O "Poveste din imprejurimi" a lui Gabriel Marineasa

I.

Vecinul a stins lumina de câteva minute. Până dimineaţă mai e. În jur, o grămadă de lucruri care prea aşteaptă să scriu despre ele. O ladă de gunoi cu conţinut calculat. Un sac de dormit pătat cu sânge, un bătător de covoare, un pulovăr alb de var, un arc, geamuri vopsite pe margini, fotoliul cu iz de început de secol în care peste un ceas voi fi adormit, un miros de compot de caise rătăcit inexplicabil în camera asta proaspăt zugrăvită unde paşii se imprimă în praful de pe jos. Excursia a început duminică, spune povestea. Din cei cinci care stau la masă nu mă ascultă nici unul, iar eu mă gândesc că probabil se simte că n-am chef să repet toate astea. Zi mai departe, am auzit. Le lipseşte puţin zumzăitul. Oameni răi, oameni proşti, oameni care se ceartă, bani, mai spun eu.

Stau de planton. Asta era acu şase ani. O lumină urcă de după spălător. Eugen îşi lustruieşte bocancii. Imagini care încep să nu-mi mai amintească de nimic. De azi sau poate mai de mult.

Trecem prin Arad, pe lângă stadionul UTA. Maşina se opreşte la tot pasul. La etajul clădirii ăsteia este o autoservire. Aici am halit o zupă de cartofi cu Creţu şi cu Gabi după ce Poli câştigase cu 3 -2. Ne-am fofilat cam greu la sfârşitul meciului. Dacă nu erau poliţaii, o cam luam pe coajă. Noi - pe un trotuar, arădenii pe celălalt şi băieţii - pe mijloc (parcă erau pe post de fileu, pentru că peste ei zburau tot felul de chestii - pietre, bile, borcane, petarde, roşii).

Dăm colţul. În dreapta e casa lui Dorin. S-o fi trezit la ora asta. Mi-l închipui preparând micul dejun vegetarian pentru el şi Corina într-o bucătărie mare din care nu ţin minte decât cum pică lumina pe o masă rotundă şi o senzaţie de spaghete amestecate cu vin acru.

Lumea cucăie. S-or fi sculat devreme cu toţii. Reisefieber. N-am schimbat decât vreo două vorbe cu cel de lângă mine. I-am dat cartea mea s-o citească, dar nu pare prea încântat. Peste zece minute mi-o va înapoia cu o strâmbătură. Acum mi-e antipatic.

La Nădlac mă trezeşte vameşul nostru. Paşaportul. Poza e din liceu şi nu mai seamănă. În sfârşit. Am un gust amar în gură. Recunosc locul prin papilele gustative năclăite. Băncile şi şopronul ăsta nu-mi spun mare lucru. Prima oară când am fost pe aici era noapte. Mergeam la Szeged cu cei din Survolaj. Se zgâia la noi un plutonier că n-avem bagaje. Cum adică mergeţi

să cântaţi. A doua tură a fost tot pe întuneric. În ziua aia era concert Yes la Budapesta, dar nu s-a ţinut. Şi atunci s-au mirat la noi. Ce-i aia “ies”. Poate că din cauza beznei am rămas numai cu amăreala asta, ca şi cum ţinerea de minte mi s-ar fi mutat între dinţi, prelingându-se de pe mandibule în esofag.

Profesoara de zoologie încremenită de doişpe ani cu indicatorul pe tubul digestiv al iepurelui pe care l-a adus Novac pentru a scăpa de corigenţă. Era ultima oară, era soare. Bauer, Grasu, s-a întors de la veceu cu animalul care încă mai mişca dintr-un picior, însoţit de smiorcăitul colegelor mele dintr-a şasea primară.

Adorm din nou, hotărât să nu scot nici un cuvânt. La Szeged casc un ochi. Sub noi e Tisa, în stânga e biserica lângă care am stat acum doi ani. Moi uita şi la întoarcere. Mă trezesc din nou în periferiile Budapestei. Căminul studenţesc în care am dormit o noapte pe covor în camera unui ungur plecat din Cluj şi-a schimbat firma de la intrare.

Iriny şi nu mai ştiu cum se chema pe atunci. Am înţeles că fusese un comunist de-al lor. În acelaşi loc, la o oarecare distanţă în timp, gândind parcă la aceleaşi lucruri, doar atât, că poate data trecută erau ceva mai vii şi mai clare. La colţ e un magazin de discuri. Ich habe eine grosse Liste, spusesem, apoi n-am mai luat nimic pentru că n-aveam atâţia bani. Cel mai ieftin era un Rolling Stones. Am pretextat că îl am, danke. Mă opream într-un parc lângă linia ferată. Dincolo era Dunărea şi o casă care nu mai ştiu cum arăta. Era plin de scaieţi şi de urzici. Îmi desfăceam mâncarea pe care o luasem de acasă şi stăteam de fiecare dată câte un ceas. Odată am stat de poveşti cu un bătrân francez, rămas aici din timpul războiului. S-a bucurat că sunt român şi că poate vorbi cu cineva în limba lui. Trecuseră abia trei luni de la revoluţie.

Am ieşit din oraş pe un drum pe care nu-l cunoşteam. Aducea un pic cu cartierele de la noi, unde blocurile se amestecă printre case. Eram la liceu şi mă urmărea senzaţia că trăiesc nişte secvenţe cunoscute. Pe bancă, în cimitir, sărind gardul Trustului de Construcţii din Fratelia, jucând şah, gândindu-mă la vreuna din colegele de clasă, spărgând lemne. Ceva îmi aminteşte de toate astea, retrăindu-le mai amorţit în după-masa asta de duminică.

Oprim lângă o livadă. Bărbaţii dispar după tufa din dreapta, femeile în stânga. Domnul de pe al treilea scaun din faţă pare că a greşit arbustul. Va repeta poanta la fiecare popas.

Mărul sub care stau nu seamănă nici cu cei de la practica agricolă, nici cu cei din armată, aşa cum poate m-ar tenta să scriu şi după aia să vă povestesc cum jucam şah la întoarcere sub un bec chior şi tot vagonul era plin de cotoare. Mă-ntreb uneori (sau mă prefac) dacă mai am ceva despre care n-am spus nimănui sau, eu ştiu, ceva care să mă facă şi pe mine să tresar.

Pe aici încă n-am fost. Casele, ca scoase din cutie, arată cam la fel. În faţa lor, înşirându-se de-a lungul şoselei, grădiniţe cu solariu, masă sau chioşc, pompă. Adorm. Din când în când: parcări, TIR-uri, autocare, oameni mâncând pe măsuţe de piatră. Apoi: solarii, chioşcuri, pompe. O singură dată: o fântână cu cumpănă şi un măgar.

Bodroanca se hâţână şi Fane e deja verde. Oricum, e ultima lui zi de armată. Băieţii bat cu pumnii în caroseria de tablă, locotenentul din tractor n-a schiţat încă niciun gest. Atârnat deasupra treptelor din spate, Fane presară câte o grămăjoară din macaroanele mâncate dimineaţă. Îl ţin de centură să nu se prăvale în mijlocul drumului. Mă gândesc o clipă la mamă-sa, la biletul pe care i l-a lipit în interiorul valizei: să nu bei apă rece dacă eşti încălzit, să nu te apleci peste remorcă, să nu mănânci mere nespălate, să-ţi pui brâul, să nu-ţi împarţi toată mâncarea la alţii, pune-ţi picăturile în nas, nu uita să iei vitaminele, nu căra singur lăzile, citeşte biletul în fiecare seară. Ne oprim la barieră.

Suntem aproape de o gară. E întuneric. Reflectoarele luminează nişte osii ruginite, două vagoane trase între bălării, pe o linie moartă. “Mănânci banane?” “Da, dar nu-ţi dau, îmi pare rău.” Încerc să improvizez o melodie; încet. Parcă ar fi un Vangelis nereuşit. Doar o dată mi-a ieşit treaba asta.

Fluieram de o oră din toate puterile între patru pereţi cu o litră de răchie în faţă. Am ridicat ochii şi pe geam stătea găinuşa de frumos. Ai cântat foarte fain, a spus ea.

“Doamnă, mi-aţi vândut bomboana cu cinşpe lei. Dacă mi-o dădeaţi cu cinci lei mai ieftin vă ajutam şi eu. Să vă fie învăţătură de minte. Cu câţiva lei îţi câştigi un om.” Lasă, domnişoară, ce, tu îmi vinzi mie mai ieftin?

Fane plescăie de vreo două minute. Ridic capul şi simt că omul îmi bagă mâna în buzunarele de la piept. Într-un cocoloş de hârtie - o amandină. Nu reuşesc să ţin cadenţa, nu cunosc încă pe nimeni în oraşul ăsta care se termină cu un maţ înaintea dealurilor ce stăpânesc de aici în colo. Case şi blocuri. Apoi, pe o punte trecem peste ogaşul care se împotmoleşte câţiva metri mai încolo între barăcile muncitorilor de la şantier, într-o băltoacă.

Urcăm pe firul de apă spre poligon. Fane se împiedică de un şobolan mort şi păleşte. Mai scoate o bomboană, ultima înainte de ţintă. Un duh blajin ne însoţeşte totuşi până la primul aliniament.

E aproape miezul nopţii. Stau de pază la arme trei ceasuri şi ploaia nu s-a oprit deloc. Ce caută Fane în toată povestea asta? îmi trece prin cap pentru o clipă. Tremur pe masa de piatră. Jean a plecat de un ceas, putea să se întoarcă. Lichiorul ăla de mentă mi-ar prinde bine. Acuşi vine schimbul şi după aia o să-l bea ei tot. Bine că am mai dat şi 25 de lei. Băieţii dorm unul peste altul în căsoiul cu nume curios (pe care l-am şi uitat), între tragerea cu AG-ul şi cea cu puşca mitralieră. În turnul de control doarme şi colonelul cu o sticlă goală alături. Pe foile de pe masă, în dreptul numelor noastre apar literele FB, cu mult înainte ca ultimele puşcături să înceteze. Căpitanul iese zâmbitor din cameră. Treaba e aranjată. Acum tre să-şi spele însă umilinţa şi peste cinci minute plutonul 3 va trece târâş pe lângă postul meu de observaţie. Lanterna olteanului i-a dibuit şi pe cei de după dulap. Plescăie cu toţii, umezi şi calzi, prin mocirlă, înăuntrul meu, undeva în stomac. Răsturnat pe spate, nasicorn neputincios, mai dau uneori din picioare încercând să gonesc cumva furnicile care şi-au făcut loc prin crustă. Va veni apoi un copil, mă va lua cu o batistă albastră şi mă va pune în spirt, numărând cu uimire şase sau şapte furnici ieşindu-mi din burtă. Voi bea tot lichidul după ce nimeni nu va mai fi în jur şi, beat, mă voi ascunde sub unul din streazurile din curte. Mă voi odihni o zi, apoi, după ce găinile se vor fi culcat şi înainte ca bufniţa să-şi ia locul în iagodul care acoperă jumătate din curtea a doua, mă voi strecura în grădină pe sub uşă. Când vântul s-a oprit de tot şi nici câinii nu latră, voi ieşi prin zmeurişul din capătul straturilor de cartofi, printre adormiţi gândaci de Colorado, urcând spre râpa din care răsar în fiecare primăvară alte scoici şi alţi melci care se fâţâiau pe aici acum mulţi, mulţi ani.

II.

Tare seamănă cu Vasile băiatul care stă pe scaunul din faţa mea. Nu-l cunoaşteţi pe Vasile, după cum nici pe Fane n-o să ajungeţi să-l ştiţi până la urmă. Oricum, nu vreau să croiesc nişte personaje. De obicei, dacă e cineva cu mine şi ceva îmi aduce aminte de Vasile, spun o poantă care ne-a distrat bine pe cei de faţă, atunci când s-a-ntâmplat. Calculam cum ieşi mai ieftin - dacă iei o sonerie rusească de bicicletă - cu 54 de lei sau dacă iei separat o sonerie obişnuită cu 9 lei, o cutie pentru baterie pe care poţi s-o scoţi dintr-o jucărie stricată, un suport şi două fire. “Şî butonu?”, ne-a întrebat Vasilică.

Şi dacă am să mai spun şi povestea cu “ş-aţ sărit girect în tău” o să mă simt cu adevărat prost, pentru că, drept să fiu, nu asta cred despre prietenul meu. Nici nu ştiu de ce tot repet chestiile astea, de mult n-a râs cineva de ele. De fapt cred că numai ai mei le-au găsit amuzante. Tata ce şi le mai aminteşte din când în când, pe la vreo masă festivă la care se adună toată familia sau aproape toată - în cazul nedorit în care mici probleme l-au determinat pe unul din noi să lipsească la una ori chiar mai multe întruniri la rând.

Să mă întorc, chiar dacă o voi face cu stângăcie. De ce aşa? Pentru că, drept să fiu, nu mai ştiu cum îl chema pe băiat, doar că aducea, după cum am zis... E un indiciu cam subţire, deci multe lucruri rele se pot spune pe tema asta. Şi totuşi ceva mă poartă la Vasile cel cu butonu’ şi cu tău', aşa cum nu-mi place să-l văd, de multe ori, dar probabil singurul despre care pot să spun ceva. Are un trening verde cu albastru din fâş, cumpărat de la turci, o pereche de pume în picioare, un tricou Gucci, o pereche de ochelari de soare cu oglindă. Am crezut că n-o să ajung să schimb două vorbe cu el, dar, destul de repede, s-a arătat prietenos. Aşa am aflat că slipul lui are inscripţia Adidas pe cele două buci şi alte chestii interesante. Păi da, îi explică cel din faţa lui, tu crezi că toţi au mintea uşoară. Tu ce ştii să faci, ce ideal ai. Parcă mi-ai arătat nişte bătături, poate că idealul tău e să sapi. Dacă te pricepi la săpat? Că după cum mi se pare mie, am eu bătături mai mari. Şi ce, dacă eşti tare cum zici, ce mare grozăvie e? Capul să-ţi meargă, dar, vezi tu, asta nu e pentru oricine. Băiatul meu a făcut medicina, a fost şef de promoţie. Acum e doctor, şi-a atins idealul. Când vine acasă, obosit, nici nu mănâncă. Îmi spune, ştii, tată, cât sunt de fericit că pot să-i ajut pe oameni, să le alin suferinţa. Are o meserie, un ţel, tu ce ai? Bişniţul, ăsta nu e ţel. Şi eu am o meserie, am ajuns la o situaţie, am doi copii, unul doctor şi celălalt profesor. Afacerile sunt o completare, dar munca cinstită, să ştii tu, e singura care îţi dă o satisfacţie. Dumnezeu nu te lasă să te realizezi cu şmecherii. Când spui că eşti bogat, atunci dă maşina peste tine. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar eu am pus bazele la cinci societăţi care merg foarte bine. N-am vrut să mă bag mai departe, mie mi-e de-ajuns cât am, n-am nevoie de atâta, ca alţii, avizi după bani. Uite, eşti tânăr; altceva mai cunoşti în afară de coţcării? O literatură, o matematică, o geografie, o poezie. Sau creionul tău e şi aşa prea înghesuit?

Privirile aprobatoare ale doamnei din stânga şi cele ale doamnei din spatele ei şi cele ale doamnelor din spatele lor îl strivesc de scaun pe Vasilică. Ce simpatic e, are bătături şi butonii îi cam filează.

Poate să spună şi domnul că am dreptate, că doar şi dânsul a făcut o facultate. Dar domnul, poreclit din întâmplare Domnúl de prietenii săi, nu va schiţa niciun gest. Hai zi-mi şi mie, Domnúl, cum i-ai caftit pe ăia zece în parc când au vrut să-ţi găurească gagica. Şi el râde, nu zice nimic, ca acum, alipind uneori câte o bucată de mozaic la omul rece şi misterios care s-a visat dintotdeauna. De n-ar exista zâmbetul ăsta prostesc ce-i scapă cam aiurea, uneori. În ora de anatomie, la înmormântarea colegului dintr-a doua, cel lovit de camion şi, cel mai rău, în momentele în care lucrul ăsta trebuie făcut.

Şi dacă vine ziua în care îţi pare rău de tot ce-ai făcut, când lucrurile neterminate se umflă ca prăpăditul de pârâu care a inundat pivniţele din jumătate de sat. Aşa ar putea spune Domnúl, dar azi se ţine tare. E cumva mulţumit, soarele intră pe geam fără căldură şi e încă galben în vârful dealului. Prin Ţara bunicilor şi a pisicilor trecea un soare galben.

Ne-am oprit iarăşi. Cele două doamne grase care stau pe locurile din faţă s-au proptit acum în dreptul meu. Vor râde continuu aproape o oră, înfulecând graţios în compania şoferilor. Maşina e goală. Citesc şi din când în când mă uit la guşile lor, palpitând dincolo de sticlă. Apoi unul din şoferi îşi mişcă buzele (poate că spune ceva sau poate că se strâmbă numai) şi cei doi săculeţi de piele îşi accelerează oscilaţia. Zece oameni într-o încăpere în care două saxofoane scot aerul pe fereastră. Gurile se strâmbă sau spun ceva. Şi totuşi ameţeala nu-mi vine de la băutură. O mişcare sâcâitoare în sus şi în jos creşte în timp ce deasupra mea se conturează tot mai bine o băşică din care picură uneori o zeamă puturoasă. Ceilalţi au dispărut la un moment dat, două buze groase îmi vorbesc din perete sau poate că se schimonosesc doar, saxofoanele nu se mai aud, dar ceva le menţine prezenţa. Mă scutură tot mai rău şi prin corpul meu tubular cad cu viteză bucăţi enorme de pui pane. Mai jos, cineva se mişcă odată cu mine. Aduce cu un om ghemuit, în pielea goală sau, mai degrabă, cu o ţâţă de muiere.

III.

Cele două companii TR trec prin faţa comandantului. Bravo compania a şaptea, bravo compania a opta. Servim (zdrang) patria (zdrang). Cei dintr-a opta şi-au luat şi aruncătoarele, noi, nu ştiu cum, dar am scăpat. Oricum, eram foarte prezentabili cu toate ustensilele agăţate. Lopata, completul chimic, raniţa, baioneta, arma, masca de gaze. Erau sprinteni ofiţerii după ce-am ieşit din primul sat. Aşa că ne-au alergat câţiva kilometri până s-au plictisit. Am trecut apoi prin defileu. Un curs de apă lent şi negru mergea paralel cu drumul, însă mai sus, cam la nivelul capetelor noastre. Cei mai înalţi puteau vedea suprafaţa apei dacă se ridicau pe vârfuri, dar nu era voie. Cristi era cel mai lung din pluton. După un timp ne-a spus că nu mai e apă. Albia era goală, doar ici-colo câte un rac aluneca în spate între două pietre. Aşa ne-a zis el şi noi nu ne-am mai lungit să vedem dacă e aşa. Uneori îl mai întrebam dacă s-a-ntors firul de apă. După care am uitat de tot de el. Intrăm printre case, din spatele fântânii un bătrân ne priveşte cu ochii bulbucaţi. În rest, nimeni. E satul guşaţilor, ştie pistolarul 4, dar nu mai ţin minte cum se cheamă. La ieşire stăm 30 de minute şi mâncăm. Casele, cu ferestre mari, se uită încă în urma noastră. Aici ne vom rătăci pentru prima dată.

Şi acum, o surpriză, ne anunţă prin microfon ghidul. În toate excursiile conduse de mine am organizat un fel de întreceri sau plimbări, cum vreţi să le luaţi, prin locurile mai frumoase. Vă invit, deci, jos din autocar şi vom merge împreună doi-trei kilometri. Maşina ne va aştepta la capătul traseului, iar câştigătorului firma noastră îi oferă un mic dejun.

Drumul trece printr-o pădure. O fi în Slovacia, în Polonia? Poate şoferul o fi ţinut socoteala. Turiştii se dau jos, buimăciţi de somn. Oare ce îi pune în mişcare? Câţiva o iau repede din loc. Rămân la coadă cu un domn din Lugoj. La început cred că i-a fost frică de mine, apoi am intrat în vorbă. Fata lui e studentă la Medicină şi el nu e mulţumit cu condiţiile ei de la cămin. Nu cunosc nici o gazdă, am zis şi, din ce în ce mai mult, trăsăturile celui de lângă mine aduc cu ale moşului care stătea în patul din faţa mea într-un salon de la etajul 6 al Spitalului Judeţean. Nu venise nimeni la el de când era internat. Uneori omul se ridica cu greu pe marginea patului şi plângea. Am şase copii, spunea el. Îi aduceam apă minerală, când fugeam în vreo după-masă prin oraş. După ce-am ieşit de tot, veneam din două-n-două zile cu patru sticle. Avea febră mare şi îi era sete tot timpul. Într-o zi am găsit pe altcineva în patul lui.

În colţul dinspre uşă stătea un pensionar suferind de inimă. Stătea de cincizeci de ani în Timişoara, dar era din Giurgiu. L-am ghicit imediat după dezacordurile gramaticale pe care şi le păstrase. Nu se putea scula din pat, dar gura îi mergea tot timpul. Şi vorbitul îl obosea, iar când începea să gâfâie dădea drumul la radio. Stăteau pe spate toată ziua, şi el şi moşul meu cu apa minerală şi povesteau despre muieri. Muieri pe care nu poţi încăleca din cauza burţii, muieri în care nici nu simţi că ai intrat, muieri care cântă arii din opere atunci când le e lor mai bine şi pe care nu le poţi opri din cântat, muieri cu care te culci o dată şi altele cu care încerci de mai multe ori, muieri pe care le ţii minte, muieri din care-ţi aminteşti numai pălăria cu pene de fazan.

Lumina e tot mai puţină. Acuşi se va întuneca de tot. Lugojeanul păşeşte la o sută de metri în spatele meu, alături de doamna care stătea lângă el în maşină. Ceva îi făcuse. În timpul mersului sau la una din opriri, nu mai ştiu precis.

Îi întrec încet-încet pe cei din faţa mea. Îmi închipui că primul e Vasilică şi grăbesc un pic pasul. Trec podul spre gară. În dreapta am canta de lapte. Nu ştiu dacă o ţin cu stânga de mână pe Nina sau dacă nu fac nimic. Vasile a rămas în sat să joace durac.

În balta cu broaşte ţestoase de pe dealul Belcovăţului a intrat soarele astă-seară, udându-se întâi pe picioare şi aruncându-se apoi gol în apa verde. Un soare galben. Când eram pe graniţă, la porumb, era altul. Trebe că era ceva rudă cu celălalt, semănau câta. Era prietenos, ce nu-mi plăcea la el - venea târziu. Nu ştiu dacă ziua e acelaşi soare. Dacă sunt mai mulţi, atunci probabil că sunt fraţi. Seara, oricum, e altă poveste. Ăsta de care vă zic era mare figură, cred că-n alte părţi era deja noapte când apărea. La ora aia stăteam pe vârful grămezii de cucuruz pe care nu apucasem s-o termin de ales. Fane, la jumătate de metru mai jos, îmi explica: n-avem cum să gătăm, aşa-i. Dar eu nu-l auzeam prea bine. Rămâneam înţepenit, cu faţa la lumină. Pedepse, instrucţie, toate vor fi altă dată. Eu şi movila galbenă pe care stau vom trăi mult timp aşa, având grijă unul de altul. Ceva mai încolo, Yankeul şi grămada lui s-au oprit şi ei. De sub remorcă ies unul câte unul cei care au adormit. Acuşi se vor trezi cu toţii.

Tibi s-a aşezat pe o piatră, se chinuie să-şi strângă cumva completul chimic. Trec aplecat pe lângă el, dacă mă pun jos un minut nici nu mă mai scol. Dintr-un alt colţ o altă lumină năvăleşte în tabloul ăsta pe care mă mir că mi-l aduc aminte. Peste jumătate de oră va apărea Mişi cu pompa de stropit via. Până atunci nu termin tot ce am de spus. Oricum, deocamdată, instalat într-un fotoliu în spatele jaluzelelor, îmi împart copilăria în felii. Principii pe care nu le-am înţeles, o serie de motive de a-mi fi ruşine, o grămadă de lucruri făcute pur şi simplu, intrând unul după altul (sau poate deodată) în imaginea calmă a ceva ce aduce cu căldura dată de o lumânare pe o masă de lemn, în mijlocul unei camere mici, cu pereţii văruiţi.

Hai Gaşpar, dă-i bătaie. Nu mai pot tovarăşu căpitan. Roşu la faţă, transpirat, Gaşpi a rămas la marginea drumului aşteptând TAB-urile cu piloşi, doar-doar l-or lua şi pe el. Strâns ghem, arici monstruos şi surd, cu toate minunile alea militare pe el ţinând locul acelor, aşa stă şi acum într-un cenuşiu colţ de creier.

L-am întrecut şi pe ghid. Palid şi încercănat, nu mai face nici o impresie în costumul său bleumarin. E singur, la câţiva copaci în spatele meu.

Acum mă opresc şi dacă voi găsi pe cineva să mă asculte o să-i povestesc şi cum l-am întrecut pe Vasilică şi despre râpa în care coborâseră vreo o sută de soldaţi să bea apă şi din care n-au mai reuşit să iasă şi cum am băut apă de ploaie dintr-o urmă de camion împreună cu prietenul meu Milan cu care făceam scandenberg şi cum n-am mai găsit autocarul şi m-am trezit în toiul nopţii, o dată cu alţi şase (plus locotenentul major) la intrarea în satul ăla nemţesc, cu case albe şi Christosul de tablă ruginită scârţâind în bătaia vântului.