Azi, cand se implinesc 235 de ani de la moartea lui Voltaire, e un bun prilej sa urc primul capitol din povestea lui intitulata "Zadig". N-ar fi rau sa cititi povestea asta, ca sa vedeti ca lumea nu s-a schimbat deloc in ultimele doua sute si ceva de ani. Ia uite:
Chiorul
Pe vremea regelui Moabdar trăia în Babilon un tânăr pe care îl
chema Zadig şi care avea o fire aleasă, întărită de educaţie. Deşi tânăr şi
bogat, ştia să-şi înfrîneze pasiunile. Nu se silea să pară ce nu era. Nu ţinea
să aibă întotdeauna dreptate şi ştia să respecte slăbiciunea omenească. Lumea
se mira când vedea că el, deşi era deştept, nu-şi bătea joc niciodată de
vorbele acelea atât de puţin lămurite, atât de fără şir şi atât de zgomotoase,
de bârfelile îndrăzneţe, de afirmaţiile ignorante şi giumbuşlucurile grosolane,
în sfârşit de toată zarva aceea deşartă care, la Babilon, se chema conversaţie.
Zadig învăţase din cartea întâi a lui Zoroastru că iubirea de sine este un
balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl înţepi. Zadig
mai ales nu se lăuda că dispreţuieşte femeile şi că le subjugă. Era mărinimos;
nu-i era teamă să facă bine nemulţumitorilor, urmând această mare învăţătură a
lui Zoroastru: “când mănânci dă de mâncare şi câinilor, chiar dacă te-ar muşca”.
Era înţelept cât se poate, deoarece căuta să trăiască tot printre înţelepţi.
Priceput în ştiinţa vechilor chaldeeni, cunoştea principiile fizice ale naturii
aşa cum erau cunoscute pe vremea aceea, iar din metafizică ştia ce s-a ştiut în
toate timpurile, adică foarte puţin lucru. Era cu totul convins că anul avea
trei sute şaizeci şi cinci de zile şi un sfert, în ciuda filosofiei celei noi
din vremea lui, şi că soarele era în centrul lumii; iar când cei mai de seamă
magi îi spuneau cu insultătoare trufie că avea gânduri rele şi că înseamnă să fii
duşmanul statului dacă eşti încredinţat că soarele se învârteşte împrejurul lui
însuşi şi că anul are douăsprezece luni, el tăcea, fără mânie şi fără dispreţ.
Zadig, fiind foarte bogat şi deci având
prieteni, plăcut la chip, drept şi cumpănit la minte, cu o inimă sinceră şi
mărinimoasă, crezu că ar putea să fie fericit. Avea de gând să se însoare cu
Semira, care, prin frumuseţe, naştere şi avere, era cea mai bună partidă din
Babilon. Zadig avea faţă de dânsa o dragoste trainică şi serioasă, şi Semira îi
iubea cu foc. Ziua fericită când aveau să se unească era aproape. Plimbându-se
odată împreună pe la marginea Babilonului, pe sub palmierii de pe malul
Eufratului, văzură venind către dânşii câţiva oameni înarmaţi cu săbii şi
săgeţi. Erau bătăuşii tânărului Orcan, nepotul unui ministru, căruia curtenii
unchiului său îi băgaseră în cap că are voie să facă tot ce pofteşte. Orcan nu
avea niciuna din însuşirile plăcute şi niciuna din virtuţile lui Zadig; dar,
deoarece credea că preţuieşte mult mai mult, era desperat văzând că nu e iubit.
Gelozia aceasta, care nu izvora decât din deşertăciunea lui, îl făcu să-şi
închipuie că o iubea nebuneşte pe Semira. Îşi puse în cap s-o răpească.
Răpitorii o luară pe sus şi, în graba lor brutală, o răniră, făcând astfel să
curgă sângele unei fiinţe care ar fi înduioşat şi tigrii muntelui Imaus. Semira
spărgea cerul cu plânsetele ei. Striga: „Soţul meu drag! Sunt smulsă de lângă
dragostea mea!“ Nu se îngrijea de primejdia în care era; nu se gândea decât la
scumpul ei Zadig. Acesta o apără cu toată puterea pe care o dau curajul şi
dragostea. Ajutat numai de doi sclavi, îi alungă pe răpitori şi o duse acasă pe
Semira, leşinată şi rănită, care deschizând ochii şi văzându-l îi spuse:
— O, Zadig, îmi erai
drag ca un soţ; îmi eşti drag acum ca un om căruia îi datorez cinstea şi viaţa!
N-a fost inimă mai mişcată decât inima
Semirei. Niciodată o gură mai fermecătoare n-a rostit simţiri mai adânci ca
vorbele de foc pe care le inspiră atât recunoştinţa faţă de cea mai mare dintre
binefaceri cât şi dragostea cea mai adâncă.
Rana ei era uşoară şi se vindecă repede.
Zadig era rănit mai greu; o lovitură de săgeată chiar lângă ochi îi făcuse o
rană adâncă. Semira nu cerea zeilor decât ca iubitul ei să se vindece. Zi şi
noapte ochii ei erau scăldaţi în lacrimi: aştepta clipa în care ochii iubitului
ei vor putea iarăşi să vadă. Dar un abces puse iarăşi ochiul în primejdie.
Trimiseră până la Memfis să-l aducă pe vestitul vraci Hermes, care veni cu mare
alai. Îi cercetă pe bolnav şi spuse că-şi va pierde ochiul. Prezise chiar şi
ziua şi ceasul când va trebui să se întâmple această nenorocire.
— Dacă ar fi fost
ochiul drept, spuse el, l-aş fi vindecat. Dar rănile ochiului stâng nu se pot
tămădui.
Tot Babilonul, plângând soarta lui Zadig,
se minună de adâncimea şi de ştiinţa lui Hermes. Peste două zile abcesul se
sparse singur. Zadig se vindecă de-a binelea. Hermes scrise o carte în care îi
dovedi că nu trebuia să se vindece. Zadig nu citi cartea, însă, îndată ce putu
să iasă, se pregăti să se ducă s-o vadă pe aceea care era speranţa şi fericirea
vieţii lui; numai pentru ea singură voia să aibă ochi. Semira era de trei zile
la ţară. În drum, Zadig află că această frumoasă doamnă, după ce declarase sus
şi tare că nu putea să-i sufere pe chiori, se măritase cu Orcan în seara
trecută. La vestea asta, Zadig căzu fără cunoştinţă. Durerea îl duse la
marginea gropii; şezu multă vreme bolnav; dar, în sfârşit, raţiunea învinse
mâhnirea şi însăşi durerea cumplită pe care o simţea îi sluji ca să se
consoleze.
„Am văzut, se gândi el, cât preţuiesc
toanele unei fete crescute la Curte; mai bine mă însor cu o fată din starea de
mijloc.“
Alese pe Azora, fata
cea mai cuminte şi mai de bună familie din oraş. Se însură cu dânsa şi trăi cu
ea o lună în cea mai deplină înţelegere şi dragoste. Dar, de la o vreme, Zadig
văzu că Azora era cam uşuratică şi se prea grăbea să creadă că tinerii cei mai
chipeşi erau şi cei mai plini de duh şi de virtute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu