Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (4)

Mult zgomot pentru nimic

Trăiau odată într-un palat din Messina două nobile tinere, Hero şi Beatrice. Hero era fiica şi Beatrice nepoata lui Leonato, guver­natorul Messinei.

Beatrice avea o fire mai vioaie, şi cu sprinţarele ei vobe de duh îi plăcea să o înveselească pe verişoara Hero, mai potolită decât ea. Orice s-ar fi întâmplat, puteai fi încredinţat că Beatrice cea cu inima uşoară va găsi un prilej de a petrece.

   În vremea când începe povestirea noastră, câţiva tineri cu ran­guri înalte în oaste, trecând prin Messina, după un război care toc­mai se sfârşise şi în care se distinseseră prin marea lor vitejie, se du­seră să-l viziteze pe Leonato. Printre aceştia se afla şi don Pedro, prinţul Aragonului, împreună cu prietenul său Claudio, un nobil din Florenţa; o dată cu ei venise şi hâtrul şi nebunaticul Benedick, un nobil din Padua.

Aceşti străini mai fuseseră prin Messina, şi ospitalierul guver­nator îi înfăţişă fiicei şi nepoatei sale drept prieteni şi cunoştinţe vechi.

Din clipa în care intră în încăpere, Benedick începu să vorbeas­că însufleţit cu Leonato şi cu prinţul. Beatrice, căreia nu-i plăcea să rămână deoparte când sporovăiau alţii, îi tăie vorba lui Benedick, spunându-i:

-   Mă întreb de ce-ţi mai baţi gura, seniore Benedick, tot nu te ia nimeni în seamă.

Benedick era şi el la fel de zurbagiu ca şi Beatrice, totuşi nu-i prea merseră la inimă aceste vorbe slobode. El socotea că o limbă atât de ascuţită la o nobilă doamnă nu dovedeşte o creştere aleasă şi îşi aminti că atunci când fusese ultima dată la Messina, Beatrice îl alegea îndeobşte pe el drept ţintă a zeflemelelor sale. Se ştie că celor care se pricep să-i ia peste picior pe alţii nu le plac deloc păcălelile făcute pe socoteala lor; aşa se întâmplă şi cu Benedick şi Beatrice. Aceste două minţi ascuţite nu se întâlniseră niciodată fără să se împungă şi totdeauna se despărţeau supăraţi şi porniţi unul împotriva celuilalt. De aceea, când Beatrice îi tăie vorba, zicându-i că nimeni nu-şi pleacă urechea la spusele lui, Benedick, prcfăcându-se că nici nu băgase de seamă până atunci că era şi ea de faţă, glăsui:

-  Cum, scumpa mea doamnă Zeflemea, tot mai trăieşti?

Şi astfel războiul se dezlănţui iarăşi între ei. Urmă o ceartă ne­cruţătoare, în care Beatrice - cu toate că ştia că gentilomul îşi do­vedise atât de temeinic vitejia în războiul de curând încheiat - spu­se că ea se leagă să-i mănânce pe toţi vrăjmaşii ucişi de potrivnicul său; şi, văzând ca prinţul se desfată auzindu-l vorbind pe Benedick, îl porecli „măscăriciul prinţului”. Această ocară pătrunse în mintea lui Benedick mai adânc decât tot ce-i spusese până atunci Beatrice. Nu-l atingeau vorbele prin care ea dăduse de înţeles că ar fi un fricos - zicând că-i va mânca pe toţi vrăjmaşii ucişi de el - căci ştia bine că este un bărbat curajos; însă de nimic nu se tem mai mult minţile de soi decât de învinuirea că ar fi nişte măscărici, fiindcă învinuirea se apropie uneori cam prea mult de adevăr. De aceea, Benedick se simţi cuprins de ură adevărată pentru Beatrice, când ea îl porecli „măscăriciul prinţului”.

Sfioasa Hero rămase tăcută în faţa nobililor oaspeţi, în vreme ce Claudio cerceta cu băgare de seamă chipul ei devenit şi mai frumos cu vremea, şi nu se mai sătura privind-o cât e de gingaşă - căci era o tânără vrednică de admiraţie. Prinţul simţi o desfătare nespusă ascultând vorbele şugubeţe ce le schimbară Benedick şi Beatrice şi-i spuse în şoaptă lui Leonato:

-    Iată o tânără înzestrată cu mult duh. Ar fi o soţie minunată pentru Benedick.

Auzind această părere, Leonato răspunse:

- Vai, înălţimea ta, după o singură săptămână de vieţuire laolal­tă şi-ar ieşi amândoi din minţi de atâta pălăvrăgeală.

Dar, deşi Leonato socotea că ar alcătui o pereche care nu s-ar potrivi defel, prinţul nu se dădu bătut şi nu părăsi gândul de a-i uni pe aceşti doi limbuţi.

Când prinţul se întoarse cu Claudio de la palat, află că nunta pe care o pusese la cale între Benedick şi Beatrice nu era singura care urma să aibă loc în societatea aceea aleasă. Claudio vorbi despre Hero cu asemenea înflăcărare, încât îl lăsă pe prinţ să ghicească tot ce se petrecea în inima lui. Simţămintele lui fură pe placul prinţului şi el îi spuse lui Claudio:

-    Ţii mult la Hero?

La care întrebare tânărul răspunse:

-  Înălţimea ta, când am trecut ultima dată prin Messina, am privit-o cu ochii unui oştean care a plăcut o fată, dar care nu are ră­gaz să iubească; acum însă, în acest fericit timp de pace, gândurile de război m-au părăsit; în locul lor dau buzna gânduri duioase şi ga­leşe, toate şoptindu-mi la ureche cât de frumoasă este feciorelnica Hero şi cât de mult mi-a plăcut înainte de a fi plecat la război.

Mărturisirea lui Claudio îl răscoli până într-atât pe prinţ încât, fără a pierde o clipă, el îi ceru lui Leonato să-l accepte pe Claudio de ginere. Leonato se învoi, şi prinţului nu-i fu deloc greu s-o îndu­plece pe blânda Hero să asculte vorbele dulci ale nobilului Clau­dio, care era un gentilom cu nepreţuite însuşiri şi avusese parte de o creştere aleasă. Iar Claudio, cu sprijinul bunului său prinţ, îl rugă pe Leonato să statornicească o zi apropiată pentru încheierea cunu­niei sale cu Hero.

Nu-l despărţea decât un timp foarte scurt până la ziua cununiei cu frumoasa doamnă a gândurilor sale; totuşi, ca toţi tinerii când aşteaptă împlinirea vreunui lucru pe care-l doresc foarte mult, Clau­dio se plânse că timpul i se pare a nu mai lua sfârşit. Atunci, ca să-l facă pe Claudio să-i treacă vremea cât mai repede, prinţul îl în­demnă să le joace un renghi lui Benedick şi Beatricei, făcându-i să se îndrăgostească unul de celălalt. Claudio primi cu dragă inima să-i dea o mână de ajutor prinţului, iar Leonato le făgădui şi el spriji­nul; până şi Hero spuse că va împlini orice însărcinare, cât de ne­însemnată, pentru ca verişoara ei să capete un soţ bun.

Vicleşugul pe care-l născocise prinţul era ca gentilomii să-l facă pe Benedick să creadă că l-a îndrăgit Beatrice, iar Hero s-o amă­gească pe Beatrice, încredinţând-o că Benedick nu mai poate de dragul ei.

Prinţul, Leonato şi Claudio deschiseră focul cei dintâi. Pândind un prilej când Benedick şedea retras într-un umbrar şi citea, prinţul şi ceilalţi uneltitori se opriră printre copacii dindărătul umbrarului, atât de aproape de Benedick, încât acesta fără să vrea auzi tot ce-şi spuneau. Şi, după ce vorbiră verzi şi uscate, prinţul spuse aşa, ca într-o doară:

-  Vino aici, Leonato. Ce-mi spuneai mai alaltăieri, că nepoatei domniei-tale, Beatrice, i-a căzut drag senior Benedick? Nu mi-a trecut nicicând prin minte că fata asta ar putea îndrăgi vreun bărbat

-   Nu, nici mie, înălţimea ta - răspunse Leonato. Este un lucru cu totul de neînţeles să-şi piardă astfel minţile după Benedick, pe care, prin toate purtările ei, părea că nu-l poate suferi.

Claudio întări toate aceste spuse, arătând cum Hero i-a împărtă­şit că Beatrice îl iubeşte cu atâta patimă pe Benedick, încât neîndoielnic va muri de mâhnire dacă el nu va putea fi îndemnat s-o iubească. Leonato şi Claudio părură a socoti acest lucru cu neputinţă, de vreme ce acest gentilom îşi râsese totdeauna fără milă de toate doamnele frumoase, şi mai cu seamă de Beatrice.

Prinţul, prcfăcându-se la auzul acestor cuvinte plin de compăti­mire pentru Beatrice, spuse:

-    Ar fi bine să afle de aceasta şi Benedick.

-   La ce bun? spuse Claudio. Benedick n-ar face decât haz pe socoteala ei şi ar chinui o şi mai rău pe biata fată.

-  Dacă ar face una ca asta - glăsui prinţul - ar merita să fie spânzurat, căci Beatrice e o fiinţă fermecătoare şi nespus de înţe­leaptă în toate, afară de dragostea ce-i poartă lui Benedick.

Apoi prinţul le făcu semn însoţitorilor săi să se depărteze, lăsându-l pe Benedick să cugete la cele auzite.

Benedick ascultase cu multă plăcere acest schimb de vorbe şi îşi spuse, auzind că Beatrice îl iubea: “Este oare cu putinţă? Dintr-acolo, care va să zică, bate vântul?” Iar după ce plecară toţi, chibzui în acest chip: „Nu, nu poate fi vorba de o festă. Prea erau serioşi când vorbeau... Au aflat adevărul din gura Iui Hero şi par îndu­ioşaţi de soarta Beatricei. Mă iubeşte? Păi atunci dragostea ei tre­buie să fie răsplătită! Nu m-am gândit niciodată să mă însor. Dar când am spus că voi muri holtei, nu mi-a trecut prin cap nicio cli­pă că voi trăi şi ziua asta. Ei spun că această tânără este virtuoasă şi inimoasă. Şi-i chiar aşa. Şi că e înţeleaptă în toate, afară de dra­gostea ce-mi poartă. Bine, dar acesta nu-i un temei prea puternic pentru a o socoti smintită. Iat-o că soseşte. În lumina zilei, e cu adevărat o fată frumoasă. Pe legea mea, se vede cât de colo că-i în­drăgostită!”

Beatrice se apropie în clipa aceea de el şi îi spuse, la fel de înţe­pată ca de obicei:

-  Împotriva voinţei mele, sunt trimisă să te chem la masă.

Benedick, care niciodată nu se simţise mai îndemnat să-i vor­bească atât de cuviincios ca acum, îi răspunse:

-   Frumoasă Beatrice, îţi mulţumesc pentru osteneală.

Iar când Beatrice, după ce rosti alte cuvinte aspre, se depărtă, lui Benedick îi păru că a băgat de seamă o anumită bunăvoinţă ascunsă în cuvintele neprietenoase pe care i le azvârlise ea, şi spu­se cu glas tare:

-   Dacă n-o să-mi fie milă de ea, sunt un nemernic. Dacă n-o iu­besc, sunt un cămătar. Mă duc să fac rost de un portret de-al ei.

După ce gentilomul a fost astfel prins în mreajă, era acum rân­dul lui Hero să-şi joace rolul faţă de Beatrice. Cu acest gând, ea tri­mise după Ursula şi Margaret - două nobile care o slujeau, şi îi spuse Margaretei:

-    Buna mea Margaret, aleargă în odaia de primire; acolo o vei găsi pe verişoara mea Beatrice stând de vorbă cu prinţul şi cu Claudio. Şopteşte-i la ureche că eu şi cu Ursula ne plimbăm prin li­vadă şi că nu vorbim decât despre ea. Sfătuieşte-o să se strecoare în umbrarul acela plăcut, unde frunzele de caprifoi, aurite de razele soarelui, nu-i dau voie luminii să pătrundă, ca nişte favoriţi nerecu­noscători.

Umbrarul în care Hero dorea ca Margaret să o ademenească pe Beatrice era unul şi acelaşi cu cel în care şezuse Benedick cu puţin în urmă, ciulind urechea la cele vorbite de prinţ şi de însoţitorii săi.

-  O voi face să vină pe dată, fii pe pace - spuse Margaret.

Luând-o apoi pe Ursula cu ea în grădină, Hero îi spuse:

-   Acum, Ursula, când vine Beatrice, ne vom plimba în susul şi în josul acestei poteci şi trebuie să vorbim numai şi numai de Benedick, iar când îi voi pomeni numele, tu să nu faci alta decât să-l lauzi mai mult decât a meritat vreodată un bărbat. Eu îţi voi povesti cât de mult o îndrăgeşte Benedick pe Beatrice. Haide dar, să în­cepem, căci iat-o pe Beatrice cum aleargă, furişându-se ca un nagâţ, făcându-se una cu pământul, ca să ne asculte vorbele.

Apoi, după cum hotărâseră dinainte, Hero zise, ca şi cum i-ar fi răspuns Ursulei:

-   Nu, zău, Ursula, e prea dispreţuitoare, sufletul ei e la fel de sălbatic ca acela al păsărilor de pe stânci.

- Dar eşti încredinţată - spuse Ursula - că Benedick e într-adevăr atât de îndrăgostit de Beatrice?

Hero răspunse:

-   Aşa spun prinţul şi Claudio, şi ei au stăruit să o înştiinţez şi pe dânsa, dar eu i-am făcut să-şi schimbe gândul, zicându-le că, dacă ţin la Benedick, Beatrice nu trebuie să afle niciodată de iubirea lui.

-  Fireşte - întări Ursula. N-ar fi bine să afle de dragostea lui, ca să nu facă haz de ea.

-  Ca să-ţi spun drept - grăi Hero - n-am văzut încă niciun băr­bat, oricât ar fi fost de înţelept, de nobil, ori tânăr, sau cu trăsături mai deosebite, de care ea să nu-şi bată joc.

-   Da, da - zise Ursula - firea ei zeflemitoare nu e deloc vredni­că de laudă.

- Nu - spuse Hero - dar cine ar cuteza să-i spună aşa ceva? Dacă i-aş sufla o vorbă măcar, m-ar face de râsul lumii.

- Vai, îţi nedreptăţeşti verişoara! strigă Ursula. Nu poate fi atât de lipsită de judecată sănătoasă, încât să alunge un gentilom atât de desăvârşit cum este senior Benedick.

-   Are un nume bun, neîntinat - spuse Hero. Intr-adevăr, poate fi socotit cel mai de seamă bărbat din Italia; fireşte, fără a-l pune la soocoteală pe scumpul meu Claudio.

După care, Hero îi dădu a înţelege însoţitoarei sale că e vremea să schimbe vorba. Ursula zise:

-  Şi pe când s-a hotărât ziua nunţii domniei-tale?

Hero îi spuse atunci că urma să se cunune cu Claudio a doua zi şi că dorea să intre în casă cu ea, ca să se uite la o nouă găteală, şi să se sfătuiască împreună ce anume să poarte în ziua următoare. Beatrice, care le ascultase cuvintele cu sufletul la gură, după ple­carea lor strigă: “Ce-mi fu dat să aflu? Poate fi oare adevăr curat tot ce-am auzit? Rămas bun, ocară, batjocură şi trufie feciorelnică, ne despărţim pentru totdeauna! Benedick, iubeşte-mă! Te voi răs­plăti, îmblân-zindu-mi inima sălbatică sub mângâierea mâinii tale iubitoare!”

Trebuie să fi fost o privelişte plăcută să-i vezi pe aceşti vechi vrăjmaşi prefăcuţi în prieteni iubitori şi să fii martor la prima lor întâlnire, după ce fuseseră amăgiţi pentru a se îndrăgi unul pe celălalt, datorită şiretlicului prinţului aceluia bun la suflet. Însă acum trebuie să ne gândim la o tristă schimbare a soartei lui Hero. Ziua următoare, care trebuia să fie ziua cununiei sale, aduse mâh­nire în inima lui Hero şi a bunului ei tată, Leonato.

Prinţul avea un frate vitreg, care se întorsese din război la Me­ssina o dată cu el. Acest frate (numele său era Don John) era un om veşnic nemulţumit, cu sufletul înăcrit, a cărui minte părea că se străduieşte veşnic să născocească numai josnicii. Îl ura pe fratele său, prinţul, îl ura şi pe Claudio, din pricină că era prietenul prinţului, şi de aceea se hotărî să împiedice căsătoria lui Claudio cu Hero, numai din plăcerea răutăcioasă de a-i face nefericiţi pe Claudio şi pe prinţ, ştiind că prinţul ţine nespus de mult la această căsătorie, tot atât de mult ca şi Claudio.

Ca să-şi îndeplinească acest gând mârşav, se folosi de un anu­me Borachio - un alt nemernic - pe care-l încurajă, făgăduindu-i o mare răsplată. Borachio îi făcea ochi dulci Margaretei, însoţitoarea lui Hero, iar Don John, ştiind aceasta, stărui ca el s-o facă pe Mar­garet să promită că va sta de vorbă cu el, în noaptea aceea, de la fe­reastra stăpânei sale, după ce va adormi Hero. Totodată, îi ceru să-i smulgă Margaretei făgăduiala de a se găti cu veşmintele lui Hero, făcându-l pe Claudio să creadă că o vede pe însăşi aleasa lui; căci acesta era ţelul pe care voia să-l atingă, punând la cale o asemenea uneltire ticăloasă.

Apoi, Don John se duse la prinţ şi la Claudio, îndrugându-le că Hero e o tânără neruşinată, care în miez de noapte stă de vorbă cu bărbaţii, de la fereastra iatacului ei. Era tocmai seara din ajunul nunţii, când el se arătă gata să-i conducă într-un loc unde o vor putea auzi cu urechile lor pe Hero stând la taifas cu un bărbat, de la fereastra odăii sale. Ei se învoiră să meargă cu dânsul, şi Claudio spuse:

-   Dacă la noapte am să văd ceva care să mă oprească să o iau de soţie, mâine chiar, în biserica unde aveam de gând să mă cunun cu ea, o voi face de ruşine.

Prinţul îi întări spusele, adăugând:

-   Iar eu, aşa cum te-am ajutat s-o dobândeşti, sunt gata să te ajut s-o faci de râsul lumii.

In noaptea aceea, când don John îi duse aproape de odaia lui Hero, îl văzură pe Borachio stând la fereastra lui Hero şi pe Mar­garet uitându-se afară, şi o auziră vorbind cu Borachio. Şi cum Margaret era îmbrăcată cu aceleaşi veşminte pe care le purtase în ziua aceea Hero, prinţul şi Claudio fură încredinţaţi că era însăşi domniţa Hero.

Nimic nu putea întrece mânia lui Claudio când făcu această falsă descoperire. Toată dragostea lui pentru nevinovata Hero se prefăcu pe dată în ură, şi se hotărî, aşa cum spusese, să-i dea în vileag fapta a doua zi, în biserică. Iar prinţul încuviinţă această hotărâre, judecând că niciun fel de pedeapsă nu ar putea fi prea aspră pentru această femeie stricată, care sta de vorbă cu un bărbat în fereastra odăii ei, chiar în noaptea din ajunul cununiei cu nobilul Claudio.

A doua zi, când se adunaseră cu toţii ca să celebreze cununia, iar Claudio şi cu Hero stăteau în faţa preotului - sau a călugărului, cum i se spunea - care şi începuse a rosti vorbele ce deschid slujba cununiei, Claudio, în cuvintele cele mai nestăpânite, vesti în gura mare vina neprihănitei Hero. Încremenită de vorbele ciudate pe care le rostea el, Hero spuse cu blândeţe:

-  Oare domnia-ta se simte sănătos, de rosteşte asemenea cuvinte fără noimă?

Leonato, cuprins de o cumplită silă, glăsui către prinţ:

-  Înălţimea-ta, de ce nu-ţi spui cuvântul?

-  Ce-aş putea spune? zise prinţul. Mă aflu aci dezonorat, fiindcă am vrut să leg viaţa prietenului meu de aceea a unei femei ne­vrednice. Leonato, pe cinstea mea, eu însumi, fratele meu şi acest Claudio, mâhnit până-n adâncul sufletului, am văzut şi am auzit astă noapte cum fiinţa aceasta stătea de vorbă cu un bărbat, la fe­reastra odăii ei.

Benedick, uluit de cele auzite, spuse:

-   Asta nu mai aduce a nuntă!

-   Adevărat, o, Doamne! strigă Hero cu inima rănită; apoi aceas­tă domniţă fără de noroc căzu la pământ în nesimţire, şi, după toate semnele, părea că şi-a dat sufletul.

Prinţul şi Claudio părăsiră biserica, fără a mai sta să vadă dacă Hero îşi va veni în fire, sau să arunce măcar o singură privire asu­pra lui Leonato, cuprins de deznădejde. Atât de mult le înăsprise inima mânia de care erau stăpâniţi!

Benedick, care o ajuta pe Beatrice să o aducă în simţiri pe Hero din leşinul ei, întrebă:

-  Cum se simte oare?

- Cred că e moartă - îi răspunse cu sufletul sfâşiat Beatrice, care îşi iubea mult verişoara; şi, ştiind cât era de virtuoasă, nu credea nicio iotă din tot ce auzise rostindu-se împotriva ei. Dar cu sărmanul ei tată lucrurile nu stăteau la fel; el credea că fiica sa e într-adevăr o ticăloasă şi era jalnic să-l auzi căinând-o şi dorind să n-o mai vadă niciodată deschizând ochii.

Însă călugărul cel cuvios era un om înţelept şi cunoscător al firii omeneşti, şi urmărise cu luare-aminte purtarea fetei în clipa în care ea se auzise învinuită. Băgând de seamă cum se aprinsese la faţă de ruşine, văzând apoi o albeaţă ca de înger, care ştersese roşeaţa de pe chipul ei, şi în ochi o flacără care dezminţea întrutotul învinui­rea ce-i adusese prinţul, şi care-i macula curăţia feciorelnică, spuse tatălui ei, care era doborât de mânie:

-   Numiţi-mă nerod; nu vă încredeţi nici în învăţătura mea, nici în înţelepciunea dobândită din încercările vieţii, nu vă încredeţi nici în vârsta mea, nici în evlavia mea, nici în slujba ce-o îndepli­nesc, dacă greşesc spunând că această fermecătoare tânără zace aci fără vreo vină, doborâtă de o nedreptate strigătoare la cer.

Când Hero se trezi din leşinul în care căzuse, călugărul îi puse întrebarea:

-   Ce fel de om este bărbatul cu care eşti învinuită că ai stat de vorbă?

Hero răspunse:

-   Îl cunosc cei care-mi aruncă învinuiri deşarte, eu nu cunosc un asemenea bărbat. Apoi, întorcându-se spre Leonato, grăi:

-   O, părinte al meu, dacă poţi dovedi că vreun bărbat a stat vreodată de vorbă cu mine, la ceasuri nepotrivite, sau că noaptea trecută am schimbat vreo vorbă cu o făptură omenească, izgoneşte-mă, urăşte-mă şi omoară-mă în chinuri.

    -   Prinţul şi Claudio sunt victimele vreunei ciudate neînţelegeri, zise cucernicul, apoi îl sfătui pe Leonato să vestească moartea lui Hero, adăugând că leşinul asemănător morţii în care căzuse fata va face lesne de crezut accastă veste. Îl sfătui de asemenea să îm­brace straie cernite, să înalţe un monument în amintirea ei şi să îm­plinească tot ritualul cuvenit unei îngropăciuni.

-   Şi la ce vor duce toate astea? întrebă Leonato. Care e rostul?

Călugărul răspunse:

- Vestea morţii lui Hero va preface ponegrirea în milă; iată dintru început o parte bună; însă acesta nu este tot binele pe care îl nădăjduiesc. Când Claudio va afla că aleasa lui a murit auzindu-i vorbele de defăimare, amintirea lui Hero se va strecura cu duioşie în sufletul lui. Apoi o va jeli, dacă dragostea a prins cât de puţin ră­dăcini în inima lui, şi va dori să n-o fi învinuit, chiar de-a socotit învinuirea adevărată.

Benedick spuse atunci şi el:

-   Leonato, urmează povaţa ce-ţi dă părintele, şi deşi ştii cât de mult îl iubesc pe prinţ şi pe Claudio, totuşi pe cinstea mea de gen­tilom că nu le voi dezvălui această taină.

În urma stăruinţelor lor, Leonato se lăsă înduplecat, şi spuse cu amărăciune:

-   Sunt atât de îndurerat, încât cel mai subţire fir de tort m-ar putea trage după sine.

Bunul călugăr plecă apoi cu Leonato şi cu Hero să-i îmbărbăteze şi să-i mângâie, iar Beatrice şi cu Benedick rămaseră singuri. Aceasta era uneltirea de pe urma căreia prietenii care o puseseră la cale se aşteptaseră să petreacă atât de bine; acum, aceşti prieteni erau împovăraţi de mâhnire şi din minţile lor orice gând de înveselire părea izgonit pe vecie.

Benedick vorbi cel dintâi, spunând:

-  Domniţă Beatrice, ai plâns în tot acest răstimp?

-  Şi voi mai plânge vreme îndelungată de-aici înainte - zise Beatrice.

- Sunt încredinţat până în adâncul inimii - spuse Benedick - că frumoasa dumitale verişoară este urgisită pe nedrept.

-  O - strigă Beatrice - cât de mult m-ar îndatora bărbatul care i-ar face dreptate!

Atunci Benedick zise:

-  Se află oare vreo cale pentru a dovedi asemenea prietenie? Nu iubesc nimic şi pe nimeni în lume mai mult decât pe dumneata, nu este ciudat?

-  La fel de bine aş putea spune că n-am iubit pe nimeni pe lume mai mult decât pe dumneata; dar să nu-mi dai crezare, cu toate că nu mint. Nu mărturisesc nimic, nici nu tăgăduiesc nimic. Mă doare inima pentru soarta verişoarei mele.

- Pe spada mea - grăi Benedick - mă iubeşti, şi eu jur că te iubesc! Haide, cere-mi să fac orice pentru tine!

-  Ucide-l pe Claudio - spuse Beatrice.

-  Cum? Pentru nimic în lume! strigă Benedick, fiindcă îl iubea pe prietenul său Claudio şi era încredinţat că el e victima unei înşelăciuni.

- Claudio nu este oare un nemernic care a defăimat-o, a bat­jocorit-o şi a dezonorat-o pe verişoara mea? zise Beatrice. O, de-aş fi bărbat!

-  Ascultă-mă, Beatrice - spuse Benedick.

Insă Beatrice nu voi să asculte nimic întru apărarea lui Claudio şi stărui mai departe ca Benedick să răzbune nedreptatea suferită de verişoara sa. Apoi zise:

-  A stat de vorbă cu un bărbat la fereastră! Grozav, ce să spun! Biata Hero! E nedreptăţită, e defăimată, e pierdută! O, de-aş fi bărbat, să-l învăţ minte pe Claudio! Sau măcar de-aş avea un prie­ten care vrea să se arate bărbat de dragul meu! Însă vitejia s-a pre­schimbat în curtenie şi în vorbe măgulitoare. Dorinţa mea nu mă ajută să mă prefac în bărbat, de aceea voi muri ca femeie, de su­părare.

-  Nu te pierde cu firea, bună Beatrice - spuse Benedick – iată, jur pe mâna accasta că te iubesc!

-    Foloseşte-ţi mâna într-alt fel decât jurând pe ea - îl înfruntă Beatrice.

-  Eşti încredinţată până în adâncul sufletului că Hero a fost ne­dreptăţită de Claudio? o întrebă Benedick.

-   Nu încape vorbă - răspunse Beatrice. Pe cât sunt de încredinţată că am un suflet sau gândesc.

-   De ajuns! spuse Benedick. Mă leg să mă bat cu el. Îţi sărut mâna şi astfel îmi iau ziua bună. Claudio îmi va da socoteală şi va plăti scump, jur pe mâna asta! După cum vei auzi despre mine, tot astfel să te gândeşti la mine. Du-te de-ţi mângâie verişoara.

În vreme ce Beatrice stăruia de zor pe lângă Benedick şi-i zădăra firea vitează cu vorbele ei înflăcărate, ca să-l facă s-o apere pe Hero luptând chiar cu scumpul său prieten Claudio, Leonato îi cerea prinţului şi lui Claudio să răspundă cu spada în mână pentru jignirea adusă copilei sale, care - după câte susţinea el - murise de inimă rea. Dar ei îi respectară vârsta şi mâhnirea, spunându-i:

-  Nu ne căuta harţă, bunule bătrân.

Dar iată că sosi Benedick, care-l provocă şi el pe Claudio la duel pentru jignirea adusă lui Hero, iar Claudio şi prinţul îşi spu­seră: “Beatrice l-a asmuţit la aceasta'’.

Claudio de bună seamă că ar fi fost silit să primească provoca­rea lui Benedick, dacă Pronia cerească n-ar fi izbutit să aducă toc­mai în clipa aceea o dovadă mai convingătoare a nevinovăţiei lui Hero decât sfârşitul îndoielnic al unui duel.

În vreme ce prinţul şi Claudio mai vorbeau despre provocarca lui Benedick, un judecător îl aduse pe Borachio, legat, înaintea prinţului. Borachio fusese auzit pe când vorbea cu un om de teapa lui despre fărădelegea pe care Don John îl pusese s-o săvârşească.

El făcu mărturisiri depline prinţului, de faţă cu Claudio, arătând cum Margaret îmbrăcase veşmintele stăpânei sale şi cum vorbise cu el de la fereastră, fiind luată în felul acesta, de către toţi, drept domniţa Hero. Acum se spulbera orice urmă de îndoială în legătură cu nevinovăţia lui Hero. Chiar dacă în mintea prinţului şi a lui Claudio ar mai fi rămas vreo umbră de bănuială, ea a fost risipită de fuga lui Don John, care, aflând că josniciile sale fuseseră descoperite, îşi luase tălpăşiţa din Messina, spre a scăpa de dreapta mânie a fratelui său.

Inima lui Claudio fu adânc mâhnită când află că o învinuise pe nedrept pe Hero, care - gândea el - murise auzind crudele sale cuvinte. Acum chipul iubitei sale i se înfăţişă aşa cum o iubise în­tâia oară, copleşindu-l cu amintirea sa; iar când prinţul îl întrebă dacă cele auzite nu-i arseseră sufletul ca un fier înroşit, răspunse că fiecare vorbă a lui Borachio o simţise aidoma unui strop de otravă.

Plin de căinţă, Claudio imploră iertarea bătrânului Leonato pentru jignirea adusă copilei sale, şi făgădui că va îndura orice caznă îi va soroci Leonato pentru ispăşirea greşelii de a fi dat crezare învi­nuirii aduse celei pe care se legase cu juruinţă s-o ia de soţie.

Ispăşirea pe care i-o hotărî Leonato fu aceea de a se cununa în dimineaţa următoare cu o verişoară a lui Hero, care - după spusele lui - era acum moştenitoarea sa şi aducea foarte mult la chip cu Hero. Claudio, ţinând seama de făgăduiala solemnă făcută lui Leonato, spuse că se va însura cu această domniţă necunoscută, chiar de-ar fi urâtă ca o arăpoaică. Însă inima sa era cernită de durere, şi-şi petrecu toată noaptea vărsând şiroaie de lacrimi şi căindu-se amar la monumentul clădit de Leonato în amintirea lui Hero.

Când sosi dimineaţa, prinţul îl însoţi pe Claudio la biserică, unde veniseră bunul călugăr, Leonato şi nepoata sa, ca să celebreze cea de-a doua nuntă. Leonato îi înfăţişă lui Claudio mireasa făgă­duită, care purta o mască, pentru ca să nu-i descopere Claudio chi­pul. Şi Claudio îi spuse doamnei cu mască:

-  Dă-mi mâna în faţa accstui sfânt părinte; sunt soţul domniei-tale, dacă vrei să te măriţi cu mine.

-  Şi câtă vreme am fost în viaţă ţi-am fost soţie - spuse necu­noscuta doamnă; şi scoţându-şi masca, se dovedi a fi nu nepoata, ci chiar fiica lui Leonato, însăşi frumoasa Hero.

Claudio, care-şi socotise iubita moartă, se bucură nespus de mult; nici nu-i venea să-şi creadă privirilor. Dar prinţul, care era la fel de uluit de cele văzute, strigă:

-  Nu este oare Hero, Hero cea moartă?

La care Leonato cuvântă astfel:

-   A fost moartă, înălţimea-ta, doar câtă vreme a dăinuit defăi­marea ei.

Călugărul făgădui să le lămurească accastă închipuită minune, după sfârşitul slujbei.

Tocmai se pregătea să-i cunune, când fu întrerupt de către Be­nedick, care-i ceru să fie cununat cu Beatrice în acelaşi timp cu Claudio. Urmă o scenă hazlie, în care Beatrice făcu nazuri faţă de un asemenea peţitor şi Benedick o luă în zeflemea pentru dragostea ce-i purta dânsa (dragoste despre care Benedick aflase de la Hero). În cele din urmă, amândoi îşi dădură seama că au fost traşi pe sfoa­ră, crezând fiecare într-o dragoste care nu existase, dar că datorită acelei păcăleli au ajuns să se iubească cu adevărat. Şi această sim­ţire devenise acum prea puternică pentru a fi zdruncinată de dezvăluirea festei. Benedick, care-şi pusese în gând să se însoare, era hotărât să nu ţină seama de nimic din ce-ar spune lumea împotriva hotărârii sale; de aceea o ţinu mai departe cu gluma, jurându-i Beatricei că n-o ia de soţie decât din milă, fiindcă auzise că se prăpă­deşte de dorul lui; iar Beatrice se apără, spunând că s-a lăsat îndu­plecată doar după mari stăruinţe, în parte ca să-i scape viaţa, fiind­că auzise că se topeşte de dragul ei. Astfel s-au împăcat aceşti doi zvăpăiaţi şi s-au unit prin căsătorie, după ce s-au cununat Claudio şi Hero. Iar pentru a întregi această povestire, Don John, urzitorul mişel, fu prins şi adus îndărăt la Messina. Fu o pedeapsă straşnică pentru acest om rău şi ursuz să vadă veselia şi serbările care se ţinură lanţ în palatul din Messina.

Poveste de iarna