O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig(2)

Când în seara aceea am intrat şi, trecând pe lângă două mese supraîncărcate, m-am îndreptat spre a treia pregătind câteva piese de aur, am auzit surprinsă — în acea pauză fără vorbe, atât de încordată, parcă ameninţătoare de atâta tăcere, care intervine totdeauna când bila, istovită de moarte, ezită numai între două numere — am auzit tocmai în faţă un vacarm ciudat, o trosnitură şi o pocnitură ca de încheieturi rupte. Involuntar, m-am uitat acolo. Şi atunci am văzut — într-adevăr, m-am înspăimântat! — două mâini cum nu mai văzusem niciodată, două mâini care, asemeni unor animale înverşunate, se frământau una într-alta şi se întindeau sau se cabrau atât de convulsiv încât încheieturile degetelor trosneau cu zgomotul sec al nucilor ce se sparg. Erau mâini de o frumuseţe rară, neobişnuit de lungi, neobişnuit de înguste şi totuşi strunite tare de muşchi, foarte albe, cu vârful unghiilor palide, cu spatula sidefie delicat rotunjită. Le-am privit apoi toată seara — da, le-am admirat, acele mâini extraordinare, chiar unice — dar ceea ce m-a umplut de spaimă era pasiunea, expresia nebunesc de pătimaşă, îmbrăţişarea lor spasmodică. 

    Am ştiut îndată că un om supraîncărcat îşi concentra pasiunea în vârful degetelor, ca să nu-l sfărâme. Şi acum… în clipa când bila s-a oprit cu un sunet sec, scurt, pe ruleta şi crupierul a strigat numărul… în acea clipă amândouă mâinile au căzut, despărţindu-se deodată, ca două animale doborâte de acelaşi glonte. Au căzut amândouă, cu adevărat moarte, nu numai vlăguite. Au căzut cu o asemenea expresie de istovire, de dezamăgire, ca lovite de trăsnet, sfârşite, cum nu sunt în stare să exprim în cuvinte. Căci niciodată, şi nici de-atunci încoace, n-am văzut mâini atât de elocvente, în care fiece muşchi era ca o gură şi din care patima ţâşnea prin pori, aproape palpabilă. O clipă au rămas amândouă pe masa verde, ca nişte meduze azvârlite pe ţărm, plate şi moarte. Apoi, una dintre ele, cea dreaptă, începe să se ridice cu trudă, pe vârful degetelor, tremură, se trage înapoi, se roteşte în jurul ei, se clatină, se învârteşte şi, în sfârşit, apucă un jeton care, între vârful policarului şi al arătătorului se rostogoleşte nehotărât ca o rotiţă. Şi brusc se încovoaie — spinare de pisică, de panteră — şi aruncă, ba nu, scuipă în câmpul negru jetonul de o sută de franci. Numaidecât, ca la un semnal, e cuprinsă de surescitare şi mâna stângă, care dormita inertă; se ridică, se furişează, da, se târăşte spre mâna soră, care tremură, obosită parcă de efort. Amândouă stau acum împreună înfiorându-se, amândouă fără zgomot bat cu încheietura în masă, aşa cum dinţii clănţăne uşor în friguri — nu, niciodată nu văzusem mâini cu o expresie atât de grăitoare, o formă de emoţie şi de încordare atât de spasmodică. Tot restul clădirii boltite, rumoarea din săli, strigătele de panglicari ale crupierilor, acel du-te-vino al oamenilor şi chiar al bilei, care acum, azvârlită de sus, sărea ca zănatică în colivia ei rotundă şi netedă ca parchetul — toată această mulţime de impresii ce străfulgerau nervii, toată acea multitudine sclipitoare şi vibrantă mi-a părut dintr-o dată moartă, încremenită, în comparaţie cu acele două mâini nemaipomenite care tremurau, respirau, gâfâiau, aşteptau, se zgribuleau, se înfiorau — mâini ce mă sileau ca o vrajă să le privesc neclintit.

În fine, n-am mai putut răbda, trebuia să văd omul, trebuia să văd obrazul căruia îi aparţineau acele mâini magice, şi cu teamă — da, într-adevăr, căci mă temeam de acele mâini! — privirea mi s-a târât încet de-a lungul mânecilor, apoi pe umerii înguşti. Şi iar am tresărit de spaimă, căci obrazul acela grăia, ca şi mâinile, acelaşi limbaj nestăpânit, fantastic de exaltat, împărtăşea aceeaşi expresie de îndârjire groaznică îmbinată cu o frumuseţe delicată, aproape feminină. Nu văzusem niciodată un obraz ca acesta, atât de întins înainte, atât de smuls de pe sine încât puteam să-l privesc în toată liniştea, pe îndelete, ca pe o mască ori ca pe un cap sculptat, fără ochi. Nicio clipă nu se întorceau la dreapta ori la stânga ochii aceia de posedat. Fixă, neagră, ca o bilă de sticlă moartă, stătea pupila sub pleoapele căscate — o oglindire a celeilalte bile, de culoarea mahonului, care se rostogolea şi sărea zănatică, exuberantă, în caseta rotundă a ruletei. Nicicând, trebuie să repet, nu văzusem o faţă atât de încordată, atât de fascinantă. Era a unui bărbat tânăr, cam de douăzeci şi patru de ani, îngustă, delicată, puţin prelungă şi de aceea atât de expresivă. Ca şi mâinile, faţa nu dădea impresia a fi a unui bărbat, ci mai degrabă a unui băiat care se juca pătimaş — dar toate astea le-am observat mai târziu; acum obrazul dispărea complet sub izbucnirea unei expresii de aviditate şi de nebunie. Gura mică, deschisă cu lăcomie, descoperea dinţii pe jumătate; de la o distanţă de zece paşi, se vedea cum clănţăneau înfrigurat pe când buzele rămâneau întredeschise cu încăpăţânare. O şuviţă de păr de un blond luminos, umedă, îi atârna pe frunte, ca la un om care se prăbuşeşte; în jurul nărilor, pâlpâia o neîntreruptă fremătare, parcă în acel loc i-ar fi trecut pe sub piele mici valuri invizibile. Şi capul acela, cu totul pornit înainte, se întindea inconştient mereu, încât aveai simţământul că îndată va fi târât în vârtejul bilei; abia atunci am înţeles strângerea spasmodică a mâinilor: numai prin acea contraapăsare, numai prin acea convulsie, trupul ce tindea să zboare de la locul lui îşi mai păstra echilibrul.

Nu văzusem niciodată — trebuie s-o repet într-una — un obraz din care pasiunea să erupă atât de deschis, de animalic, despuiat atât de fără ruşine; şi nu-mi desprindeam privirea de la acel obraz… tot atât de fascinată, de vrăjită de obsesia lui, ca şi ochii ce priveau salturile şi zvâcnirile bilei în rostogolire. Din secunda aceea n-am mai luat seama la nimic din sală, totul îmi părea şters, înnegurat şi fără contur, întunecos faţă de focul ce izbucnea în acel obraz. Fără să-i văd măcar pe ceilalţi, l-am privit cu atenţie, poate o oră întreagă, numai pe acel om şi fiecare gest al său; am văzut cum o sclipire stridentă i-a strălucit şi mai tare în ochi, cum nodul convulsiv al mâinilor a fost desfăcut ca de o explozie şi cum îi tremurau degetele când crupierul a împins către lăcomia lor douăzeci de monede de aur. În clipa aceea, obrazul a devenit luminos şi tânăr de tot. Ridurile s-au netezit, ochii îi scânteiau, trupul chircit s-a îndreptat mândru şi uşor — şedea distins ca un călăreţ, purtat de sentimentul triumfului, degetele înfumurate şi îndrăgostite zornăiau piesele rotunde, le pocneau una de alta, le făceau să joace şi să sune vesel. Apoi a întors iar capul neliniştit, a parcurs în zbor masa verde, adulmecând cu nările ca un ogar tânăr care caută dâra cea bună, pentru ca apoi, cu un gest brusc, să reverse tot mănunchiul de piese aurii pe unul dintre pătrate. Îndată începu iar pânda, iar încordarea. Pe buze îi apăreau iar în valuri tresăriri electrice, iar se contorsionau mâinile, faţa de băieţandru dispăru sub aşteptarea hrăpăreaţă, până când încordarea palpitândă se descompuse brusc în dezamăgire. Faţa, până atunci ca de adolescent, se ofili, deveni veştedă şi bătrână, ochii erau apatici şi stinşi, toate astea într-o singură clipă, prin căderea bilei într-un număr nedorit. Pierduse; câteva secunde rămase cu privirea fixă, aproape nătângă, ca şi cum n-ar fi înţeles; îndată însă, la întâia invitaţie biciuitoare a crupierului, degetele în chip de gheare întinseră iar câteva piese de aur. Dar siguranţa de sine dispăruse. Aşeză monedele pe un pătrat, apoi, luându-şi seama, pe un al doilea şi, pe când bila se şi rostogolea, urmând o inspiraţie subită azvârli repede, cu mâini tremurătoare, în acelaşi careu, încă două bancnote mototolite.

Palpitanta oscilaţie între pierdere şi câştig dură neîntrerupt aproape un ceas, şi în acel ceas privirea mea fascinată nu se întoarse nici pentru o clipită de la chipul în veşnică prefacere pe care toate patimile erau într-un veşnic flux şi reflux. Nu slăbeam din ochi mâinile acelea magice, care reproduceau plastic, ca nişte fântâni arteziene, toată gama ascendentă şi descendentă a sentimentelor. Niciodată la teatru n-am privit cu o asemenea încordare faţa vreunui actor, aşa cum priveam obrazul acela pe care trecea brusc neîncetata schimbare de culori şi de sentimente, ca luminile şi umbrele peste un peisaj. Niciodată nu participasem la vreun joc cu întreaga mea fiinţă, ca la răsfrângerea acelei emoţii străine. Dacă m-ar fi observat cineva în momentul acela, mi-ar fi luat neclintirea privirii de oţel drept hipnoză; şi, într-un fel, starea mea de completă inconştienţă îi era asemănătoare: nu-mi puteam lua ochii de la acel joc de expresii şi tot restul — lumini, râsete, oameni şi priviri care se încrucişau în sală — plutea în jurul meu inform, un fum galben în mijlocul căruia se afla obrazul acela, flacără între flăcări. Nu auzeam nimic, nu luam seama la nimic, nu remarcam oamenii care se îmbulzeau lângă mine, nici alte mâini care se întindeau ca nişte tentacule, aruncând sau strângând bani. Nu vedeam bila, nici faţa crupierului şi totuşi, parcă în vis, vedeam în acele mâini ca într-o oglindă sferică, amplificat de surescitare, tot ce se întâmpla. Căci pentru a şti dacă bila cădea pe roşu sau pe negru, dacă se rostogolea sau se oprea, nu trebuia să privesc ruleta: fiecare fază, pierdere şi câştig, aşteptare şi decepţie, trecea ca o dâră de foc prin nervii şi gesturile chipului inundat de patimă.

Apoi a venit o altă clipă îngrozitoare — o clipă de care mă temusem vag în tot timpul, care atârna ca o ameninţare deasupra nervilor mei încordaţi şi care deodată i-a sfâşiat. Bila căzuse iar, pocnind uşor, în scobitura ei, iarăşi fremăta clipa când două sute de buze îşi ţineau răsuflarea, până ce vocea crupierului a anunţat — de data aceasta „zero” — şi grebla lui zorită aduna de peste tot monedele zornăinde şi bancnotele foşnitoare. Atunci amândouă mâinile contorsionate au făcut un gest deosebit de înfricoşător, parcă ar fi sărit amândouă în sus, ca să apuce ceva ce nu se afla acolo, şi apoi, istovite de moarte, ca şi cum în ele n-ar mai fi fost altceva decât forţa de gravitaţie, au căzut înapoi pe masă. Pe urmă însă au prins încă o dată viaţă, au fugit înfrigurate de pe masă către propriul lor trup, s-au căţărat ca nişte pisici sălbatice de-a lungul trunchiului, sus, jos, la dreapta, la stânga, scotocind nervos prin toate buzunarele să vadă dacă nu se cuibărise pe undeva vreo monedă uitată. Dar se întorceau mereu goale şi tot mai înfierbântat repetau căutarea aceasta absurdă şi inutilă, pe când discul ruletei se învârtea din nou, pe când jocul continua, monedele zornăiau, fotoliile erau împinse, foşnete mărunte combinate însutit umpleau sala cu zumzetul lor. Eu tremuram, zguduită de groază: atât de viu participam la ceea ce se întâmpla, ca şi când degetele mele mi-ar fi răscolit buzunarele şi bufanturile rochiei mototolite, în căutarea unei monede. Şi, subit, dintr-o singură mişcare, omul din faţa mea s-a ridicat, întocmai cum se scoală cineva căruia i se face rău pe neaşteptate, şi care se avântă în sus ca să nu se sufoce; în spatele lui, scaunul a căzut cu zgomot. Dar fără să observe asta, fără să ia în seamă vecinii care se fereau cu spaimă şi cu mirare, a plecat de la masă bâjbâind şi clătinându-se.

Am rămas ca împietrită de această scenă. Căci am înţeles îndată încotro pleca omul: în moarte. Cine pleacă astfel, nu se duce la vreun hotel, la vreo cârciumă sau la vreo femeie, nu intră într-un compartiment de tren, în vreo formă a vieţii, ci se prăvăleşte în genunea fără fund. Chiar cel mai prăpădit om din sala aceea infernală ar fi trebuit să-şi dea seama că cel care pleca nu mai avea niciun sprijin, nici acasă, nici la bancă, nici la rude, că îşi mizase ultimii bani — viaţa lui — iar acum pleca undeva, altundeva, dar neapărat dincolo de viaţa asta. Tot timpul îmi fusese teamă, din prima clipă simţisem în chip magic că aici era în joc ceva mai grav decât câştigul şi pierderea unor bani — şi totuşi, parcă m-a străbătut un fulger negru, văzând cum deodată viaţa îi dispărea din ochi şi cum moartea pecetluia cu paloarea ei acel obraz până atunci exagerat de viu. Fără să vreau — atât eram de impresionată de gesturile lui plastice — a trebuit să mă cramponez convulsiv de ceva, pe când omul se smulsese de pe scaun şi se clătina, căci acum clătinarea trecea din gesturile acelea în trupul meu, aşa cum încordarea sa îmi pătrunsese în vine şi în nervi. Apoi însă, ceva m-a smuls, mi-a poruncit să-l urmez; fără voie, mi s-au mişcat picioarele. A fost ceva cu totul inconştient, nu eu am acţionat, ci, în afara voinţei mele, fără să iau pe nimeni în seamă, fără să mă simt pe mine însămi, am alergat pe coridor, spre ieşire.

Omul stătea la garderobă, servitorul îi adusese paltonul. Dar braţele nu i se mai supuneau, încât servitorul, zelos, l-a ajutat cu greu, ca pe un paralitic, să şi le vâre în mâneci. Am văzut cum a scotocit mecanic prin buzunarul vestei ca să dea un bacşiş, dar degetele bâjbâiau în zadar. Atunci parcă dintr-o dată şi-a amintit totul, a bâlbâit încurcat câteva cuvinte servitorului şi şi-a luat întocmai ca mai înainte un avânt brusc, apoi a coborât, poticnindu-se ca un om beat, treptele cazinoului. De sus, servitorul, surâzând la început cu dispreţ, s-a uitat un timp după el, apoi, deodată, păru a înţelege.

Gestul acesta era atât de zguduitor, încât mi-a fost ruşine să rămân acolo şi să privesc. Involuntar, mi-am întors privirile, jenată de a fi asistat la desperarea unui străin ca în faţa rampei la teatru — apoi însă, acea teamă inexplicabilă m-a împins subit înainte. Mi-am luat repede lucrurile de la garderobă, şi, fără să mă gândesc la nimic precis, m-am repezit, cu totul maşinal, cu totul instinctiv, în întuneric, după acel străin.

***

Mrs. C. îşi întrerupse o clipă povestirea. Tot timpul şezuse nemişcată şi vorbise aproape fără pauză, cu liniştea şi obiectivitatea ce o caracterizau, aşa cum vorbeşte cineva care s-a pregătit în sinea lui şi a ordonat cu grijă întâmplările. Acum se opri pentru întâia dată, zăbovi şi, lăsând brusc la o parte povestirea, mi se adresă direct:

— V-am făgăduit dumneavoastră şi mie, începu ea puţin agitata, să vă istorisesc toate faptele cu cea mai mare sinceritate. Vă cer însă ca şi dumneavoastră să acordaţi deplină încredere sincerităţii cu care vă vorbesc şi să nu atribuiţi purtării mele motive tăinuite, de care astăzi poate că nu m-aş ruşina; în cazul de faţă, o atare bănuială ar fi cu totul neîntemeiată. Trebuie aşadar să accentuez că dacă am alergat pe stradă după jucătorul acela distrus, n-am făcut-o pentru că eram îndrăgostită de el — nici nu mă gândeam la dânsul ca la un bărbat. Într-adevăr, după moartea soţului meu, eu, femeie de peste patruzeci de ani, n-am mai dat atenţie nici unui bărbat. Pentru mine, capitolul acesta era definitiv încheiat. Vă spun asta categoric — şi trebuie să v-o spun, ca să înţelegeţi în toată grozăvia lor cele ce-au urmat. Fireşte, pe de altă parte, mi-ar fi greu să dau un nume desluşit sentimentului care m-a constrâns atunci să-l urmăresc pe acel nenorocit: era şi curiozitate, dar mai ales o teamă îngrozitoare sau, mai bine zis, teamă de un lucru îngrozitor, pe care îl simţisem din prima clipă, invizibil, ca pe un nor în jurul acelui tânăr. Dar nu poţi diseca şi descompune astfel de senzaţii, înainte de toate pentru că se întretaie cu iuţeala fulgerului, prea spontan şi prea violent — probabil că n-am făcut altceva decât un gest instinctiv, aşa cum, pe stradă, înşfaci un copil care se repede înaintea unui vehicul. E posibil să explici de ce unii oameni, fără a şti să înoate, se aruncă de pe un pod în ajutorul cuiva care se îneacă? Ceva îi atrage pur şi simplu magnetic, o voinţă îi împinge în jos, înainte de a-şi fi putut da seama de îndrăzneala absurdă a acţiunii lor: la fel, fără să gândesc, fără să chibzuiesc bine, m-am luat după acel nenorocit din sala de joc, la ieşire şi de la ieşire pe terasă.

Şi sunt sigură că nici dumneavoastră, nici oricare alt om cu mintea trează nu s-ar fi putut sustrage acelei curiozităţi înspăimântate, căci nu-ţi poţi imagina o înfăţişare mai stranie şi mai înfiorătoare decât aceea a tânărului de cel mult douăzeci şi patru de ani, care se târa de pe scară pe terasă, cu paşi anevoioşi de moşneag şi clătinându-se ca un om beat, cu încheieturile dislocate şi frânte. Acolo a căzut pe o bancă, greoi ca un sac. Şi din nou am simţit, cutremurându-mă, că era un om sfârşit. Aşa cade numai un mort sau cineva care nu se mai ţine de viaţă cu niciun muşchi. Capul, rezemat pieziş, căzuse peste speteaza băncii, braţele atârnau la pământ, moi şi informe; în semiîntunericul felinarelor pâlpâind tulbure, orice trecător l-a fi luat drept un om care s-a împuşcat. Şi astfel — nu pot să explic cum, dar viziunea aceasta am avut-o brusc, plastică de-o puteai prinde cu mâna, înfiorătoare şi groaznic de reală — aşa, ca împuşcat l-am văzut în clipa aceea, şi în mine era siguranţa oarbă că are un revolver în buzunar şi că a doua zi are să fie găsit pe banca asta sau pe vreo alta, întins, fără viaţă, într-un lac de sânge. Căci prăbuşirea lui era a unei pietre care cade într-un abis şi nu se opreşte până când nu a atins fundul; niciodată n-am văzut exprimate în gesturi fizice atâta oboseală şi atâta desperare.

Acum, închipuiţi-vă situaţia mea: stăteam la douăzeci sau la treizeci de paşi în dosul băncii pe care se afla omul acela nemişcat, prăbuşit, şi nu ştiam ce să fac, pe de o parte mânată de dorinţa să dau ajutor, pe de alta reţinută de sfială, la gândul să mă adresez unui necunoscut, pe stradă. Felinarele cu gaz pâlpâiau posomorât sub cerul înnourat, numai arar trecea vreo formă omenească în grabă, căci era miezul nopţii şi mă aflam aproape singură în parc cu acest chip de sinucigaş. De cinci ori, de zece ori îmi adunasem toate puterile şi înaintasem către el, de fiecare dată mă trăgea înapoi pudoarea sau poate instinctul unei presimţiri adânci că cel ce se prăvăleşte târăşte lesne cu dânsul şi pe cel ce vrea să-l ajute — şi în mijlocul acelei ezitări simţeam desluşit absurditatea, ridicolul situaţiei. Totuşi, nu puteam nici să vorbesc, nici să plec, nici să fac un gest, nici să-l părăsesc. Şi, sper că mă veţi crede, vreme cam de o oră, o oră nesfârşită, pe când mii şi mii de mici valuri ale mării, invizibile de acolo, sfâşiau timpul, am rătăcit nehotărâtă pe acea terasă, atât de tare mă zguduia şi mă reţinea imaginea desăvârşitei nimiciri a unui om.

Cu toate astea, nu găseam curajul unui cuvânt, al unei fapte, şi aş fi stat toată noaptea aşteptând astfel, sau, poate, până la urmă, un egoism mai cuminte m-ar fi îndemnat să mă întorc acasă; da, cred chiar că eram cât pe-aci să părăsesc acea făptură, jalnică în neputinţa ei — dar atunci ceva mai puternic a hotărât împotriva nehotărârii mele. Începuse să plouă. Toată seara vântul adunase deasupra mării nori primăvăratici, groşi, încărcaţi cu aburi; simţeai cu plămânii, cu inima, cât de apăsător e cerul; deodată, am simţit o picătură, apoi a răpăit o ploaie masivă, cu rafale grele şi ude, gonite de vânt. Involuntar, m-am repezit sub streaşina unui chioşc şi, cu toate că deschisesem umbrela, un snop de apă învârtejit se scutură plesnind pe rochia mea. Până sus, pe obraz şi pe mâini, simţeam ţâşnind praful rece al picăturilor ce se spărgeau pe jos pocnind.

Era o privelişte atât de îngrozitoare încât şi azi, după două decenii, amintirea ei mă sufocă; sub dezlănţuirea acelei ruperi de nori, nenorocitul a continuat să stea încremenit pe banca lui. Din toate jgheaburile curgea şi gâlgâia apa, se auzeau huruind trăsuri ce veneau din oraş, la dreapta şi la stânga fugeau forme omeneşti ferindu-se de băltoace, tot ce avea viaţă se ascundea speriat, se ferea, fugea, căuta adăpost; peste tot, la oameni şi la animale, se simţea teama de elementul dezlănţuit — numai ghemotocul de om negru nu se mişca. V-am mai spus că omul avea darul magic ca, fără mişcări şi gesturi, să-şi trădeze plastic fiecare sentiment; dar nimic, nimic pe lume n-ar fi putut exprima atât de zguduitor şi în asemenea măsură desperarea, renunţarea deplină, o moarte vie, ca imobilitatea aceea, încremenirea sub răpăiala ploii, acea sleire care nu-i îngăduia să se scoale şi să facă cei câţiva paşi până la adăpostul protector, acea definitivă nepăsare faţă de propria-i fiinţă. Niciun sculptor, niciun poet, nici chiar Michelangelo ori Dante nu m-au făcut să simt atât de sfâşietor gesturile definitivei desperări, ale jalei definitive pe pământ, aşa cum o făcea acel om viu, care se lăsa copleşit de elementele naturii, prea nepăsător, prea obosit ca să se apere măcar cu o singură mişcare.

Asta m-a hotărât; nu puteam face altfel. Dintr-o dată, am alergat spre bancă prin ploaia care mă biciuia şi l-am zguduit pe ghemotocul de om ud leoarcă. „Vino!” l-am apucat de braţ. Ceva s-a uitat în sus, anevoios. Un fel de mişcare voia să se schiţeze, dar n-a priceput nimic. „Vino!” l-am tras aproape mânioasă de mâneca udă. Atunci s-a ridicat încet, fără voinţă şi clătinându-se. „Ce vrei?” a întrebat, şi nu găseam niciun răspuns, căci nici eu nu ştiam încotro să mă duc cu dânsul; numai să plecăm din ploaia rece, din neclintirea absurdă, sinucigaşă, a celei mai mari desperări. N-am dat drumul braţului, ci l-am tras pe omul lipsit de voinţă până la ghereta unde streaşina îngustă îl păzea oarecum de asaltul înfuriat al ploii mânate de vânt. Mai mult nu ştiam, mai mult nu voiam. Numai să-l scot din ploaie pe omul acela, sub un acoperământ; mai departe nu mă gândisem la nimic.

Stăteam astfel, unul lângă celălalt, în dunga uscată de sub streaşină; în spate oblonul tras al chioşcului, deasupra noastră numai streaşina prea mică sub ploaia care pătrundea răutăcioasă şi nesătulă. Ne lovea în rafale repezi, cu zdrenţe de frig umed pe haine şi în obraz. Situaţia devenise de nesuferit. Doar nu mai puteam sta lângă omul acela străin, ud leoarcă. Pe de altă parte, după ce îl trăsesem aici, nu puteam nici să-l părăsesc fără să-i spun un cuvânt. Ceva trebuia să fac; treptat, m-am silit să gândesc drept şi limpede. Cel mai bine ar fi, îmi spuneam, să-l duc cu o trăsură acasă la el şi apoi să mă întorc şi eu acasă, a doua zi va şti să se descurce. Şi l-am întrebat pe omul acela neclintit de lângă mine, care privea ţintă în noaptea ce vremuia:

— Unde locuieşti?

— N-am locuinţă… am venit astă-seară de la Nisa… la mine nu putem merge.

Ultima frază n-am înţeles-o îndată. Abia mai târziu, am priceput că omul mă lua drept… o cocotă, drept una dintre femeile care forfotesc în jurul cazinoului, sperând să mai scoată bani de la jucătorii norocoşi sau beţi. La urma urmei, ce putea crede — căci abia acum, când vă povestesc, simt tot neverosimilul, ba chiar fantasticul situaţiei mele — ce putea crede despre mine de vreme ce felul cum îl trăsesem de pe bancă şi-l târâsem nu era deloc acela al unei doamne. Gândul acesta însă nu mi-a venit îndată. Abia mai târziu, prea târziu, mi-a răsărit în minte ce groaznică neînţelegere asupra persoanei mele se putea ivi. Altminteri n-aş fi rostit niciodată vorbele următoare, care nu făceau decât să-i întărească eroarea. Am zis: „Atunci, o odaie la un hotel. Nu poţi să mai rămâi aici. Trebuie să-ţi găseşti un adăpost.”

Dar îndată mi-am dat seama de penibila lui eroare — căci nu s-a întors de loc spre mine, s-a opus numai cu un fel de expresie ironică: „Nu, n-am nevoie de nicio odaie, nu mai am nevoie de nimic. Nu-ţi da nicio osteneală, de la mine n-ai ce căpăta. Te înşeli, n-am niciun ban.”

Şi cuvintele astea fuseseră spuse tot îngrozitor, cu o indiferenţă zguduitoare. Felul cum omul, istovit, ud leoarcă, stătea acolo rezemat de perete, mă zdruncina într-atât, încât nu aveam timp să mă simt jignită prosteşte. Simţeam numai ceea ce simţisem din prima clipă când l-am văzut ieşind din sală ameţit şi ceea ce simţisem neîntrerupt în timpul acelui ceas de necrezut: că aici se afla în pragul morţii un om tânăr, viu, pe care trebuia să-l salvez. M-am apropiat de el.

— Nu te gândi la bani. Vino! Nu trebuie să stai aici, îţi găsesc eu un adăpost. Nu te gândi la nimic, vino!

A întors capul. Mi-am dat seama, pe când în jurul nostru ploaia bătea toba înfundat şi burlanele ne aruncau la picioare apa pleoscăind, cum prin întuneric se străduia pentru întâia dată să-mi vadă faţa. Părea că şi trupul se deşteaptă încet din letargie.

— Bine, cum vrei, a spus el, cedând. Mi-e totuna… La urma urmei, de ce nu? Să mergem.

Am deschis umbrela, el a venit lângă mine şi m-a luat de braţ. Intimitatea asta neaşteptată mi-a fost neplăcută, m-a îngrozit chiar, m-am speriat până în străfundul inimii. Dar n-aveam curajul să-i interzic ceva; căci dacă l-aş fi respins, ar fi recăzut în prăpastia fără fund, şi tot ce făcusem până atunci ar fi fost zadarnic. Am mers câţiva paşi înapoi, spre cazinou. Abia acum îmi dădea prin gând că nu ştiam ce să fac cu el. Am chibzuit repede: cel mai bine e să-l duc la un hotel şi acolo să-i strecor bani în mână, ca să-şi poată trece noaptea şi a doua zi să poată pleca acasă; mai departe nu mă gândeam. Şi cum mereu cupeuri trăgeau în grabă în faţa cazinoului, am strigat unul şi ne-am urcat. Când birjarul a întrebat încotro să meargă, la început n-am ştiut ce să-i răspund. Dar amintindu-mi deodată că omul ud leoarcă de lângă mine n-ar fi fost primit în niciunul din hotelurile bune — pe de altă parte, ca femeie fără experienţă, nedându-mi seama de ceea ce putea părea dubios, am spus birjarului:

— La vreun hotel modest!

Birjarul, indiferent, răzbit şi el de ploaie, a dat bice cailor. Străinul de lângă mine nu rostea niciun cuvânt, roţile huruiau şi ploaia lovea furios în geamuri; mie mi se părea că în acest dreptunghi, strâmt ca un coşciug, mergeam alături de un cadavru. Încercam să mă gândesc, să găsesc vreun cuvânt care să slăbească ciudăţenia şi groaza acelei vecinătăţi mute, dar nu-mi venea nimic în minte. După câteva minute cupeul s-a oprit, eu am coborât întâi, am plătit birjarului, pe când el parcă beat de somn a trântit portiera. Ne aflam în faţa unui mic hotel străin, deasupra noastră un acoperiş de sticlă se boltea peste o bucăţică de loc apărat de ploaia care destrăma în franjuri, cu o grozavă monotonie, noaptea din jur.

Străinul, sub propria lui greutate, se proptise instinctiv de zid; din pălăria udă şi din hainele mototolite picura şi şiroia. Stătea ca un înecat scos din apă, cu simţurile încă buimăcite şi în jurul locşorului unde se sprijinea se formase o baltă din apa ce picura din el. Dar nu făcea nici cea mai mică sforţare să se scuture, să-şi dea la o parte pălăria de pe care se scurgeau mereu picături pe frunte şi pe obraz. Era cu totul indiferent şi nu vă pot spune cum mă zguduia năruirea lui.

Dar acum trebuia să fac ceva. Am căutat în buzunar.

— Iată o sută de franci, am zis, ia-ţi o odaie şi mâine întoarce-te la Nisa. M-a privit mirat. Te-am urmărit în sala de joc, îl îndemnai eu, observându-i ezitarea. Ştiu că ai pierdut tot. Şi mi-e teamă că eşti pe punctul de a face o prostie. Nu-i nicio ruşine să primeşti un ajutor… Uite, ia-i!

Dar mi-a respins mâna cu o energie pe care nu i-o bănuiam.

— Eşti o femeie bună, a spus, dar nu-ţi prăpădi banii. Eu nu mai pot fi ajutat. Dacă mai dorm sau nu în noaptea asta, e totuna. Mâine, în orice caz, s-a sfârşit cu mine. Eu nu mai pot fi ajutat.

— Trebuie să-i iei, am insistat, mâine ai să-ţi schimbi părerea. Întâi vei dormi; ziua, lucrurile au altă înfăţişare.

Dar cum eu îi întindeam din nou banii, mi-a împins mâna aproape brutal.

— Lasă, a repetat din nou înfundat, n-are niciun rost. Mai bine sfârşesc cu mine afară, decât să le mânjesc oamenilor odaia cu sânge. Eu nu pot fi ajutat cu o sută de franci, nici cu o mie. Mâine iar m-aş duce la cazinou şi, cu ultimii câţiva franci, n-aş înceta să joc până nu m-aş curăţa. De ce să reîncep? M-am săturat.

Nu vă puteţi închipui cum tonul acela înfundat mi-a pătruns până în suflet; dar gândiţi-vă: la doi paşi stă un om viu, tânăr, luminos, şi ştii că dacă nu-ţi încordezi toate puterile, bucata aceasta de tinereţe care gândeşte, vorbeşte şi respiră are să fie un cadavru peste două ceasuri. Şi în mine s-a deşteptat un fel de turbare, o furie de a învinge împotrivirea aceea absurdă. L-am apucat de braţ:

— Ajunge cu prostiile! Acum ai să te urci sus, ai să-ţi iei o odaie şi mâine dimineaţă vin să te conduc la gară. Trebuie să pleci de-aici. Trebuie să te întorci acasă chiar mâine şi n-am să mă liniştesc până nu te văd urcat în tren. Nu dai cu piciorul vieţii când eşti tânăr numai pentru că ai pierdut câteva sute sau câteva mii de franci. Asta e laşitate, e o isterie prostească, pornită din mânie şi din amărăciune. Mâine ai să-mi dai dreptate.

— Mâine! a repetat el cu o intonaţie ciudat de sumbră şi de ironică. Mâine! Dacă ai şti tu unde am să fiu mâine, dacă aş şti măcar eu… Simt chiar o oarecare curiozitate. Nu, du-te acasă, femeie, nu te mai osteni şi nu-ţi cheltui prosteşte banii.

Dar eu nu mă lăsam. Eram ca turbată, ca maniacă. I-am apucat cu putere mâna şi i-am vârât bancnota în palmă.

— Ai să iei banii şi ai să te duci sus imediat. Zicând acestea, am păşit cu hotărâre spre sonerie şi am sunat. Uite, acum am sunat, portarul are să vină îndată. Te duci sus şi te culci. Mâine la nouă te aştept în faţa hotelului şi le conduc îndată la gară. N-avea nicio grijă ce se va întâmplă mai departe, am să mă ocup de cele necesare ca să ajungi acasă. Dar acum culcă-te, dormi bine şi nu te gândi mai departe.

În clipa aceea s-a auzit cheia în uşă şi portarul a deschis.

— Vino, a spus el deodată cu o voce dură, fermă, învrăjbită; şi mi-am simţit încheietura încătuşată ca în fier de degetele lui… M-am speriat… m-am speriat atât de tare, încât am rămas străfulgerată ca de paralizie, mi s-a întunecat cu totul raţiunea… Voiam să mă apăr, să mă smulg… dar voinţa mi-era neputincioasă… şi… aveţi să înţelegeţi… mi-era ruşine să mă lupt cu un străin în faţa portarului, care aştepta acolo nerăbdător… Şi astfel… m-am aflat deodată înăuntru, în hotel; voiam să vorbesc, să spun ceva, dar gâtlejul mi-era sugrumat… pe braţ mâna lui se lăsa grea şi poruncitoare… mi-am dat seama vag cum mă târa inconştient în sus, pe o scară… o cheie a scârţâit…

Şi iată-mă deodată cu omul acela străin, într-o odaie străină, într-un hotel al cărui nume nu-l ştiu nici acum…

Mrs. C. se opri iar şi se sculă brusc. Părea că glasul nu i se mai supune. Se duse la fereastră, privi mută afară câteva minute — sau poate îşi propti numai fruntea de geamul rece; nu îndrăzneam să mă uit mai de aproape, căci mi-era penibil să observ emoţia bătrânei doamne. Aşa că rămăsei tăcut, fără să pun nicio întrebare, fără să scot niciun sunet şi aşteptai până când se întoarse cu paşi domoli şi se aşeză iar în faţa mea.

— Iată, v-am spus ce era mai greu de spus. Şi sper că mă credeţi când vă asigur încă o dată, când vă jur pe tot ce mi-e mai sfânt, pe onoarea mea, pe copiii mei, că până în clipa aceea, niciun gând la vreo… la vreo legătură cu omul cel străin nu-mi trecuse prin minte; într-adevăr, fără voinţă trează, da, cu totul inconştientă, mă prăvălisem brusc ca printr-un chepeng din drumul lin al existenţei mele în situaţia asta. Am jurat să fiu sinceră faţă de dumneavoastră şi faţă de mine, încât vă repet că numai dintr-o voinţă aproape exaltată de a da ajutor şi din nimic altceva, fără vreun sentiment personal, deci fără cea mai mică dorinţă, fără cea mai mică bănuială, m-am pomenit în aventura aceea tragică.

Scutiţi-mă să vă povestesc ce s-a petrecut în odaia aceea, în noaptea aceea: eu, una, n-am uitat nicio clipă a acelei nopţi şi nici nu vreau s-o uit vreodată. Căci atunci am luptat cu un om pentru viaţa lui, repet, am luptat pe viaţă şi pe moarte. Simţeam cu fiecare nerv, prea desluşit, că străinul, omul acela pe jumătate mort, voia să mai apuce cu toată lăcomia şi cu toată patima, ultimul lucru ce-i rămăsese. Se agăţa de mine ca unul ce simte abisul sub sine. Eu însă, ca să-l scap, îmi încordam totul, tot ce-mi fusese dat. Astfel de ceasuri trăieşte un om poate o singură dată în viaţă şi dintre milioane de oameni numai unul; n-aş fi bănuit vreodată, fără acea întâmplare îngrozitoare, cât de arzător, cât de desperat, cu câtă aviditate dezlănţuită mai poate un om sfârşit, un om pierdut, să soarbă fiece picătură roşie a vieţii. Eu, care-mi petrecusem douăzeci de ani departe de toate puterile demonice ale existenţei, n-aş fi înţeles niciodată cât de măreţ şi de fantastic îşi îngrămădeşte natura, câteodată în scurte clipe, dogoarea şi răceala ei. Viaţă şi moarte, încântare şi desperare. Şi noaptea aceea a fost atât de plină de luptă şi de vorbă, de pasiune, de mânie şi de ură, de lacrimi, de implorări şi de beţie, încât mi-a părut că durează o mie de ani iar noi, cei doi oameni care, înlănţuiţi, ne-am prăbuşit în abisul ei — unul, turbat de moarte, celălalt neştiutor — am ieşit cu totul schimbaţi, cu alte simţuri, cu alte sentimente.

Dar despre asta nu vreau să vorbesc. Nu vreau şi nu pot să descriu nimic. Numai nemaipomenitul minut al deşteptării, dimineaţa, vreau totuşi să vi-l schiţez. M-am trezit dintr-un somn ca de plumb, dintr-o adâncime a nopţii cum nu mai cunoscusem. Mi-a trebuit mult până am deschis ochii, şi primul lucru pe care l-am văzut a fost deasupra mea un plafon şi, bâjbâind cu privirea mai departe, o odaie cu totul necunoscută şi urâtă; şi nu mă dumiream cum ajunsesem acolo. Întâi am încercat să mă conving că era un vis mai luminos, mai străveziu, după somnul cel apăsător şi buimac — dar în faţa ferestrelor se şi arăta lumina soarelui, a dimineţii; jos, strada răsuna de huruitul trăsurilor, al tramvaielor şi de zarva trecătorilor zgomotoşi; acum ştiam că nu visez, ci sunt trează. Instinctiv, m-am ridicat ca să-mi adun gândurile… dar când mi-am întors privirea într-o parte… am văzut… şi niciodată nu voi putea descrie spaima mea — am văzut dormind lângă mine, în patul larg, un străin — un străin, un străin, un străin… pe jumătate gol…

Ştiu că groaza asta nu se poate descrie; s-a lăsat atât de înspăimântătoare asupra mea, încât am căzut îndărăt fără putere. Dar nu era un leşin binefăcător, nu era inconştienţă; dimpotrivă, cu iuţeala fulgerului, totul îmi devenise pe cât de limpede, pe atât de inexplicabil. Acum aveam o singură dorinţă: să mor de scârbă şi de ruşinea de a mă afla cu un om complet străin, într-un pat străin, într-o speluncă desigur suspectă. Îmi amintesc lămurit: inima mi s-a oprit în loc, mi-am ţinut răsuflarea ca şi când prin asta mi-aş fi putut stinge viaţa şi mai ales conştiinţa, această conştiinţă clară, îngrozitor de clară, care îşi dădea seama de toate, dar nu înţelegea nimic.

N-am să ştiu niciodată cât am zăcut aşa, cu întregul trup rece: morţii vor fi stând la fel de ţepeni în sicrie. Ştiu numai că încinsesem ochii şi mă rugam lui Dumnezeu, vreunei puteri cereşti ca totul să fie neadevărat, să fie nereal. Dar auzul meu ascuţit nu mai îngăduia nici o iluzie: auzeam oameni vorbind în odaia vecină, apa curgând; afară, pe coridor, se târşâiau paşi şi toate semnele astea dovedeau necruţător că simţurile îmi erau treze. 

Cât a durat starea asta grozavă, nu pot spune: astfel de secunde au altă măsură decât cea a vieţii. Deodată, m-a cuprins altă spaimă, o spaimă înfiorătoare ce mă gonea: străinul, al cărui nume nu-l ştiam, putea să se trezească şi să-mi vorbească. Şi îndată mi-am dat seama că pentru mine nu exista decât o scăpare: să mă îmbrac, să fug înainte ca el să se trezească. Să nu mă mai vadă, să nu-i mai vorbesc. Să scap la vreme, să plec, să mă întorci undeva, la viaţa mea, la hotelul meu, şi imediat, cu primul tren să fug din locul ăsta nelegiuit, din ţara asta, să nu-l mai întâlnesc niciodată, să nu-l mai văd în ochi, să n-am niciun martor, niciun acuzator, niciun complice. Gândul m-a smuls din sfârşeală: grijuliu de tot, cu mişcări furişate ca de hoţ, am coborât încetişor din pat (numai să nu fac zgomot) şi mi-am căutat, pipăind, hainele. M-am îmbrăcat tiptil, tremurând în fiecare clipă să nu se deştepte el; eram gata, reuşisem. Numai pălăria era de partea cealaltă, la căpătâiul patului, şi mergând în vârful picioarelor s-o ridic — în secunda aceea nu m-am putut împiedica să arunc o privire pe faţa străinului care căzuse în viaţa mea ca o piatră din senin. O singură privire voiam să arunc, dar — ce lucru straniu! — străinul, tânărul care moţăia acolo, era într-adevăr un străin pentru mine: în prima secundă nici n-am recunoscut obrazul din ajun. Trăsăturile răscolite convulsiv, scoase la iveală de patimă, ale omului surescitat de moarte se şterseseră parcă — cel-de acum avea un alt obraz, un obraz ca de copil, de băieţandru, care chiar strălucea de puritate şi de seninătate. Buzele, cu o zi înainte strânse şi încleştate între dinţi, visau întredeschise molatic şi aproape rotunjite într-un zâmbet; părul blond se bucla în jos, pe fruntea nebrăzdată, şi ca un joc de valuri line respiraţia trecea din piept în tot trupul.