Trei milenii de umor (21)

Oră matinală într-o cafenea pariziană. Consumatori puţini. La o masă stau de vorbă Scott Fitzgerald şi amicul său, Ernest Hemingway. Vorbesc de ore întregi, de fapt de ieri seara. Ca o concluzie la tot ce s-a spus pînă atunci, Scott oftează amărît:

—    Ehei, bogaţii sunt altfel de oameni, nu cum suntem noi!

—    Ai dreptate, murmură Hemingway, ei au mai mulţi bani.

Pînă în anul 1939, Archibald Joseph Cronin, autorul celebre­lor romane „Castelul pălărierului", „Citadela", „Cheile îm­părăţiei", profesa ca medic în Scoţia. Într-o zi, cam pe la prînz, a ciocănit la uşa cabinetului un bărbat înalt, ciolănos, care a spus următoarele:

—    Doctore, ajută-mă! Adorm la locul de muncă şi...

—    Dar unde lucrezi?

—    La abator!

—    Cum? Dar acolo-i imposibil de adormit!

—    Păi, să vedeţi... Eu nu ucid, sunt o fire miloasă. Aşa că maistrul măcelar m-a repartizat ca să stau la intrarea în sala de tăiere, pe acolo unde trec oile. Obligaţia mea este ca să număr la nesfîrşit animalele, asta de la ora şase dimineaţa pînă la ora patru după-amiaza!...

Hemingway s-a întors la Paris. Era după apariţia primului său roman „The Sun also Rises" şi părea stors de vlagă, nu-şi găsea locul şi se simţea foarte nefericit.

—    De ce nu te bucuri de carte? A fost doar o muncă serioasă - l-a încurajat un amic.

—    Literatura, a precizat scriitorul, este ca vînătoarea de lei. Întotdeauna te gîndeşti la leul următor!...

Curzio Malaparte n-a părăsit căminul său în timpul luptelor pentru eliberarea Italiei. După intrarea trupelor aliate, Malaparte a fost invitat la o masă comună. Discuţiile erau interminabile şi cuprindeau sfere foarte largi.

—    Cum se poate defini un stat totalitar? era curios un ofiţer superior aliat.

—    Mai simplu decît vă închipuiţi, a intervenit Malaparte. Un stat totalitar este acel stat în care tot ce nu este interzis este obligatoriu!

Dintr-o total necunoscută, Margaret Mitchell a devenit o ce­lebritate mondială prin romanul ei „Pe aripile vîntului”

—   Cartea ta este minunată, a linguşit-o o „prietenă”. De fapt, pentru că veni vorba, cine a scris-o pentru tine?

—    Mă bucură foarte mult că ţi-a plăcut, i-a răspuns Margaret Mitchell. De fapt cine a citit-o pentru tine?

La vîrsta de numai 23 de ani, Arthur Koestler a fost trimis în Orient, in calitate de reprezentant al unor edituri. La Bag­dad a fost primit de regele Feisal Ibn Hussein. Tînărul a încercat să ducă unele tratative, sperînd ca să obţină rezultate concrete. După cea de-a treia ceaşcă de Mocca, regele i-a strîns mîna lui Koestler şi l-a întrebat:

—    Cînd putem conta pe vizita tatălui dvs?

—    Mon pere, a răspuns Koestler într-o franceză perfectă, c’est moi!