despre mâhnirea lui Albert, despre jalea Lottei nu mai spun nimic!

Când auzi vestea, bătrânul administrator veni în goană cu trăsura. Plângând, îl sărută pe muribund. Fiii lui cei mai mari sosiră în curând şi ei, pe jos, şi căzură lângă pat, plini de-o neţărmurită durere. Îi sărutară mâna şi gura, iar cel mai mare, pe care Werther îl iubise întotdeauna mai mult, stătu cu faţa lipită de-a lui până când acesta îşi dădu sufletul. Au trebuit să-l ia cu de-a sila de lângă cadavru.

Werther a murit pe la amiază. Prezenţa administratorului şi măsurile luate de el împiedicară să se işte zarvă. Noaptea, pe la unsprezece, l-au îngropat la locul pe care şi-l alesese. Bătrânul şi cu fiii lui au mers după mort. Albert n-a putut să vină. Viaţa Lottei era în primejdie. L-au dus pe umeri nişte meşteşugari. Nici un preot nu l-a însoţit.­

Sfarsit

---

[i] Este vorba despre Cântecele Selmei, unul dintre poemele mai scurte din creaţia atribuită lui Ossian. Goethe îl tradusese la Strassbourg sub înrâurirea lui Herder şi-i dăruise o copie lui Friederike Brion. În 1774 îşi aminteşte de tălmăcire, nu pentru că Ossian l-ar fi interesat în mod deosebit, ci pentru că fragmentul i se părea potrivit să exprime starea psihologică a lui Werther. Prelucrează această primă formă şi evoluţia parcursă din 1771 până în 1774 îşi arată roadele.

[ii] Referire la Susanna von Klettenberg. Vezi şi nota 5.

[iii] Reminiscenţe din cunoscuta odă a lui Klopstock Lui Fanny (An Fanny, 1749).

[iv] Goethe foloseşte ambele noţiuni polemic, pentru a înfiera pe preoţii şi pe habotnicii care trec pe lângă mormântul sinucigaşului binecuvântându-se pe sine. În esenţă, el se referă la parabola bunului samaritean: pe când preotul şi levitul nici nu se uită la omul maltratat de bandiţi, un biet samaritean îi vine în ajutor.

[v] Vezi nota anterioară.

[vi] Tragedie a lui G.E. Lessing (1729-1781) la reprezentaţia căreia tânărul Goethe asistase profund emoţionat. Vezi şi nota nr. 2.

P13