O legenda povestita de Flaubert

Astazi e ziua in care, cu 133 de ani in urma, a trecut la cele vesnice Gustave Flaubert. In ziua de azi, daca intrebi cine a fost Flaubert, aproape sigur primesti raspunsul "habar n-am" (sigur, depinde si pe unde intrebi, dar eu ma gandeam la un sondaj facut, de exemplu, in gara). Mai sunt si din cei care au auzit acest nume si iti vor spune ca e al francezului care a scris Doamna Bovary. Eu pot sa fac insa pariu ca dintre cei care stiu, nici macar 1 % nu au auzit de povestirile lui Flaubert, in numar de trei, dupa cum urmeaza: Legenda Sfantului Julian Ospitalierul, Un suflet curat si Irodiada. O sa pun aici prima dintre aceste povestiri, tradusa in romaneste sub titlul "Legenda sfantului Iulian cel primitor". Uite:

Legenda sfîntului Iulian cel primitor

I

Tatăl şi mama lui Iulian locuiau într-un castel înconjurat cu păduri, clădit pe coasta unui deal. Cele patru turnuri de la colţuri aveau acoperişuri ţuguia­te, acoperite cu solzi de plumb, iar temelia zidurilor se sprijinea pe blocuri de stânci care coborau prăpăstios până în fundul şanţului cu apă.

Pietrele curţii străluceau de curăţenie ca lespezile unei biserici. Lungi streşini, în chip de balauri cu botul în jos, vărsau apa ploilor în rezervoare; iar pe pervazul ferestrelor, la toate caturile, se înfoiau în ghivece de lut vopsit tufe de busuioc sau de heliotrop.

O a doua îngrăditură, din pari, cuprindea mai întâi o livadă cu pomi roditori, apoi o grădină cu straturi de flori ce închipuiau cifre, apoi o boltă de verdeaţă cu leagăne pentru stat la răcoare şi un teren unde se jucau pajii lovind cu maiul în mingi de lemn. De cea­laltă parte se aflau cuştile câinilor de vânătoare, grajdurile, brutăria, teascul şi hambarele. O păşune de iarbă verde se întindea jur-împrejur, încercuită şi ea de un gard viu de mărăcini.

Pacea domnea aici de atâta vreme încât grătarul cu ţepi al porţii nici nu mai era coborât; şanţurile erau pline cu apă; rândunelele îşi făceau cuiburile în crăpăturile crenelurilor; iar arcaşul care din zori şi până-n seară se plimba pe metereze, de îndată ce soarele înce­pea să dogorească ceva mai tare, intra în ghereta lui de piatră şi adormea ca un călugăr.

Înăuntru străluceau pretutindeni bronzurile: în odăi tapiseriile apărau de frig; scrinurile gemeau de rufărie, buţile cu vin se îngră­mădeau în pivniţe iar sipetele de stejar trosneau de greutatea sacilor cu arginţi.

În sala armelor, între steaguri şi capele de fiare sălbatice, se vedeau arme din toate vremurile şi de la toate neamurile, începând cu praştiile amaleciţilor şi suliţele garamanţilor, până la paloşele sarazinilor(1) şi zalele normanzilor.

În frigarea cea mare din cuhnie se putea frige şi un bou întreg; capela era ticsită cu aurării ca paraclisul unui rege. În altă parte, într-un loc mai ferit, se afla chiar şi o baie cu aburi, cum aveau romanii; dar seniorul, om cu frica lui Dumnezeu, nu o folosea, soco­tind că acestea erau obiceiuri luate de la păgâni.

Veşnic înveşmântat într-o dulamă din piei de vulpe, el se plimba prin castel împărţind dreptate vasalilor, sau potolind vrăjbile veci­nilor. Iarna privea cum cad fulgii de zăpadă, sau punea să i se ci­tească poveşti. Dar de îndată ce începea timpul frumos, încălecându-şi catârul, pornea pe cărări, de-a lungul lanurilor verzi de grâu încolţit, oprindu-se să stea de vorbă cu ţăranii şi dându-le sfaturi. După numeroase crailâcuri îşi luase de soţie o domnişoară de neam. Avea pielea foarte albă, era cam mândră şi zâmbea arar. Coarnele bonetei sale atingeau pragul de sus al uşilor; trena rochiei de postav i se târa la trei paşi în urmă. Viaţa ei casnică era orânduită ca la mă­năstire; în fiecare dimineaţă împărţea slujnicelor treburile de făcut, supraveghea prepararea dulceţurilor şi a alifiilor, torcea cu furca sau broda feţe de masă pentru altar. De mult ce se rugă lui Dumnezeu, căpătă un fiu.

Cu acest prilej avură loc mari petreceri şi un ospăţ care ţinu trei zile şi patru nopţi, la lumina făcliilor, în sunetul harfelor, pe un covor de frunze aşternute pe jos. Se ospătară cu cele mai rare bucate şi mirodenii şi cu nişte găini cât oile; pentru a-i veseli pe meseni, un pitic se ivi dintr-o plăcintă; şi cum nu mai pridideau cu pocalele fiindcă numărul oaspeţilor sporea mereu, până la urmă băură din cornuri şi din coifuri.

Lehuza nu luă parte la aceste veseliri. Ea stătea liniştită în patul ei. Într-una din nopţi se trezi şi zări la lumina lunii ce intra pe fereastră o umbră care se mişca. Era un moşneag cu rasă de şiac, cu mătănii la brâu şi traistă pe umăr, ce părea a fi un pustnic. Acesta se apropie de căpătâiul ei şi îi spuse fără să mişte buzele:

– Bucură-te, o, mamă! căci fiul tău va fi un sfânt!

Ea dădu să ţipe; dar, alunecând pe raza de lună, el se ridică uşurel şi se topi în văzduh. Cântecele ospăţului răsunară mai tare. Ea auzi glasuri îngereşti şi capul îi recăzu pe pernă, deasupra căreia se aflau nişte moaşte de mucenic într-o ramă bătută în rubine.

A doua, zi slugile fură întrebate dar nimeni nu văzuse niciun sihastru. Vis sau realitate, fusese de bună seamă un semn ceresc; dar castelana se feri să sufle cuiva vreo vorbă, ca nu cumva să fie bănuită de trufie.

Oaspeţii plecară în zori; şi tatăl lui Iulian tocmai ieşise până în poarta ca să-şi petreacă ultimul musafir, când deodată un cerşetor i se arăta în ceaţă. Era un ţigan cu barba împletită, cu brăţări de ar­gint la încheieturile mâinilor şi cu ochi scânteietori. Îngăimă, împins parcă de un duh nevăzut, aceste vorbe fără şir:

– Da... da... fiul tău!... mult sânge!... multă glorie!... pururi fericit! neam de împărat.

Şi, aplecându-se să-şi ridice pomana, se pierdu printre ierburi şi dispăru.

Bunul castelan se uită la dreapta, la stânga, strigă cât putu. Nici ţipenie. Vântul şuiera, ceaţa dimineţii se destrăma.

Puse această vedenie pe socoteala minţii sale ostenite de ne­somn. Dacă pomenesc cuiva despre asta, îşi vor bate joc de mine, îşi zise el. Dar strălucirile hărăzite fiului său îl umpleau de uimire, deşi ursita nu fusese limpede şi chiar se îndoia dacă într-adevăr o auzise.

Soţii îşi ascunseră unul altuia taina. Dar amândoi îşi iubeau copilul cu aceeaşi dragoste şi, respectându-l ca pe un prunc însemnat de Dumnezeu, avură pentru el o grijă nespusă. Pătucul lui era capi­tonat cu puful cel mai fin şi o candelă în formă de porumbel ardea deasupra, zi şi noapte; trei doici îl legănau; şi, strâns înfăşat în scutece, cu obrăjoru-i trandafiriu şi ochii ca cicoarea, cu mantia-i de atlaz şi fir şi cu o scufiţă cusută cu mărgăritare, semăna aidoma cu un mic Isus. Dinţii îi crescură fără să fi scâncit nicio singură dată.

Când împlini şapte ani, mamă-sa îl învăţă să cânte. Ca să-l de­prindă să nu se teamă, tatăl său îl urcă pe un coşcogeamite cal. Copilul zâmbea de plăcere şi nu întârzie să ştie totul în privinţa cailor.

Un călugăr bătrân, tobă de carte, îl învăţă Sfânta Scriptură, numărătoarea arabilor, literele latineşti şi-i arătă cum să picteze pe pergament gingaşe miniaturi. Lucrau amândoi sus într-un tur­nuleţ ferit de zgomot.

După ce se termina lecţia, coborau în grădină unde, plimbându-se agale, studiau pe îndelete florile.

Uneori se zărea trecând pe firul văii câte un mic convoi condus de un om în straie orientale. Castelanul, recunoscând în el un negus­tor, trimitea o slugă care să-l poftească sus la curte. Străinul avea încredere, se abătea din drum; şi, odată ajuns în sala de primire, începea să scoată din lăzi bucăţi de catifea şi de mătase, argintării, săculeţe cu mirodenii şi fel de fel de lucruri ciudate, cu întrebuin­ţări necunoscute; în cele din urmă, pleca cu un câştig frumuşel şi fără să fi suferit nicio silnicie. Alteori bătea în poartă o ceată de pelerini. Hainele lor ude fumegau în faţa vetrei; şi după ce se îndes­tulau, începeau să-şi povestească călătoriile: rătăcirile corăbiilor pe marea spumegândă, mersul pe jos prin nisipurile dogoritoare, sălbăticia păgânilor, peşterile Siriei, Ieslea şi Sfântul Mormânt. Apoi scoteau din buzunare scoici pe care le ofereau micului senior.

Adeseori castelanul poftea la câte o petrecere pe vechii săi tova­răşi de arme. Golind pocalele, îşi aminteau de luptele la care luaseră parte, de asalturile cetăţilor cu uriaşele maşini de război şi de rănile cumplite. Iulian îi asculta scoţând din când în când strigăte de uimire; şi, auzindu-l, tatăl său nu se îndoia nicio clipă că mai târziu avea să fie şi el un cuceritor. Dar seara, ieşind de la slujba de vecernie, când trecea printre săracii cu frunţile plecate, Iulian îşi golea punga de la cingătoare cu atâta smerenie şi cu o înfăţişare atât de nobilă, încât buna sa mamă era convinsă că va ajunge mai târziu arhiepiscop.

În capelă îşi avea locul alături de părinţii săi; şi, oricât de lungi ar fi fost slujbele, el rămânea în genunchi pe scăunelul lui de rugă­ciune, cu creştetul descoperit şi cu mâinile împreunate.

Într-o zi, în timpul liturghiei, ridicând capul, zări un şoricel alb ce ieşea dintr-o gaură din perete. Acesta se căţără pe prima treaptă a altarului şi, după ce se învârti puţin de colo-colo, fugi pe unde venise. În duminica următoare, gândul că ar putea să-l revadă îl tulbură. Şoricelul apăru din nou; începu să-l pândească în fiece duminică, sâcâit de această aşteptare; în cele din urmă îi fu ciudă pe şoarece şi hotărî să se descotorosească de el.

Într-o zi se strecură singur în biserică, închise uşa, presără pe trepte firimiturile unei prăjituri şi se aşeză în faţa găurii cu o nuia în mână.

După un timp destul de lung se ivi un botişor roz şi apoi şoare­cele în întregime. Iulian îl lovi, nu prea tare, şi rămase înmărmurit în faţa acestui trupşor care încetase să mai mişte. O picătură de sânge mânjea lespedea. O şterse repede cu mâneca, aruncă şoarecele afară şi nu spuse nimănui nimic.

Văzând că tot felul de păsărele ciuguleau seminţele din grădină, ce-i dete prin gând? Umplu cu boabe de mazăre o trestie găunoasă şi de câte ori auzea ciripind într-un pom, se apropia tiptil, ridica ţeava, îşi umfla obrajii şi sufla cu toată puterea; şi păsărelele picau la picioarele lui atât de multe încât Iulian râdea fericit de şiretenia lui.

Într-o dimineaţă, în timp ce se plimba pe platforma turnului, zări pe creasta meterezului un porumbel care se răsfăţa la soare. Iulian se opri să-l privească; zidul în acel loc avea o spărtură şi o bucată de piatră se nimeri sub degetele sale. Îşi smuci scurt braţul şi piatra lovi pasărea care căzu în fundul şanţului.

Coborî în fugă până jos şi începu să o caute zgâriindu-se prin mărăcini şi scotocind pretutindeni, mai sprinten ca un căţelandru.

Porumbelul, cu aripile frânte, se zbătea agăţat de ramurile unui soc.

Faptul că trăia încă îl întărâtă pe copil. Începu să-l sugrume; şi convulsiile păsării îi grăbiră bătăile inimii, umplându-l de o voluptate sălbatică şi clocotitoare. La ultima zvâcnire a hulubului simţi că i se face rău.

Seara, în timpul cinei, tatăl său îi spuse că la vârsta lui s-ar cu­veni să înveţe să vâneze; şi se duse să caute un caiet vechi, care cuprindea în întrebări şi răspunsuri toate tainele cinegetice. Un iscusit vânător arăta acolo învăţăcelului său arta de a asmuţi câinii şi de a dresa şoimii, de a întinde capcane, de a recunoaşte cerbul după balegă, vulpea după urme, lupul după gheare, mijlocul cel mai sigur de a le descoperi potecile şi vizuinile, cum trebuiesc folo­siţi hăitaşii, care sunt vânturile cele mai prielnice şi de asemeni stri­gătele unei vânători şi regulile împărţirii prăzii.

Când Iulian fu în stare să spună pe de rost toate cele cuprinse în caiet, tatăl său îi dărui o haită de câini.

Aceasta se compunea din douăzeci şi patru de ogari sprinteni ca nişte căprioare dar cam greu de stăpânit; apoi din şaptesprezece perechi de câini bretoni, cu pete albe pe fond cafeniu, fără seamăn de credincioşi, cu pieptul puternic şi lătratul fioros. Pentru a în­frunta mistreţul cu fugile lui prefăcute şi revenirile primejdioase, mai erau patruzeci de grifoni, păroşi ca nişte urşi. O grămadă de dulăi din ţara tătărască, înalţi aproape cât nişte măgari, roşcaţi, cu grumazul lat şi labele drepte erau dresaţi anume ca să fugărească zimbrii. Blana scurtă şi neagră a prepelicarilor lucea ca mătasea; iar lătratul coteilor nu era mai prejos dccât al copoilor englezeşti. Într-o altă ogradă, ţinuţi anume deoparte, mârâiau trăgând de lanţ şi rotindu-şi ochii opt zăvozi nordici(2), animale cumplite care sar la burta călăreţilor şi nu se tem nici de lei.

Toţi mâncau pâine de grâu, se adăpau în jghiaburi de piatră şi purtau câte un nume sonor.

Cât despre şoimărie, aproape că întrecea chiar şi haita; nobilul senior cheltuise bani grei ca să aducă ulii din Caucaz, corai din Babilon, ereţi din Germania şi şoimi-călători, capturaţi pe falezele mărilor reci, din ţinuturile depărtate. Aceştia stăteau într-un şo­pron acoperit cu stuf, cocoţaţi pe o stinghie lungă de lemn, legaţi după mărime, şi fiecare din ei avea în faţă câte o brazdă de iarbă pe care era pus din când în când ca să se mai dezmorţească.

Se făcură de asemenea tot felul de plase, de undiţe, de capcane, şi o mulţime de alte drăcovenii pentru prins vietăţile pădurii.

Adeseori duceau pe teren câini dresaţi anume pentru prinderea păsărilor şi care în clipa când adulmecau vânatul încremeneau pe loc. Atunci hăitaşii se apropiau binişor şi întindeau cu băgare de seamă o imensă reţea peste trupurile lor nemişcate. La un semn, câinii începeau să latre; prepeliţele se ridicau în zbor; iar doamnele de prin vecinătăţi, poftite dimpreună cu soţii, copiii, şi chiar şi cameri­stele, se năpusteau cu mic cu mare şi capturau vânatul cât ai clipi.

Alteori porneau cu tobele răpăind ca să stârnească iepurii de prin cotloane; vulpile cădeau în gropile anume pregătite, iar lupii îşi prindeau labele în arcul capcanelor.

Dar Iulian dispreţui aceste şiretlicuri înlesnitoare; lui îi plăcea să vâneze departe de lume, cu calul şi cu şoimul său. Avea mai întotdeauna cu el un şoiman de Sciţia, alb ca laptele. Mica lui glugă de piele era împodobită cu un moţ de pene multicolore, şi clopoţei de aur îi zornăiau în jurul ghearelor albastre; pasărea stătea fără să se clintească pe braţul stăpânului în timp ce calul străbătea în galop câmpia care fugea sub copitele lui. Iulian dezlega frânghiuţa şi-l slobozea dintr-odată; pasărea cutezătoare ţâşnea în văzduh ca o săgeată; de jos se zăreau două pete inegale rotindu-se, contopindu-se, apoi dispărând în înălţimile albastre. Curând şoimul revenea în zbor, sfâşiind o altă zburătoare, şi se aşeza pe braţul înmânuşat, cu aripile fremătânde.

În felul acesta vâna Iulian bâtlani, ereţi, ciori şi vulturi.

Îi plăcea să sune din corn, să alerge pe urma câinilor care goneau pe coasta dealurilor, săreau peste pâraie apoi reveneau spre pădure; iar când cerbul prindea să geamă sub muşcături, îl dobora cu îndemânare şi privea mulţumit cum dulăii îl sfârtecau şi-l înfulecau cu lăcomie, înghesuiţi în jurul pieii lui fumegânde.

În zilele cu ceaţă, se afunda în mlaştină ca să pândească gâşte, vidre şi raţe sălbatice.

Trei grăjdari îl aşteptau jos la piciorul scării de cum se crăpa de ziuă; şi zadarnic bătrânul călugăr, aplecat peste ferestruica lui, îi făcea semne chemându-l îndărăt, Iulian nu se întorcea. Mergea prin arşiţa soarelui, pe ploaie, pe furtună, bând apă de izvor în căuşul palmelor, mâncând din trapul calului mere pădureţe, odihnindu-se dacă ostenea sub un stejar; şi se întorcea în toiul nopţii, plin de sânge şi de noroi, cu mărăcini prin păr şi mirosind ca jivinele. Ajunse asemenea lor. Când mamă-sa venea la el să-l sărute, primea cu răceală îmbrăţişarea ei, ca şi când ar fi fost cufundat în cine ştie ce visări adânci.

Ucise urşi cu cuţiul, tauri cu securea, mistreţi cu ţepuşa: ba odată, neavând la el decât un ciomag, se apără cu acesta de asaltul unor lupi pe care îi găsise rozând nişte leşuri la picioarele unei spânzurători.

Într-o dimineaţă de iarnă, plecă înainte de a se fi luminat de ziuă, bine echipat, cu arcul pe umăr şi un snop de săgeţi la oblâncul şeii.

Armăsarul său danez urmat de doi şoricari mergea cu pas egal şi pământul răsuna sub copitele sale. Vântul sufla cu putere; stropi de chiciură i se lipiseră de manta. Înaintea lui zarea se lumina: şi, în albeaţa zorilor care se îngânau încă cu noaptea, zări nişte iepuri zburdând în jurul vizuinilor. Cât ai clipi, cei doi şoricari dădură iama în ei şi le zdrobiră  câtorva şira spinării.

Curând intră în pădure. Pe o creangă, un cocoş de munte amor­ţit de frig dormea cu capul sub aripă. Iulian, dintr-o lovitură de spadă îi seceră amândouă labele, şi, fără să-l ridice de jos, îşi văzu de drum.

După vreo trei ore, ajunse în vârful unui munte atât de înalt, încât acolo cerul părea aproape negru. În faţa lui o stâncă netedă ca un perete sta aplecată peste o prăpastie; iar la marginea ei doi ţapi sălbatici priveau în hău. Fiindcă nu avea cu el săgeţile (căci calul îi rămăsese în urmă), se gândi să se furişeze până la ei; se descălţă şi, tiptil, izbuti să ajungă până în spatele lor şi, cu o mişcare fulgerătoare, înfipse pumnalul între coastele unuia din ei. Celălalt, înnebunit de spaimă, se azvârli în prăpastie. Iulian, care se năpustise să-l lovească şi pe el, se poticni şi căzu peste ţapul ucis, cu faţa deasupra prăpastiei şi cu braţele desfăcute în lături.

Coborî din nou în câmpie şi merse de-a lungul unui pârâu mărginit cu sălcii. Cocori zburau foarte jos trecând mereu pe deasupra capu­lui său. Iulian îi dobora dintr-o lovitură de bici şi unul nu îi scăpă.

Între timp aerul se încălzise topind promoroaca, aburi grei plu­teau printre copaci şi se ivi şi soarele. În depărtare zări lucind oglinda încremenită a unui lac ce părea de plumb. În mijlocul lacului se afla o vietate cum nu mai văzuse încă: un castor cu botul negru. Cu toată depărtarea, săgeata lui îl nimeri; şi Iulian fu necă­jit că nu poate să-i ia şi pielea.

Pe urmă apucă pe un drum mărginit de copaci înalţi ale căror vârfuri se îmbinau formând un fel de arc de triumf, prin care intră într-o pădure. O ciută ţâşni dintr-un hăţiş, un căprior se ivi la o răspântie, un bursuc ieşi dintr-o vizuină, un păun îşi desfăcu evan­taiul cozii pe iarba unei poieni; şi pe toţi îi ucise. Dar alte căpri­oare se arătară, alte ciute, alţi bursuci, alţi păuni, precum şi mierle, gaiţe, dihori, vulpi, arici, râşi, o sumedenie de vietăţi, la fiecare pas, din ce în ce mai numeroase. Îi dădeau târcoale sfioase, cu priviri blânde şi rugătoare. Dar Iulian, neobosit, continua să le omoare, aci încordându-şi arcul, aci trăgând spada, aci azvârlind cu cuţitul, fără să se gândească la nimic, fără să ia aminte la nimic. Se afla la vânătoare, într-un ţinut oarecare, nu mai ştia de cât timp anume, prin însuşi faptul existenţei sale, şi totul se împlinea cu uşurinţa cu care se întâmplă în vis. Deodată o privelişte nemaipomenită îl ţintui locului: o sumedenie de cerbi umpleau o vâlcea în formă circulară; îngrămădiţi unii într-alţii, se încălzeau cu propria lor răsuflare ce se vedea ca un abur prin ceaţă.

Perspectiva măcelului care avea să urmeze îl făcu să se înăbuşe de bucurie. După o clipă descălecă, îşi sumese mânecile, îşi încorda arcul şi începu să tragă. La şuieratul primei săgeţi, toţi cerbii întoarseră deodată capul spre el. În masa lor se iviră goluri; răsunară mugete plângătoare şi un fel de tălăzuire oarbă cuprinse turma.

Buza văii era prea înaltă ca să poată sări peste ea. Se repezeau în toate părţile încercând să scape. Iulian ţintea, trăgea; iar săge­ţile cădeau asupra lor ca o ploaie deasă, grea, ucigătoare. Înnebu­niţi, cerbii se băteau, se ridicau în două picioare, se urcau unii peste alţii; şi trupurile lor cu coarnele amestecate alcătuiau o movilă mare care mereu se năruia mutându-se mereu.

În cele din urmă muriră, prăbuşiţi pe nisip, cu boturile înspu­mate, cu măruntaiele revărsate, şi cu zvâcnirea pântecelor lor potolindu-se treptat. Apoi totul încremeni.

Se apropia noaptea; şi în spatele pădurii, printre crengi, se vedea cerul roşu ca o pânză însângerată.

Iulian se rezemă de un copac. Acum privea cu ochi holbaţi îngrozitoarea hecatombă şi nu putea să înţeleagă cum de o putuse săvârşi.

Deodată, de partea cealaltă a văii, în marginea pădurii, zări un cerb, o căprioară şi puiul lor.

Cerbul, care era negru şi de o statură uriaşă, avea coarnele cu şaisprezece încrângături şi o bărbiţă albă. Căprioara, gălbuie ca frunzele ofilite, păştea; iar puiul, cu spinarea stropită, sugea fără să o stânjenească din mers.

Arcul zbârnâi dn nou. Căpriorul căzu răpus pe loc. Atunci mamă-sa, privind către cer, se tângui cu un glas adânc, sfâşietor, omenesc. Iulian, întărâtat, cu o lovitură drept în piept, o culcă şi pe ea la pământ.

Cerbul cel mare îl văzuse; făcu un salt înainte. Iulian îşi slobozi asupră-i ultima săgeată, care-l lovi drept în frunte şi rămase înfiptă acolo.

Cerbul cel mare păru să nu o fi simţit; sărind peste trupurile celor morţi, se apropia de el ameninţător, gata-gata să-l ajungă, să-l străpungă cu coarnele lui uriaşe. Iar Iulian se trăgea mereu înapoi, cuprins de o spaimă fără nume. Deodată ciudatul animal se opri; şi, cu ochii scăpârând, rosti de trei ori, solemn ca un patriarh şi ca un judecător, în timp ce un clopot suna în depărtare;

– Fii blestemat! blestemat! blestemat! Într-o zi, inimă de piatră, îţi vei ucide tatăl şi mama!

Apoi îşi îndoi genunchii, închise încet pleoapele şi muri.

Iulian rămase înmărmurit, copleşit brusc de o mare oboseală; şi o scârbă, o nemărginită amărăciune i se revărsară în întreaga fiinţă. Cu obrazul îngropat în palme, plânse îndelung.

Calul i se pierduse; câinii îl părăsiseră; singurătatea care îl împresura i se păru că îl ameninţă cu tot felul de primejdii. Îngro­zit, o luă la fugă peste câmp, apucă la întâmplare pe o potecă şi se pomeni în scurt timp la poarta castelului.

În noaptea aceea nu dormi. În pâlpâirile candelei din perete i se părea că vede mereu cerbul cel negru. Prezicerea acestuia îl obseda; încerca să lupte împotriva ei. „Nu! Nu! Nu! cum aş putea să-i omor?" Apoi îşi spunea: „Şi dacă totuşi îmi vine să o fac?" Se temea gro­zav ca Diavolul să nu-i insufle această dorinţă.

Zăcu trei luni încheiate, în timp ce mama lui, înnebunită de grijă, îi rostea rugăciuni la căpătâi, iar tatăl său umbla fără odihnă, gemând, prin sălile castelului. Chemară pe cei mai vestiţi vraci şi aceştia porunciră o mulţime de leacuri. Boala lui Iulian, spuneau ei, se datora unui vânt rău, sau poate unei simple nevoi de dragos­te. Dar tânărul, la toate întrebările lor, clătina din cap.

Apoi puterile îi reveniră; începură să-l plimbe prin curte, bătrânul călugăr şi cu bunul senior sprijinindu-l fiecare de câte un braţ.

Când se întrema de-a binelea, nici nu mai voi să audă de vânătoare.

Tatăl său, căutând să-i facă plăcere, îi dărui o spada mare, sa­razină.

Aceasta se afla într-o panoplie, prinsă în partea de sus a unui stâlp. Ca să ajungă până la ea fu nevoie de o scară. Iulian se caţără, dar spada prea grea îi scăpă din mână şi în cădere atinse atât de aproape pe bunul senior încât îi spintecă haina; Iulian crezu că-si ucisese tatăl şi leşină.

De atunci prinse teamă de arme. Vederea unei simple săbii scoase din teacă îl făcea să pălească. Slăbiciunea aceasta era o pricină de adâncă mâhnire pentru familie.

În cele din urmă bătrânul călugăr, în numele Domnului, al onoarei şi al strămoşilor, îi ceru să-şi reia îndeletnicirile cuvenite unui gentilom.

Tinerii de la castel se întreceau zilnic în aruncarea lancei. Iulian se arătă curând printre cei mai îndemânateci. Îşi arunca lancea în gâtul sticlelor, rupea aripile sfârlezelor de pe acoperişuri, izbea de la o sută de paşi în cuiele porţilor.

Într-o scară de vară, la ceasul când pâcla începe să dea lucru­rilor contururi nedesluşite, aflându-se sub bolta din grădină, zări în fund două aripi aíbe care pluteau la înălţimea spalierului. Fiind sigur că era o barză, aruncă lancea.

Se auzi un ţipăt pătrunzător.

Era mama lui, a cărei bonetă cu colţuri înalte rămăsese ţin­tuită în perete.

Iulian fugi din castel şi nu se mai arătă.

II

Se înhăită cu o ceată de oameni fără căpătâi care pribegeau pe acolo.

Cunoscu foamea, setea, frigurile şi păduchii. Se deprinse cu zarva încăierărilor, cu înfăţişarea muribunzilor. Vântul îi argăsi pielea. Mădularele i se deprinseră cu greutatea zalelor; şi pentru că era foarte voinic, îndrăzneţ, cumpătat, chibzuit, obţinu fără greutate comanda unei companii.

La începutul luptelor, soldaţii săi îl urmau la atac la o simplă fluturare a sabiei. Agăţându-se de o funie cu noduri, se căţăra pe zi­durile cetăţilor, în inima nopţii, zgâlţâit de vânt, în timp ce bucăţi de catran aprins i se lipeau de platoşă, iar răşina clocotindă şi plumbul topit se prelingeau asupră-i dintre creneluri. De mai multe ori o izbitură de pietroi îi sfărâmă scutul. Poduri prea împovărate cu oameni se prăbuşiră sub el. Odată, rotindu-şi buzduganul, se descotorosi de paisprezece călăreţi care-l împresuraseră. Birui în luptă dreaptă pe toţi cei care se încumetară să se măsoare cu el. De mai bine de douăzeci de ori îl crezură mort.

Datorită Proniei cereşti, scăpă de fiece dată teafăr; căci îi ocrotea pe oamenii bisericii, pe orfani, pe văduve şi îndeosebi pe bătrâni. Când vedea vreunul mergând înaintea lui, îl striga ca să-i vadă chipul, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l omoare din greşeală.

Robi fugari, ţărani răzvrătiţi, bastarzi fără avere, tot soiul de oameni îndrăzneţi se adunară sub steagul său, şi cu timpul îşi alcătui o armată.

Aceasta ajunse puternică de i se duse vestea. Toţi îl chemau la nevoie.

Rând pe rând, ajută pe Delfinul Franţei şi pe regele Angliei, pe Templierii de la Ierusalim, pe căpetenia Parţilor, pe negusul Abisiniei şi pe împăratul din Calicut. Se război cu scandinavi acoperiţi cu solzi de peşte, cu negri înarmaţi cu paveze din piele de hipo­potam, călări pe măgari roşii, cu indieni îmbrăcaţi în veşminte aurite rotindu-şi pe deasupra diademelor săbiile lor late şi mai strălucitoare ca oglinzile. Învinse pe troglodiţi şi pe antropofagi. Străbătu ţinuturi atât de fierbinţi încât sub arşiţa soarelui ţi se aprindea părul pe cap ca o torţă; iar altele care erau atât de în­gheţate, încât braţele ţi se desprindeau de trup şi cădeau jos; şi ţări în care era atâta ceaţă încât mereu erai înconjurat de umbre. Republici aflate în impas îi cerură sfatul. La întâlnirile lui cu ambasadorii, obţinu rezultate ce întreceau toate aşteptările. Dacă vreun monarh se purta din cale afară de rău, Iulian sosea pe nepusă masă şi-l dojenea. Eliberă popoare. Eliberă regine închise în turnuri. El fu acela, şi nu altul, care strivi şarpele de la Milano şi balaurul din Oberbirbach(3).

Între timp, împăratul Occitaniei învinsese pe musulmanii spanioli şi se unise prin concubinaj cu sora califului de Cordoba, de la care avea o fată crescută după datina creştinească. Dar califul, prefăcându-se că vrea să se convertească, veni să-l viziteze însoţit de o escortă numeroasă, îi măcelări întreaga garnizoană şi îl azvârli într-o groapă adâncă unde începu să-l chinuie ca să-i stoarcă comorile.

Iulian alergă în ajutorul său, zdrobi armata necredincioşilor, asedie oraşul, ucise pe calif şi îi reteză capul azvârlindu-l ca pe un cocoloş pe deasupra meterezelor. După aceea îl scoase pe împărat din închisoare şi îl urcă iarăşi pe tron în prezenţa întregii Curţi.

Împăratul, drept răsplată pentru un asemenea sprijin, îi oferi coşuri cu bani; Iulian nu primi. Crezând că voia mai mult, îi oferi trei sferturi din împărăţie; Iulian refuză şi de astă dată; împăratul voi să împartă cu dânsul domnia; dar Iulian îi mulţumi clătinând din cap.

Şi împăratul începu să plângă de ciudă că nu ştie în ce fel să-şi dovedească recunoştinţa, când deodată se lovi peste frunte: rosti un nume la urechea unui curtean şi tapiseria unei draperii fu trasă în lături, dând la iveală o tânără fată.

Ochii ei mari şi negri ardeau ca două blânde făclii. Un zâmbet fermecător îi flutura pe buze. Părul inelat i se agăţa de nestematele rochiei întredeschise; şi, sub ţesătura străvezie a tunicii, i se ghicea tinereţea trupului. Era micuţă şi plinuţă, cu mijlocul tras ca prin inel.

Iulian fu străfulgerat de iubire, cu atât mai mult că până atunci dusese o viaţă cu totul neprihănită.

Luă deci de soţie pe fiica împăratului, cu un castel pe care ea îl moştenise de la mamă-sa; iar după nuntă îşi luară unii de la alţii rămas bun cu nesfârşite firitiseli şi se despărţiră.

Palatul era din marmură albă, clădit în stil maur pe un promon­toriu, într-o pădure de portocali. Terase acoperite cu straturi de flori coborau până în marginea unui golf, unde scoici roz îţi trosneau sub picioare. În spatele castelului se întindea o pădure în formă de evantai. Cerul era pururi albastru, şi arborii se legănau aci sub briza mării, aci sub adierea ce sufla dinspre munţii care îngrădeau zarea în depărtare.

Încăperile, pline de umbră, erau luminate de încrustaţiile de pe pereţi. Coloane înalte, subţiri ca nişte trestii, sprijineau bolta cupolelor, împodobite cu reliefuri care imitau stalactitele peşterilor.

Prin săli se aflau havuzuri, prin curţi mozaicuri; despărţiturile erau frumos tivite şi îmbrăcate cu mii de izvoade arhitectonice; şi pretutindeni domnea o tăcere atât de adâncă, încât auzeai foşnetul mătăsurilor şi ecoul fiecărui suspin.

Iulian se lăsase de războaie. Se odihnea înconjurat de supuşii săi, oameni paşnici; prin faţa lui se perindau zilnic sumedenie de inşi cu îngenuncheri şi sărutări de mâini după obiceiul oriental.

Înveşmântat în purpură, Iulian stătea rezemat de pervazul unei ferestre, amintindu-şi vânătorile de altădată; ce n-ar fi dat să poată alerga prin deşert după gazele şi struţi, să se ascundă printre bambuşi ca să pândească leoparzii, să străbată pădurile mişunând de rinoceri, să ajungă pe culmea munţilor celor mai inaccesibili ca să săgeteze mai bine şerparii, sau pe gheţurile mării ca să înjunghie urşii albi.

Câteodată, în vis, se vedea ca strămoşul nostru Adam în mijlocul Raiului, înconjurat de toate vietăţile pământului; doar întindea braţul şi le ucidea; alteori acestea defilau prin faţa lui două câte două, după mărime, începând cu elefanţii şi leii, până la hermine şi raţe, ca în ziua când intraseră în corabia lui Noe. Din adăpostul unei peşteri el azvârlea asupra lor suliţe care nu-şi greşeau ţinta; dar veneau mereu altele şi altele în loc; nu se mai sfârşeau; iar el se trezea rotind ochi cumpliţi.

Nişte prinţi prieteni ai săi îl poftiră la vânătoare. El nu primi, crezând că prin această renunţare îşi abătea din cale nenorocirea: căci i se părea că de uciderea animalelor depindea soarta părinţilor săi. Suferea să nu îi vadă, iar pe de altă parte pofta de a vâna deve­nea chinuitoare.

Ca să-l mai smulgă din gânduri, soţia lui chemă o trupă de scamatori şi dănţuitoare.

Câteodată se plimba cu el, în lectică descoperită, pe câmp; alteori, întinşi pe fundul unei bărci, priveau cum zvâcneau peştii prin apa limpede ca cleştarul. Adeseori ea se juca azvârlindu-i flori în obraz; sau, ghemuită la picioarele lui, îi cânta din rebec; apoi îi punea pe umăr mâinile împreunate şi îl întreba cu glas sfios:

– Spune-mi, stăpâne drag, ce ai?

El nu răspundea, sau izbucnea într-un hohot de plâns; dar într-o bună zi sfârşi prin a mărturisi groaznicul lucru de care se temea.

Ea căută să-l liniştească printr-o judecată foarte cuminte; tatăl şi mama lui erau de bună seamă morţi demult; dar dacă vreodată i-ar fi reîntâlnit din întâmplare,cumşi în ce scop ar fi ajuns să săvârşească o asemenea grozăvie? Prin urmare teama lui era neîntemeiată şi trebuia neapărat să înceapă iarăşi să vâneze.

Iulian zâmbea ascultând-o, dar nu se hotăra să-şi împlinească dorinţa.

Într-o seară de august, se aflau în iatacul lor. Ea tocmai se culcase, iar el îngenunchease ca să-şi facă rugăciunea, când auzi lătratul unei vulpi, apoi paşi uşori pe sub ferestre; şi întrezări în întuneric parcă nişte vietăţi. Ispita era prea mare. Îşi desprinse tolba din cui.

Ea se arătă mirată.

– Ca să-ţi fac pe plac! îi spuse el. Dar la răsăritul soarelui voi fi îndărăt.

Totuşi ea îi mărturisi că se temea de ceasul rău.

El o îmbărbătă, apoi ieşi, mirat că femeile puteau fi atât de nestatornice în dorinţele lor.

Puţin după aceea, un paj veni să o anunţe că doi necunoscuţi, dat fiind lipsa seniorului, cereau să fie primiţi deîndată de stăpâna castelului.

Şi iată că se înfăţişară în iatac un bătrân şi o bătrână, cocârjaţi, prăfuiţi, în haine de pânză, sprijinindu-se pe câte un toiag.

Îndrăzniră să vorbească şi spuseră că îi aduceau lui Iulian veşti de la părinţii lui.

Ea se aplecă înainte ca să-i audă mai bine. Înţelegându-se dintr-o privire, o întrebară dacă el îi mai iubea şi dacă mai pomenea de ei câteodată.

– O, desigur! spuse ea.

Atunci ei strigară într-un glas:

– Noi suntem! şi se aşezară frânţi de oboseală.

Dar nimic nu-i putea dovedi castelanei că soţul ei era fiul lor. Atunci ei îi descriseră nişte semne anume pe care Iulian le avea pe trup.

Ea sări din aşternut, îşi chemă pajul şi porunci să li se servească o cină bogată.

Deşi erau lihniţi de foame, bătrânii abia puteau mânca; şi ea observa, stând deoparte, tremurul mâinilor lor osoase când îşi luau paharele.

O întrebară mii de lucruri despre Iulian. Ea le răspundea bucu­roasă, cu fel de fel de amănunte, având însă grijă să tăinuiască îngrozitoarele gânduri ce-l frământau.

Când văzuseră că el nu se mai întorcea, îşi lăsaseră castelul şi porniseră în lume, ca să-l caute; umblau de ani de zile călăuzindu-se după vagi informaţii, fără să piardă nădejdea de a-l regăsi. Le trebuiseră atâţia bani ca să plătească trecerea râurilor, dormitul prin hanuri, ca să achite taxele locale pentru prinţi şi să mulţu­mească lăcomia pungaşilor, încât în cele din urmă buzunarul le rămăsese gol şi acum trăiau din cerşit. Dar ce însemnătate mai aveau toate acestea, de vreme ce foarte curând aveau să-şi îmbră­ţişeze fiul? Erau fericiţi că Iulian avea o soţie atât de drăgălaşă şi nu se mai saturau privind-o şi sărutând-o.

Bogăţia încăperilor îi miră peste măsură; şi bătrânul, uitându-se cu luare aminte la pereţi, întrebă de ce se afla zugrăvit pe ei bla­zonul împăratului Occitaniei.

Ea răspunse:

– Fiindcă e tatăl meu!

Atunci bătrânul tresări, amintindu-şi prezicerea ţiganului; iar bătrâna se gândi la proorocirea sihastrului. Fără îndoială că gloria fiului ei nu era decât aurora splendorilor veşnice; şi amândoi stăteau muţi de uimire, sub strălucirea policandrului care lumina masa.

Se vedea că fuseseră foarte frumoşi în tinereţea lor! Mama îşi mai păstra încă toată bogăţia părului, ale cărui şuviţe albe ca zăpada îi încadrau obrajii adunându-se la spate într-un coc; iar tatăl, cu statura lui înaltă şi barba mare, colilie, semăna cu o sta­tuie din biserici.

Soţia lui Iulian îi sfătui să nu vegheze aşteptându-l.

Îi culcă chiar ea în patul ei, apoi închise fereastra; iar ei ador­miră. Se crăpa de ziuă şi, dincolo de vitraliu, păsărelele începeau să cânte.

Iulian străbătuse parcul; şi acum mergea prin pădure cu pas nervos, bucurându-se de moliciunea ierbii şi de blândeţea aerului.

Umbrele pomilor se alungeau pe covorul de muşchi. Uneori luna aşternea în luminişuri pete albe, iar el pregeta să înainteze, crezând că are înainte o pânză de apă, sau un ochi de baltă liniştită şi verzuie ca iarba. Pretutindeni domnea o tăcere adâncă; şi Iulian nu zărea niciuna din dobitoacele care, cu puţin înainte, rătăceau prin preajma castelului. Codrul se îndesi, întunericul se înteţi. Treceau adieri de vânt cald amestecate cu miresme moleşitoare. Paşii i se afundau în mormane de frunze veştede; se rezemă de un stejar ca să răsufle puţin.

Deodată, din spatele său, ţâşni o namilă neagră – un mistreţ. Iulian nu avu timpul să-şi întindă arcul şi se necăji de acest fapt ca de o nenorocire.

Pe urmă, după ce ieşi din pădure, zări un lup care se strecura pe lângă nişte mărăcinişuri.

Iulian slobozi o săgeată. Lupul se opri, întoarse capul, îl privi, apoi îşi văzu de drum. Fugea păstrând mereu aceeaşi distanţă, oprindu-se din când în când şi pornind de îndată ce era ţintit.

Iulian străbătu pe urmele lui o câmpie nesfârşită, apoi nişte movile de nisip, şi în cele din urmă ajunse pe un podiş înconjurat cât vedeai cu ochii de un ţinut foarte întins. Lespezi netede erau presărate printre cavouri pe jumătate ruinate. La fiece pas se împiedica de schelete pe jumătate dezgropate; din loc în loc, cruci putrezite zăceau jalnic pe o rână. Dar iată că în umbra nedesluşită a mormintelor nişte forme prinseră să se mişte, şi nişte hiene se iviră, tremurând speriate. Se apropiară de el, clempănind cu ghea­rele pe lespezi, şi îl adulmecară cu un mârâit care le descoperea gingiile. El trase spada. Hienele se risipiră care-ncotro şi, continuându-şi fuga lor şchioapă şi smucită, se pierdură în depărtare într-un nor de praf.

Un ceas mai târziu, întâlni într-o râpă un taur furios, care scor­monea nisipul cu copita pregătindu-se să se repeadă cu coarnele înainte. Iulian îi înfipse spada în grumaz. Dar spada i se rupse în bucăţi ca şi cum animalul ar fi fost de bronz; Iulian închise ochii aşteptându-şi sfârşitul. Dar când îi redeschise, taurul se făcuse nevăzut.

Atunci în sinea sa simţi o prăbuşire, simţi că moare de ruşine. Înţelese că o forţă superioară îi nimicea puterea; intră din nou în pădure cu gândul să se întoarcă acasă.

Pădurea era ţesută cu liane; el îşi făcea drum tăindu-le cu sabia când deodată un dihor i se strecură printre picioare, o panteră îi sări peste umăr, iar un şarpe zvâcni pe lângă el încolăcindu-se pe trunchiul unui frasin.

Pe o creangă, printre frunze, zări o cioară uriaşă care îl privea; şi puzderii de puncte scânteiau printre ramuri ca şi cum întreg firmamentul ar fi lăsat să-şi picure în pădure stelele. Erau ochii vietăţilor – pisici sălbatice, veveriţe, bufniţe, papagali, maimuţe.

Iulian le ţintea cu arcul; dar săgeţile, cu penele lor, se aşezau pe frunze ca nişte fluturi albi. Le arunca pietre; dar pietrele cădeau fără să le atingă. Se blestemă, ar fi vrut să se ia la bătaie pe sine însuşi, strigă, ocărî, înăbuşindu-se de mânie.

Treptat, toate animalele pe care le urmărise se iviră din nou, adunându-se în cerc tot mai strâns în jurul lui. Unele şedeau pe labele dindărăt, altele pe tuspatru picioarele, cât erau de înalte. Iar el stătea la mijloc, îngheţat de spaimă, nefiind în stare să facă nicio singură mişcare. Printr-un efort imens de voinţă, îndrăzni un pas; cele care stăteau cocoţate prin copaci îşi deschiseră aripile, cele care călcau pământul îşi mişcară labele; şi toate se urniră odată cu el, pornind dimpreună cu el.

Hienele mergeau înaintea lui, lupul şi cu mistreţul în spate. Taurul, în dreapta, clătina din cap; iar în stânga, şarpele se târa încolăcindu-se printre copaci, în timp ce pantera, arcuindu-şi spinarea, înainta aci cu paşi catifelaţi, aci în lungi salturi. El mergea cât putea de încet ca să nu le întărâte; şi din inima tufişurilor vedea ieşind porci spinoşi, vulpi, vipere, şacali şi urşi.

La un moment dat, Iulian o luă la fugă; începură să alerge şi ele. Şarpele şuiera, jivinelor puturoase le curgeau balele. Mistreţul îi atingea călcâiele cu colţii, lupul podul palmelor cu mustăţile. Maimuţele îl ciupeau, strâmbându-se, dihorul i se rostogolea peste picioare. Un urs îi doborî pălăria cu o lovitură de labă; şi pantera, dispreţuitoare, lăsă să cadă jos săgeata pe care o purtase în bot.

Un fel de batjocură se desprindea din mişcările lor viclene, în timp ce îl cercetau cu coada ochiului; păreau că în gândul lor cloceau o răzbunare; iar el, asurzit de bâzâitul insectelor, lovit de cozile şi de aripile păsărilor, înăbuşit de toate acele răsuflări încinse, mergea cu braţele întinse şi cu ochii închişi ca un orb, fără măcar să aibă puterea să strige «iertare»!

Cântecul unui cocoş străbătu văzduhul. Alţi cocoşi îi răspunseră; se lumina de ziuă; şi Iulian recunoscu, dincolo de portocali, acoperi­şul palatului său.

În marginea unui lan, zări la o azvârlitură de băţ nişte potârnichî roşii care zburătăceau prin mirişte. Îşi descheie mantia şi o azvârli asupra lor ca o plasă. Când o trase îndărăt, nu mai găsi dedesubt decât o pasăre, şi aceea moartă demult, putrezită.

Această nouă dezamăgire îl scoase din fire mai rău decât cele­lalte. Pofta de a ucide îl năpădea din nou; în lipsă de animale ar fi fost în stare să omoare oameni.

Urcă câteşitrei terasele, deschise uşa cea mare cu o lovitură de; pumn, dar odată înăuntru, la piciorul scării, amintirea scumpei sale soţii îi înmuie inima. Dormea desigur şi avea să tresară văzându-l.

Îşi scoase binişor sandalele, urcă scara tiptil, apăsă încet pe clanţă şi intră.

Bucăţelele de geam colorate, în alveolele lor de plumb, adum­breau lumina slabă a zorilor. Iulian se împiedică de nişte haine pe jos; puţin mai departe se lovi de o măsuţă încărcată cu talere înseamnă că a mâncat, îşi zise el; şi înainta către patul cufundat în întunericul din fundul iatacului. Când fu alături, vru să-şi îmbră­ţişeze soţia şi se înclină spre perna pe care dormeau unul lângă altul cei doi bătrâni. Simţi sub buze atingerea unei bărbi.

Se trase speriat îndărăt gândindu-se că poate e nebun; dar se aplecă iar asupra patului, pipăind, şi dădu de un păr lung de femeie. Ca să se convingă că greşise, mai trecu o dată cu mâna încet peste pernă. Nu, nu greşise; era într-adevăr o barbă de bărbat! Un bărbat culcat cu soţia lui!

Orbit de o furie fără margini, trase pumnalul; şi tremurând din tot trupul, cu spume la gură, urlând ca o fiară, se năpusti asupra lor şi începu să-i lovească cu sete. Apoi se opri. Cei doi bătrâni, străpunşi în inimă, nici nu se clintiseră. El asculta acum cu luare aminte horcăielile lor aproape identice şi, pe măsură ce acestea slăbeau, un glas în depărtare începea să se audă ca o tânguire pre­lungă. Mai întâi nedesluşit, apoi tot mai apropiat şi mai chinuitor, Iulian recunoscu, îngrozit, mugetul cerbului cel mare şi negru.

Se răsuci pe călcâie şi i se păru că vede în prag fantoma soţiei sale, cu o lumânare în mână.

Alergase într-un suflet, atrasă de zgomot. Dintr-o privire înţe­lese totul şi, de groază, o luă la fugă, scăpând din mână făclia.

El o ridică.

Tatăl şi mama sa se aflau în faţa lui, întinşi pe spate, cu câte o gaură în piept; iar chipurile lor blânde şi senine păreau că păs­trează o taină veşnică, numai de ei ştiută. Pielea lor albă era mânjită de sângele care înroşise cearşafurile, se prelinsese pe jos şi stro­pise trupul unui Christ din fildeş atârnat la căpătâiul patului. Re­flexul stacojiu al vitraliilor, străpunse acum de prima suliţă a soarelui, lumina aceste pete roşii, multiplicându-le şi risipindu-le prin toată încăperea. Iulian se apropie de cei doi morţi nevoind să creadă, zicându-şi că aşa ceva nu era cu putinţă, că se înşelase, că se întâmplă uneori asemănări ciudate. Se aplecă uşor ca să-l vadă de aproape pe moşneag; şi zări între pleoapele lui întredeschise, o privire stinsă care îl arse ca focul. Apoi trecu de cealaltă parte a patului, în care zăcea bătrâna cu obrazul pe jumătate ascuns sub şuviţele de păr alb. Iulian îşi strecură degetele sub ceafa ei, îi ridică uşor capul; şi o privea ţinând-o cu braţul ţeapăn, în timp ce cu celălalt o lumina cu făclia. Stropi din salteaua îmbibată picurau rar pe duşumea.

La sfârşitul zilei, se înfăţişă înaintea soţiei sale; şi cu un glas care nu mai semăna cu al său îi porunci ca ea să nu-i mai răspundă, să nu se mai apropie de el, să nu-l mai privească, şi să îndeplinească, întocmai toate poruncile lui, care trebuiau urmate cu străşnicie sub pedeapsa blestemului.

Înmormântarea avea să se facă potrivit dispoziţiilor pe care le lăsase el în scris, pe un scăunaş de rugăciuni, în camera unde se aflau cele două trupuri. Îi lăsa ei palatul, supuşii, toate bunurile lui, fără să-şi oprească nici măcar hainele de pe dânsul şi sandalele, pe care aveau să le găsească la piciorul scării.

Ea care nu făcuse decât să urmeze voinţa lui Dumnezeu, prilejuindu-i această crimă, trebuia să se roage pentru sufletul lui, deoarece de acum înainte el nu mai exista.

Morţii fură înhumaţi cu toată cinstirea datorată rangului lor, în cripta unei mănăstiri, cale de trei zile depărtare de castel. Un călugăr cu gluga lăsată pe ochi urmă cortegiul, departe de ceilalţi, fără ca cineva să cuteze a-i vorbi.

În timpul slujbei, stătu cu fruntea în ţărână, întins cu braţele în cruce la intrarea bisericii.

După îngropăciune, îl văzură apucând pe cărarea ce ducea spre munţi. Se uită de mai multe ori înapoi, apoi nu se mai zări.

III

Se duse, cerşindu-şi traiul prin lume.

Pe drumuri întindea mâna spre călăreţii care treceau, se apropia şi cu plecăciuni cerea de pomană secerătorilor, sau rămânea nemiş­cat lângă garduri; şi pe chipul lui era atâta jale încât nimeni nu pregeta să-l miluiască.

Pentru a se umili, începea să-şi istorisească povestea; atunci toţi o luau la fugă făcându-şi cruce. Prin satele pe unde mai trecuse, de îndată ce îl recunoşteau, închideau porţile, îl ame­ninţau sau aruncau după el cu pietre. Unii, mai milostivi, puneau un blid pe marginea ferestrei, apoi închideau oblonul ca să nu-l vadă.

Hulit pretutindeni, începu să ocolească oamenii; se hrăni cu rădăcini, cu verdeţuri, cu fructe căzute pe jos şi cu scoici pe care le căuta de-a lungul plajelor.

Uneori, ajungând pe o muchie de deal, vedea sub ochii săi o puzderie de acoperişuri îngrămădite unele într-altele, cu clopotniţe de piatră, cu poduri, turnuri, străzi întunecoase care se întretăiau, şi de unde urca până la el un zumzet neîntrerupt.

Nevoia de a-şi amesteca viaţa cu viaţa altora îl făcea să coboare în oraş. Dar expresia bestială înscrisă pe chipurile oamenilor, bocă­nitul muncii lor, răceala şi răsteala vorbelor, făceau să-i îngheţe inima. În zilele de sărbătoare, când clopotele bisericilor înveseleau dis-de-dimineaţă lumea toată, el se uita la locuitori cum ieşeau de prin case, apoi la dansurile lor prin pieţe, la butoaiele cu bere aşe­zate pe la răspântii, la brocarturile întinse la intrarea locuinţelor princiare, iar pe înserat, când prin geamurile de la parter zărea în case mese lungi de familie cu bunici care îşi ţineau nepoţii pe genunchi, îl înăbuşeau hohotele de plâns şi se întorcea iar la câmp şi la pădure.

Privea cu drag şi duioşie la mânjii care zburdau pe pajişti, la păsări în cuiburile lor, la gâzele care se odihneau pe flori; dar toate, la apropierea lui, se-mprăştiau, se ascundeau speriate, îşi luau zborul.

Căută locurile cele mai singuratice. Dar vântul îi aducea în auz zgomote care semănau cu un horcăit; roua care îşi picura lacrimile pe pământ îi amintea de alte picături cu mult mai grele. Soarele, în fiecare seară, împroşca norii cu sânge; şi în fiece noapte, în vis, paricidul său reîncepea.

Îşi făcu un brâu din ţepi de fier. Urcă în genunchi toate dealu­rile care aveau câte o bisericuţă în vârf. Dar neiertătorul gând îi întuneca strălucirea altarelor, chinuindu-l chiar şi în mijlocul celor mai aspre şi dureroase penitenţe.

Nu se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu care îi impusese această faptă, dar era disperat că putuse să o săvârşească.

Propria lui fiinţă îi inspira atâta silă încât, nădăjduind să se descotorosească de ea, se expuse la tot felul de primejdii. Scăpă nişte paralitici din incendii, nişte copii din fundul prăpăstiilor. Dar focul îl cruţa, prăpastia îl azvârlea îndărăt.

Timpul nu-i potoli suferinţa. Ea devenea de nesuportat. Se hotărî să moară.

Într-o zi, aflându-se la marginea unei fântâni şi aplecându-se deasupra ei ca să-i cerceteze adâncimea, văzu apărând în faţa lui un bătrân slăbănog, cu barbă albă şi cu o înfăţişare atât de jalnică încât îi fu cu neputinţă să-şi stăpânească lacrimile. Celălalt plângea şi el. Fără să-şi recunoască propriul chip, Iulian îşi amintea nelă­murit de un obraz ce aducea cu cel din oglinda apei. Deodată scoase un ţipăt: era tatăl său şi nu se mai gândi să-şi curme zilele.

Astfel, purtând povara amintirii, străbătu nenumărate ţinuturi; şi într-un rând ajunse lângă un râu a cărui trecere era deosebit de primejdioasă, atât din pricina cursului său învolburat, cât şi pentru că malurile îi erau acoperite pe o mare întindere cu mâl. Nimeni, de multă vreme, nu mai îndrăznise să-l treacă.

O luntre veche, pe jumătate îngropată în nămol, se zărea printre trestii. Cercetând-o, Iulian descoperi o pereche de vâsle; şi îi veni în minte să-şi întrebuinţeze viaţa slujindu-i pe ceilalţi.

Începu să construiască pe mal un fel de drum care să îngăduie coborârea până la vad; îşi rupea unghiile mişcând din loc pietroaie cât toate zilele; le sprijinea de pântece ca să le care, aluneca, se afunda; în câteva rânduri fu cât pe ce să-l înghită nămolul.

După aceea repară luntrea cu bucăţi rămase cine ştie de când de la corăbii naufragiate, şi îşi făcu o colibă din lut şi trunchiuri de copaci.

Vadul fiind cunoscut, apărură călătorii. Îl chemau de pe celălalt mal, făcându-i semne cu mici steguleţe; Iulian sărea repede în barcă. Luntrea era foarte greoaie; şi o mai şi încărcau cu tot felul de saci şi de greutăţi, fără a mai socoti animalele de povară care, speriate, azvârleau din copite îngreunând şi mai mult trecerea. Iulian nu cerea nimic pentru truda lui; unii îi dădeau rămăşiţe din merindea lor pe care o scoteau din desagă, sau vechituri pe care nu le mai purtau. Arţăgoşii se răsteau drăcuind. Iulian îi dojenea cu blândeţe, iar ei îi răspundeau înjurându-l. El se mulţumea să-i binecuvânteze.

O măsuţă, un scăunel, un culcuş de frunze uscate şi trei străchini de lut alcătuiau tot avutul său. Două găuri în perete îi slujeau de ferestre. Într-o parte se întindeau cât vedeai cu ochii nişte şesuri sterpe, presărate ici colo cu lacuri palide; în faţa lui, râul cel mare îşi rostogolea apele verzui. Primăvara, pământul jilav avea un miros de putregai. Apoi un vânt neastâmpărat ridica din ţărână, vârtejuri de praf, care pătrundeau pretutindeni, trosnindu-i în dinţi, tulburând apa. Ceva mai târziu începeau norii de ţânţari, cu zumzete şi înţepături care nu încetau nici ziua, nici noaptea. După, aceea veneau îngheţuri cumplite care dădeau tuturor lucrurilor duritatea pietrei şi stârneau o foame înnebunitoare de carne.

Treceau luni întregi fără ca Iulian să vadă ţipenie de om. Adeseori închidea ochii, încercând să-şi regăsească în amintire tinereţea; vedea curtea unui castel, cu câini de vânătoare la scară, cu servitori în sala de arme şi, sub un leagăn din ramuri de viţă, un băieţandru cu păr bălai între un bătrân castelan îmbrăcat în blănuri şi doamna sa cu scufă înaltă; dar în aceeaşi clipă i se suprapunea în minte imaginea celor două cadavre. Atunci se trântea pe pat cu faţa în jos şi gemea:

– Vai, bietul meu tată! Biata mea mamă! Dragii mei părinţi!...

Şi când îl dobora oboseala, vedeniile morţii continuau să-l chinuie în vis.

Într-o noapte, prin somn i se năzări că îl strigă cineva. Aţinti urechea dar nu desluşi decât mugetul valurilor. Apoi se auzi din nou strigat:

– Iulian!

Glasul venea de pe malul celălalt, ceea ce i se păru cu totul straniu, dat fiind lăţimea râului. Chemarea răsună şi a treia oară:

– Iulian!

Era un glas puternic care vibra ca un clopot de biserică.

Aprinse felinarul şi ieşi din colibă. O vijelie năprasnică bântuia în noapte. Negurile erau adânci, străpunse doar ici-colo de spuma albă a valurilor care se izbeau cu furie de mal.

După o clipă de şovăire, Iulian desfăcu priponul. Apele pe loc se liniştiră, luntrea alunecă deasupra lor şi ajunse la celălalt mal, unde aştepta un om.

Acesta era înfăşurat într-o pânză zdrenţuită, avea faţa ca o mască de ghips şi ochii mai aprinşi ca jarul. Apropiindu-şi de el felinarul, Iulian băgă de seamă că era plin de o lepră hidoasă. Cu toate astea, din înfăţişarea lui se desprindea un fel de măreţie regească.

De îndată ce se urcă în barcă, aceasta se afundă neaşteptat, apăsată parcă de greutatea lui; o smucitură o înălţă din nou; şi Iulian se puse pe vâslit.

La fiece izbitură de lopată învolburarea valurilor ridica pieptul luntrii în sus. Apa, mai neagră ca smoala, se tălăzuia mânioasă de cele două părţi. Aci săpa prăpăstii, aci ridica munţi; iar luntrea când dănţuia sus, când se prăvălea în adâncuri, sucită şi zgâlţâita de vânt.

Iulian se înclina cu braţele larg desfăcute, proptindu-se cu picioarele, apoi se răsturna pe spate cu o smucitură a întregului trup, ca să aibă mai multă putere. Grindina îi biciuia mâinile, ploaia îi şiroia pe spinare, suflarea vijelioasă, a vuitului îi tăia răsuflarea. O clipă se opri, şi luntrea fu târâtă de curent. Dar pricepând că era vorba de un fapt fără seamăn, de un ordin căruia nu putea să nu i se supună, apucă din nou vâslele; şi trosnetul strapazanelor sfâşia urletul furtunii.

Micul felinar ardea în faţa lui. Păsările care treceau în zbor îi acopereau din când în când lumina. Cu coada ochiului, Iulian zărea privirile Leprosului care stătea în picioare în spatele lui, nemişcat ca un stâlp.

Şi astfel trecu mult, foarte mult timp!

În sfârşit ajunseră la colibă. Intrară, Iulian închise uşa şi, întorcându-se spre străin, îl văzu că se aşezase pe scăunel. Pânza care îl înfăşură ca un linţoliu îi căzuse până la şolduri. Şi umerii, pieptul şi braţele slăbănoage îi erau prinse într-un fel de carapace formată din coaja bubelor supurânde care îl acopereau. Cute mari şi adânci îi brăzdau fruntea. Aidoma unui schelet, în locul nasului avea o gaură; iar dintre buzele vinete îi ieşea o răsuflare deasă ca o pâclă, ce duhnea groaznic.

– Mi-e foame! zise el.

Iulian îi dădu tot ce avea: o bucată veche de slănină şi nişte coji de pâine neagră.

Celălalt le înfulecă lacom, şi Iulian băgă de seamă că pe masa, pe strachina şi pe mânerul cuţitului de care se folosise străinul apăruseră aceleaşi pete care se vedeau şi pe trupul lui.

După aceea acesta spuse:

– Mi-e sete!

Iulian se duse să-şi caute ulciorul; şi luându-l, simţi răspândindu-se din el o aromă care îi desfată sufletul şi nările: era vin; ce chilipir! dar Leprosul întinse braţul şi dintr-o sorbitură îl goli până la fund. Apoi spuse:

– Mi-e frig!

Iulian, cu opaiţul lui, aprinse un maldăr de ferigi în mijlocul colibei.

Leprosul se apropie să se încălzească; şi, chircit pe vine, tremura din toate mădularele, puterile îl părăseau; ochii nu-i mai străluceau, rănile începuseră să-i zemuiască şi, cu glas aproape stins, îi şopti:

– Du-mă la pat!

Iulian îl ajută încetişor să se târască până la pat şi chiar întinse peste el, ca să-l acopere, pânza luntrii.

Leprosul gemea. Colţurile gurii îi dezveleau dinţii, un horcăit neîntrerupt îi zbuciuma pieptul, iar burta, la fiece răsuflare, i se lipea de şira spinării.

Pe urmă închise ochii.

– Simt că-mi îngheaţă oasele! Vino lângă mine! îi ceru el lui Iulian.

Şi Iulian, dând la o parte pânza, se întinse pe culcuşul de frunze uscate, alături de el.

Leprosul întoarse capul spre dânsul:

– Dezbracă-te, să-mi dai căldura trupului tău!

Iulian se despuie de zdrenţele lui; apoi, gol cum îl făcuse maică-sa, se culcă din nou în pat; şi simţea alături de coapsa lui pielea Leprosului, mai rece decât a unui şarpe şi mai aspră ca o răzătoare.

Căuta să îl îmbărbăteze; dar celălalt răspundea, gâfíind:

– Am să mor!... Am să mor!... Apropie-te de mine, încălzeşte-mă! Nu cu mâinile! Cu tot trupul!

Iulian se întinse cu totul peste el, gură pe gură, piept peste piept.

Atunci Leprosul îl strânse în braţe; şi dintr-o dată privirile lui căpătară strălucirea stelelor; părul lui se lungi ca razele soarelui; răsuflarea lui avu mireasma trandafirilor; un nor de tămâie se înălţă din vatră; afară valurile cântau. În timpul acesta, un noian de desfătări, o bucurie supraomenească se revărsa în sufletul lui Iulian, care parcă plutea topit de fericire; iar acela ale cărui braţe continuau să-l strângă, creştea, creştea mereu, atingând cu capul şi cu picioarele cei doi pereţi ai colibei. Acoperişul zbură, văzduhul se desfăşură la nesfârşit; şi Iulian urcă spre zările albastre, faţă în faţă cu Domnul Nostru Iisus Cristos, care îl lua cu el la ceruri.

Aceasta este povestea sfântului Iulian cel primitor, aproape aşa cum se află ea zugrăvită pe vitraliul unei biserici din ţinutul meu de baştină.

---

(1) Amaleciţii, populaţie din Arabia, locuiau la marginile Idumeei; au fost exterminaţi de către regele David. Garamanţii trăiau în sud-estul Libiei; au fost supuşi de Roma în anul 21 î.e.n. „Paloşul" („braquemart") sarazinilor era o sabie scurtă şi lată ce va fi folosită de către războinicii europeni până în secolul al XIV-lea.

(2) „Dogues alains": rasă de câini din Alania (Sarmaţia europeană).

(3) „La guivre de Milan", şarpe fantastic ce poate fi întâlnit in nume­roase legende medievale franceze. 

„Le dragon d'Oberbirbach" apare în unele legende germanice.