Lumea pierduta (3)

Un om imposibil...

 Temerile, ca şi nădejdile prietenului meu n-au fost întemeiate. Când am sosit miercuri la sediul "Naturii", am găsit un plic purtând ştampila din West Kensington, pe care numele meu era scris cu nişte litere ca de sârmă ghimpată. Iată ce conţinea plicul:

"Enmore Park W

 Domnule,

 Am primit scrisoarea prin care vă oferiţi să împărtăşiţi vederile mele. Vederile mele nu au nevoie să fie împărtăşite nici de dv, nici de altcineva. Aveţi îndrăzneala să numiţi „speculaţii” declaraţiile mele asupra darwinismului. Ţin să vă semnalez grava necuviinţă pe care o provoacă un asemenea cuvânt într-o asemenea materie. Contextul, totuşi, îmi dovedeşte că aţi păcătuit mai mult din ignoranţă şi lipsă de dibăcie decât din răutate. In consecinţă, vă scot de sub acuzare. Una din frazele lucrării mele pare a vă fi dat oarecum de furcă. Aş fi crezut că numai o inteligenţă submediocră n-ar fi putut să sesizeze imediat acest punct de vedere. Dar dacă într-adevăr lucrul acesta cere o explicaţie, sunt de acord să vă primesc la ora fixată, în ciuda dezgustului pe care mi-l provoacă, fără excepţie, vizitele şi vizitatorii. Feriţi-vă de a crede, aşa cum aţi putea fi ispitit s-o faceţi, că mi-aş putea schimba eventual părerea. Nu-mi exprim niciodată o părere decât în mod deliberat şi după ce am chibzuit îndelung asupra ei. A-mi lua vorba înapoi nu intră în obiceiurile mele. Binevoiţi, atunci când vă veţi prezenta, să-i arătaţi valetului meu, Austin, plicul acestei scrisori: el trebuie să ia toate măsurile de precauţie necesare spre a mă apăra împotriva acelor puşlamale neruşinate care se numesc gazetari.

 Al dv sincer

GEORGE EDUARD CHALLENGER"

 I-am citit această scrisoare lui Tarp Henry, care venise de dimineaţă să ia rezultatul demersului meu. Drept răspuns, Tarp mi-a spus doar atât:

 — Tocmai s-a descoperit o substanţă, cuticura sau cam aşa ceva, mai eficace decât arnica pentru vindecarea rănilor...

 Unii oameni au un deosebit simţ al umorului.

 Era aproape l0 şi jumătate când am primit scrisoarea. La ora exactă fixată pentru întâlnire, o trăsură m-a lăsat în faţa unei case, al cărei grilaj impunător şi ale cărei ferestre cu perdele bogate dovedeau că temutul profesor se bucura de o frumoasă stare materială. Uşa mi-a fost deschisă de un individ ciudat, negricios şi uscat, fără vârstă, care purta o vestă de postav gros şi jambiere brune, de piele. Am aflat mai târziu că era şoferul, care îndeplinea toate serviciile ori de câte ori ultimul valet o lua la goană. M-a privit din cap până în picioare, cu nişte ochi albaştri pătrunzători.

 — Sunteţi aşteptat? a întrebat.

 — Mi s-a fixat o întâlnire.

 — Scrisoarea dumneavoastră?

 I-am arătat plicul.

 — Bine!

 Părea foarte puţin vorbăreţ. L-am urmat în coridor când, dintr-o odaie în care am recunoscut că era sufrageria, a apărut deodată în faţa mea o femeie scundă, cu trăsăturile mobile şi vii, cu ochi negri şi cu aspect mai mult francez decât britanic.

 — O clipă, îmi spuse ea. Aşteaptă puţin, Austin. Poftiţi înăuntru, domnule. Daţi-mi voie să vă întreb dacă l-aţi mai întâlnit până acum pe soţul meu.

 — N-am avut această cinste, doamnă.

 — Atunci vă prezint mai dinainte scuzele mele. E un om imposibil, cu totul imposibil. Ţin să vă previn, ca să vă păziţi.

 — Vă mulţumesc, doamnă.

 — Îndată ce-l vedeţi că se înfurie, să nu mai rămâneţi în odaie şi să nu vă mai pierdeţi timpul cu discuţii. Au mai avut şi alţii ocazia să regrete acest lucru. De fiecare dată se iscă un scandal care se răsfrânge şi asupra mea, şi asupra tuturor. Sper că vizita dumneavoastră nu este în legătură cu aceeaşi problemă, a Americii de Sud.

 —  E cu neputinţă să minţi o femeie.

 — O, e cel mai primejdios subiect! O să vă povestească lucruri despre care nu veţi crede nimic, ceea ce, de altfel, e uşor de înţeles. Totuşi, vă rog să nu-l contraziceţi, deoarece lucrul acesta îl scoate din fire. Prefăceţi-vă că-l credeţi şi totul o să fie bine. Ţineţi seama că el însuşi crede ce spune. Despre asta puteţi fi sigur. Niciodată nu s-a pomenit un om mai cinstit. Nu vă mai reţin, asta i-ar da de bănuit. Dacă începe a fi primejdios, într-adevăr primejdios, sunaţi şi rezistaţi până sosesc eu. Chiar şi în clipele cele mai grave, tot mai păstrez asupra lui o oarecare autoritate...

 Cu aceste cuvinte de încurajare, doamna Challenger m-a încredinţat tăcutului Austin, care aştepta asemeni unei statui a discreţiei. Valetul m-a condus la capătul coridorului, în faţa unei uşi la care a bătut. Un muget de taur i-a răspuns. Şi iată-mă în faţa profesorului.

 Challenger stătea pe un scaun turnant, în faţa unei mese mari, acoperită cu cărţi, cu hărţi şi cu diagrame. In clipa când am intrat, s-a învârtit cu scaunul ca să mă privească din faţă. Înfăţişarea lui mi-a tăiat răsuflarea. Eram pregătit să văd un om ciudat, dar nu o făptură atât de înspăimântătoare! Te surprindea prin statura lui, prin ţinuta lui impunătoare şi prin mărimea capului, mai uriaş decât orice am văzut vreodată pe un trup omenesc. Pălăria lui, dacă m-aş fi încumetat s-o încerc, mi-ar fi căzut până pe umeri! Avea una din acele figuri cu barbă, care în mintea mea se asocia cu imaginea unui taur asirian — o faţă roşie, cu barba de un negru bătând în albastru, coborând în bucle mari pe piept. Părul lui, cu totul neobişnuit, îi tăia fruntea ca o lungă bandă netedă. Ochii de un cenuşiu albăstrui, foarte limpezi sub smocurile negre şi groase ale sprâncenelor, aveau o privire ascuţită şi sfredelitoare care impunea. Umerii largi, pieptul bombat ca un butoi, mâinile de uriaş acoperite cu păr des — iată ce vedeam din persoana lui pe deasupra mesei. Un glas tunător agrava prima impresie pe care mi-o produsese celebrul profesor Challenger.

 — Ei, despre ce este vorba? m-a întrebat el, cercetându-mă cu aroganţă.

 Trebuia să-mi ascund surprinderea, pentru că, altfel, dialogul s-ar fi putut termina aici.

 — Aţi binevoit să-mi fixaţi o întâlnire, domnule profesor, i-am răspuns domol.

 Şi i-am împins plicul. El l-a luat şi l-a aşezat în faţa lui, pe masă.

— Aha, da... eşti tânărul care nu înţelege limba engleză, dar binevoieşte, pe cât se pare, să fie de acord cu concluziile mele generale.

— Întrutotul, domnule profesor, întrutotul, am declarat.

— Desigur! Asta o să-mi consolideze situaţia, nu-i aşa? Pentru că îmi aduci sprijinul dublei autorităţi: a vârstei şi a aspectului dumitale... Ceea ce nu împiedică totuşi să fii mai bun decât toţi măgarii aceia de la Viena, ale căror răgete în turmă nu mă jignesc mai mult decât guiţatul de unul singur al porcului englez!

 M-a privit aşa, de parcă aş fi fost un exemplar din rasa aceea.

 — Purtarea lor, am spus, o găsesc îngrozitoare.

 — Te asigur că sunt în stare să mă lupt singur şi n-am nevoie de simpatia dumitale. Da, singur, domnule, cu spatele la zid: acolo mă simt la locul meu. Dar să rezumăm. Dialogul acesta nu poate avea pentru dumneata prea mult farmec, iar pe mine mă plictiseşte peste orice închipuire. Aveai de prezentat, dacă nu mă înşel, câteva observaţii asupra unuia din aspectele tezei mele?

 Felul lui de a fi, brutal şi direct, nu-mi lăsa putinţa să mă sustrag, şi totuşi trebuia să mă feresc, să pândesc un moment prielnic. De departe, lucrul acesta mi se păruse destul de simplu. Oare calităţile mele de irlandez mă vor părăsi tocmai acum când aveam mai mare nevoie de ele? Challenger mă străpungea cu ochii lui de oţel.

 — Explică-te! a mugit.

 — Nu sunt decât un foarte modest cercetător, abia deasupra nivelului unui amator pasionat. Dar îmi pare că sunteţi de o severitate exagerată faţă de Weissmann. Oare starea de fapt nu ar tinde, în momentul de faţă, să-i... consolideze doctrina?

 — Ce stare de fapt? a zis Challenger, cu un calm ameninţător.

 — Fără îndoială că nu există niciun fapt care să constituie, în adevăratul înţeles al cuvântului, o dovadă. Făceam aluzie, pur şi simplu, la ceea ce aş numi tendinţa ştiinţifică generală a gândirii moderne.

 Challenger s-a aplecat spre mine cu o mare seriozitate.

 — Ştii, cred  a început, făcând gestul de a număra pe degete, că unghiul cranian este un factor constant.

 — Bineînţeles, i-am răspuns.

 — Şi că telegonia este o ipoteză controversată?

 — Fără nici o îndoială.

 — Şi că ovulul este diferit de oul partenogenetic?

 — Nici vorbă! am exclamat, mândru de îndrăzneala mea.

 — Şi ce dovedeşte asta? m-a întrebat cu o voce blândă şi convingătoare.

 — Intr-adevăr ce dovedeşte asta? am îngăimat. Ce dovedeşte asta?

 Challenger gungurea:

 — Vrei să ţi-o spun eu?

 — V-aş ruga...

 — Asta dovedeşte  a zbierat el într-o neaşteptată explozie de furie că eşti o caiafă neruşinată, unul din acei mizerabili de gazetari, a căror ignoranţă e tot atât de mare cât şi neruşinarea lor!

 Se ridicase dintr-o săritură, cu ochii ieşiţi din orbite.

 În ciuda momentului critic, am avut timpul să observ, spre marea mea surprindere, că, deşi ridicat în picioare, îmi ajungea abia la umeri şi că, foarte mic de statură, stăvilit în creşterea lui uriaşă, vitalitatea lui înspăimântâtoare se dezvoltase în lărgime, în grosime şi în volum cerebral: un Hercule scund.

 — Ceea ce-ţi spuneam adineauri, domnule — striga acum, aplecat înainte cu gâtul întins şi cu mâinile sprijinite de masă — era pur şi simplu pe păsăreşte, o păsărească ştiinţifică! Prin urmare, dumneata, care ai un cap cât o nucă, îţi închipui că o să fii mai dibaci decât mine! Ai pretenţia că eşti atotputernic, cabotin ce eşti! Fără îndoială că trebuie să ne plecăm cu toţii în faţa dumitale, în nădejdea vreunui cuvânt binevoitor? În nădejdea că vreunul dintre noi o să se poată ridica mai uşor? În nădejdea că vreunul dintre noi o să se poată ţine în scări? Ştii oare că a fost o vreme când ţi s-ar fi tăiat urechile? Să ştii, lepră, că te cunosc prea bine! Ţi-ai pierdut măsura mârşăviei. Dar mă însărcinez eu să ţi-o aduc aminte. Te dezumflu eu, balon umflat cu vânt! Se mai găseşte cineva pe lumea asta care să-ţi fie stăpân. Nu, domnule, nimeni nu-şi bate joc de George Eduard Challenger! Nimeni nu i-a găsit încă naşul! Doar te-am prevenit, din clipa când ai ţinut să vii, că o faci pe propriul dumitale risc. Ai jucat un joc primejdios şi ai pierdut. Cu atât mai rău pentru dumneata, iubite domnule Malone. Acum, plăteşte!

 — S-avem iertare, domnule, i-am răspuns, retrăgându-mă spre uşă şi deschizând-o. Puteţi să mă insultaţi cât vreţi, vă dau voie. Dar totul are o margine, şi de atins n-o să mă atingeţi!

 — Crezi?

 Înainta cu paşi măsuraţi, cu un aer ameninţător. Dar deodată s-a oprit şi şi-a vârât mâinile butucănoase în buzunarele hainei scurte:

 — Am mai avut până acum ocazia să arunc afară câţiva gazetari. Dumneata ai să fii al patrulea sau al cincilea. O amendă de 3 lire şi l5 şilingi, ăsta-i tariful obişnuit. Cam scump, dar face. Şi de ce, mă rog, nu ţi-ai urma şi dumneata confraţii? Mi se pare că o meriţi îndeajuns!

 Şi-a reluat apoi mersul duşmănos, ridicându-se pe vârfuri ca un maestru de dans.

 Aş fi putut fugi pe uşa holului, dar ar fi fost o laşitate din partea mea. De altfel, o mânie cât se poate de firească începuse să mă înfierbânte. Chiar dacă m-aş fi făcut vinovat faţă de omul acesta, atitudinea lui mă punea în legitimă apărare.

 — Binevoiţi a vă îndepărta mâinile, domnule. N-o să sufăr nici cea mai mică atingere.

 — Zău?!

 Mustaţa lui neagră s-a ridicat şi un rânjet a făcut să-i sclipească unul din caninii albi:

 — N-ai să suferi, zici, nici cea mai mică atingere?

 — Domnule profesor — am strigat — fiţi om de înţeles! Cântăresc l5 "stone", sunt tare ca fierul şi joc centru mijlocaş în fiecare duminică în echipa "London Irish". Nu sunt eu omul...

 În clipa acea, el s-a repezit asupra mea. Din fericire deschisesem uşa, pentru că altfel am fi trecut prin ea! Ciocnirea ne-a făcut să ieşim în coridor, unde am agăţat în trecere un scaun, care a sărit împreună cu noi spre stradă. Barba lui Challenger îmi umplea gura, parcă eram încurcaţi unul într-altul, iar scaunul cel infernal îşi repezea picioarele printre ale noastre. Austin, care veghea, avusese grijă să deschidă cele două canaturi ale uşii holului. O smucitură ne-a făcut să ne rostogolim pe scări de-a-ndaratelea. Am văzut uneori prin localurile de noapte acrobaţi executând figuri asemănătoare, şi am impresia că e nevoie de oarecare exerciţii ca să le reuşeşti fără să te zdrobeşti. Scaunul s-a rupt în bucăţi de pavaj, în timp ce Challenger şi cu mine ne-am rostogolit înlănţuiţi în şanţul rigolei. S-a ridicat, ameninţând cu pumnii şi gâfâind ca un astmatic.

 — Ei, a zis cu sufletul la gură, ţi-ajunge?

 Dar şi eu, la rândul meu, îmi revenisem.

 — Fanfaron ce eşti! am strigat.

 Fără intervenţia foarte oportună a unui sergent de stradă, care a pus capăt acestei scene ridicole, înfigându-se în faţa noastră cu un carnet în mână, am fi fost gata să lichidăm conflictul pe loc, deoarece Challenger fierbea de dorinţa să se bată.

 — Ce înseamnă asta? Nu vi-e ruşine? a început sergentul.

 Era prima frază normală pe care o auzeam în Enmore Park.

 — Ei, lămuriţi-mă... stăruia omul, întorcându-se spre mine.

 — Am fost atacat de omul ăsta, i-am spus.

 — Atacat?

 Profesorul nu zicea nimic. Gâfâia.

 — Nu-i întâia oară când i se întâmplă! Sergentul a dat din cap cu asprime şi s-a întors spre Challenger: Ai mai avut şi luna trecută o poveste ca asta. Acum văd că tânărului ăstuia i-ai umflat ochiul. Apoi către mine: Să-l arestez?

 Mi s-a muiat inima.

 — Nu, nici vorbă, i-am răspuns.

 — Atunci, ce? a făcut sergentul.

 — În povestea asta am şi eu o vină. Am pătruns la dumnealui prin surprindere. De altfel mă prevenise cinstit

 Sergentul şi-a închis carnetul.

 — Să nu te mai prind! i-a spus lui Challenger. Şi cum în jurul nostru începuseră să facă cerc un băiat de la măcelărie, o bonă şi câţiva gură-cască, a adăugat: Circulaţi vă rog, circulaţi!

 Apoi a început să coboare strada greoi, cu mica ceată după el. Profesorul s-a uitat la mine. În ochii lui părea că râde ceva.

 — Intră, n-am terminat-o încă cu dumneata, mi-a spus.

 Fără să ţin seama de accentul sinistru al acestei invitaţii, l-am urmat în casă. Şi tot atât de rigid ca o statuie, Austin a încuiat uşa după noi.

Cap2