Somnul de veci (13)

TREISPREZECE
Era un om cenuşiu, îmbrăcat complet în cenuşiu, cu excepţia pantofilor negri lustruiţi şi a celor două diamante stacojii, înfipte în cravata de mătase cenu­şie, care semănau cu carourile de pe masa de ruletă. Avea o cămaşă cenuşie, iar costumul la două rânduri dintr-un flanel moale, era superb croit. La vederea lui Carmen, îşi scoase pălăria cenuşie iar părul de sub ea era cenuşiu şi fin de parc-ar fi fost cernut printr-un voal. Sprâncenele groase îi dădeau un aspect vag spor­tiv. Bărbia era lungă, nasul coroiat, ochii cenuşii, gânditori, privind puţin pieziş, deoarece cuta de deasupra pleoapei le acoperea colţul.

Rămase pe loc politicos, cu o mână pe uşa din spate, iar în cealaltă cu o pălărie cenuşie, pe care o lovea încet de şold. Părea dur, dar fără a fi brutal. Avea mai degrabă duritatea unui sportiv trecut prin multe. Nu era însă un sportiv. Era Eddie Mars.

Împinse uşa în spate şi vârî mâna în buzunarul hainei, lăsând degetul mare afară, ca să sclipească în lumina cam firavă din odaie. Îi zâmbi lui Carmen. Avea un zâmbet plăcut şi degajat. Carmen îşi umezi buzele şi îl aţinti şi ea cu privirea. Frica i se şterse de pe faţă. Îi zâmbi la rândul ei.

— Iertaţi-mi intrarea neprotocolară, zise el. Sone­ria nu părea să trezească pe nimeni. E aici domnul Geiger?

— Nu, şi nu prea ştim unde se află, i-am răspuns. Am găsit uşa întredeschisă. Am intrat.

Dădu înţelegător din cap şi îşi atinse bărbia lungă cu borul pălăriei.

— Fireşte, sunteţi prieteni de-ai lui?

— Doar cunoştinţe de afaceri. Am venit după o carte.

— Aha, după o carte? Vorbi repede şi bine dispus şi, am avut impresia, niţel şiret, ca şi cum ar fi ştiut totul în privinţa cărţilor lui Geiger. Apoi se uită din nou la Carmen şi înălţă din umeri.

M-am îndreptat spre uşă.

— Noi o să plecăm acum, am spus.

Am apucat-o pe Carmen de braţ. Se holba încă la Eddie Mars. Îi plăcea Eddie.

— Să transmit vreun mesaj ... dacă se întoarce Geiger? întrebă amabil Eddie Mars.

— Nu vrem să vă deranjăm.

— Îmi pare atât de rău, zise el, fără un înţeles anume.

Ochii cenuşii clipiră, apoi se înăspriră în clipa când am trecut pe alături ca să deschid uşa. Adăugă pe un ton nepăsător:

— Fata poate să plece. Aş vrea să discut ceva cu dumneata, amice.

Am dat drumul braţului fetei. L-am privit mirat.

— Crezi că glumesc, nu? întrebă el politicos. Nu-ţi pierde vremea. Am afară în maşină doi băieţi care îmi execută întotdeauna ordinele.

Alături, Carmen scoase un sunet şi o zbughi pe uşă. Paşii ei se pierdură repede în timp ce cobora dealul. Nu-i văzusem maşina, aşa încât trebuie s-o fi lăsat jos. Am început să spun:

— Ce dracu ...

— Scuteşte-mă, suspină Eddie Mars. E ceva în neregulă aici. Vreau să aflu ce s-a întâmplat. Dacă vrei să te trezeşti cu nişte gloanţe în burtă, încearcă să-mi stai în cale.

— Foarte bine, am spus, eşti un dur.

— Numai când e nevoie, amice.

Nu se mai uita la mine. Se plimba prin cameră, încruntat, fără să-mi mai dea vreo atenţie. Am privit prin geamul spart al ferestrei din faţă. Peste gardul viu se vedea capota unei maşini. Motorul zumzăia în surdină.

Eddie Mars găsi flaconul purpuriu şi cele două pahare de pe birou. Mirosi unul din pahare, apoi flaconul. Un zâmbet de dezgust îi încreţi buzele.

— Proxenetul dracului, zise el calm.

Se uită la mai multe cărţi, mârâi, ocoli biroul şi se opri în faţa micului totem cu aparat de fotografiat. Îl studie şi îşi coborî privirea asupra covorului dinain­tea totemului. Deplasă covoraşul cu piciorul, se aplecă repede, cu trupul încordat. Se lăsă pe duşumea cu nu genunchi cenuşiu. Biroul îl masca parţial. Scoase o exclamaţie vie şi se ridică din nou. Vârî braţul fulgerător sub haină şi un revolver Luger negru îi apăru în mână. Îl ţinu cu degetele lui lungi şi cafenii, fără să-l îndrepte spre mine, fără să-l îndrepte spre cineva.

— Sânge, spuse el. E sânge pe duşumea acolo sub covor. O groază de sânge.

— A, da? am zis eu, părând interesat.

Se lăsă în fotoliul din dosul biroului, trase spre el telefonul de culoarea dudei şi îşi trecu pistolul în mâna stângă. Se încruntă violent la telefon, adunându-şi sprâncenele cenuşii şi groase şi formând o cută adâncă pe pielea înăsprită de vânt de deasupra nasului său coroiat.

— Cred c-o să-i chemăm pe reprezentanţii legii, zise el.

M-am apropiat şi-am înlăturat cu piciorul covo­raşul aşezat pe locul unde zăcuse Geiger.

— E sânge scurs de mult, i-am spus. Sânge uscat.

— O să-i chemăm totuşi pe reprezentanţii legii.

— De ce nu?

Ochii i se îngustară. Pojghiţa de politeţe se coji, lăsând să se vadă un individ brutal şi bine îmbrăcat, ţinând în mână un Luger. Nu-i plăcuse c-am fost de aceeaşi părere cu el.

— Cine dracu eşti dumneata, amice?

— Mă cheamă Marlowe. Sunt detectiv particular.

— N-am auzit niciodată de dumneata. Cine-i fata?

— O clientă. Geiger încerca să scoată bani de la ea, şantajând-o. Am venit să discutăm cu el. Nu era acasă. Uşa fiind deschisă, am intrat să-l aşteptăm. Sau parcă ţi-am mai spus asta?

— Se potriveşte de minune, zise el. Uşa fiind deschisă. Când n-aveai cheie.

— E adevărat. Dar cum s-a făcut că ai avut dumneata o cheie?

— Te interesează cumva, amice?

— Ar putea să mă intereseze.

Zâmbi cu buzele strânse şi îşi împinse pălăria pe ceafa cu păr cenuşiu.

— Iar eu aş putea să transform interesul dumitale în interesul meu.

— N-are să-ţi placă. Profiturile sunt prea mici.

— În regulă, şmechere. Casa asta îmi aparţine. Geiger e chiriaşul meu. Ce părere ai?

— Ce cunoştinţe simpatice ai.

— Nu le aleg. Sunt de toate genurile. Se uită în jos la Luger, dădu din umeri şi îl vârî din nou la subsuoară. Ai vreo idee interesantă, amice?

— Am o puzderie de idei. Cineva l-a împuşcat pe Geiger. Sau cineva a fost împuşcat de Geiger care a şters-o. Sau au fost alţi doi. Sau Geiger organizase un cult şi făcea sacrificii de sânge în faţa acestui totem. Sau a avut la masa de seară pui de găină şi-i plăcea să omoare puii de găină în salon.

Omul în cenuşiu se strâmbă la mine.

— Renunţ, i-am spus. Cheamă-ţi mai bine prietenii de la poliţie.

— Nu pricep, zise el. Nu pricep ce cauţi aici.

— Hai, cheamă poliţia. Ai să vezi ce formidabil au să reacţioneze.

Rămase nemişcat şi reflectă. Buzele i se strânseră din nou pe dinţi.

— Nu pricep nici asta, zise el încordat.

— Poate că azi e ziua când nu pricepi. Eu unul te cunosc, domnule Mars. Clubul Chiparoşilor din Las Olindas. Jocuri de noroc elegante pentru oameni eleganţi. Legea din localitate e în buzunarul dumitale şi mai şperţuieşti şi la Los Angeles. Cu alte cuvinte, îţi asiguri protecţie. Şi afacerile dubioase ale lui Geiger aveau nevoie de protecţie. Poate că, ţinând seama de faptul că e chiriaşul dumitale, îi mai asigurai şi lui din când în când niţică protecţie.

Gura îi deveni o strâmbătură aspră şi albă.

— Ce afaceri dubioase făcea Geiger?

— Comerţ cu cărţi obscene.

Mă fixă un minut.

— Cineva l-a curăţat, zise el încet. Şi ştii ceva în privinţa asta. N-a apărut azi la magazin. Cei de acolo nu ştiu unde se află. N-a răspuns nici la telefon. Am venit să văd ce s-a întâmplat. Găsesc sânge pe duşu­mea, sub covor. Şi pe dumneata şi-o fată.

— Cam firavă argumentaţia. Poate vinzi povestea asta unui fraier. Ai trecut totuşi peste un amă­nunt. Cineva i-a mutat azi cărţile din magazin ... acele cărţi simpatice, pe care le închiria.

Plesni tare din degete şi zise:

— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, amice. Se pare că eşti bine informat. Cum de-ai aflat?

— Cred că Geiger a fost curăţat. Cred că ăsta e sângele lui. Iar mutatul cărţilor explică de ce a fost ascuns cadavrul pentru o vreme. Cineva preia com­binaţia şi are nevoie de niţel timp ca s-o reorganizeze.

— N-au să reuşească, spuse Eddie Mars amenin­ţător.

— Serios? O să-i împiedici dumneata şi gangsterii dumitale din maşina de afară? Ăsta-i acum un oraş mare, Eddie. Nişte oameni foarte brutali s-au ins­talat recent aici. Iată răsplata faptului că oraşul s-a dezvoltat.

— Vorbeşti al dracului de mult, zise Eddie Mars.

Îşi dezveli dinţii şi fluieră de două ori strident.

Afară se auzi uşa unei maşini pocnindu-se şi paşi ce se apropiau în goană prin gardul viu. Mars scoase iar la iveală Lugerul şi-l îndreptă spre pieptul meu.

— Deschide uşa.

Clanţa se smuci şi o voce strigă. Nu m-am miş­cat. Botul revolverului semăna cu gura tunelului de pe Second Street, dar nu m-am clintit. Ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea că nu sunt impermeabil la gloanţe.

— Deschide-o tu, Eddie. Cine dracu eşti să-mi dai mie ordine? Fii gentil şi poate te ajut.

Se ridică ţeapăn în picioare, ocoli capătul birou­lui şi ajunse la uşă. O deschise fără să-şi ridice ochii de pe mine. În cameră dădură buzna doi indivizi, căutându-şi grăbiţi armele de la subsuoară. Unul era vizibil boxer, un băiat drăguţ, cu faţa palidă, cu nas strâmb şi o ureche ca un muşchi de vacă gros. Celălalt era subţirel, blond, inexpresiv, cu ochi foarte apropiaţi şi incolori.

— Vedeţi dacă tipul ăsta are vreo armă asupra lui, zise Eddie Mars.

Blondul trase din haină un pistol cu ţeava scurtă şi rămase pe loc, ameninţându-mă cu el. Boxerul se apropie greoi şi-mi pipăi buzunarele cu atenţie. M-am întors pentru el, ca un manechin plictisit, care prezintă o rochie de seară.

— N-are armă, bombăni el.

— Vezi cine e.

Boxerul îşi strecură o mână în buzunarul meu de la piept şi îmi scoase portvizitul. Îl desfăcu şi-i cercetă conţinutul.

— Îl cheamă Philip Marlowe. Locuieşte la Hobart Arms, pe Bulevardul Franklin. Permis particular, insignă de agent şi tot ce trebuie. Detectiv particular.

Îmi vârî la loc portvizitul, mă pălmui uşor şi se îndepărtă.

— Căraţi-vă, zise Eddie Mars.

Cei doi gangsteri ieşiră şi închiseră uşa. I-am auzit intrând în maşină. Porniră motorul şi îl ţinură din nou ambreiat.

— În regulă. Vorbeşte, spuse Eddie Mars.

Vârfurile sprâncenelor se transformară în unghiuri ascuţite.

— N-am chef să spun nimic. Asasinarea lui Geiger pentru a i se smulge afacerea cu cărţile e o prostie şi nu garantez că lucrurile s-au petrecut astfel, presupunând fireşte, c-a fost ucis. Sunt însă sigur că cel care a luat cărţile ştie ce s-a întâmplat şi sunt convins că doamna blondă de la magazin e groaznic de speriată dintr-un motiv sau altul. Şi-am o bănuială la cine sunt cărţile.

— La cine?

— Acest amănunt nu sunt dispus să-l divulg. Ştii, am o clientă.

Se strâmbă din nas.

— Acea... se opri brusc.

— Mă aşteptam să cunoşti fata.

— La cine sunt cărţile, amice?

— Nu sunt încă gata să-ţi spun, Eddie. De ce-aş face-o?

Lasă Lugerul pe birou şi îl bătu cu palma deschisă.

— Uite ce te-ar putea face să vorbeşti. Şi-aş putea să te răsplătesc generos.

— Bine-ai face. Scoate arma din combinaţia asta. Reacţionez întotdeauna la sunetul banilor. Cam câţi bani clincăne pentru mine?

— Pentru ce?

— Ce vrei să fac?

Plesni biroul cu violenţă.

— Ascultă, amice. Eu pun o întrebare şi tu pui alta. N-ajungem nicăieri. Vreau să ştiu unde e Geiger pentru motive cu totul personale. Nu-mi plăcea combinaţia lui şi nu i-am oferit protecţie. Se întâmplă să fiu proprietarul acestei case. Nu mă preocupă prea mult asta momentan. Sunt gata să cred că tot ce ştii e confidenţial, căci altfel ar roi aici de poliţişti cu bocanci care scârţâie. N-ai nimic de divulgat. Părerea mea e că şi tu ai nevoie de niţică protecţie. Aşa că spune tot ce ştii.

Ghicise bine, dar n-aveam intenţia să-l las să-şi dea seama. Mi-am aprins o ţigară, am stins chibritul suflând în el şi l-am zvârlit în ochiul de sticlă al tote­mului.

— Ai dreptate, i-am spus. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Geiger, sunt dator să comunic tot ce ştiu reprezen­tanţilor legii. Aşa că informaţia aparţine tuturor şi nu-mi mai rămâne nimic de vânzare. Cu îngăduinţa dumitale, am să mă car.

Sub bronzul verii, faţa i se înălbi. Pentru o clipă, arătă rău, violent şi dur. Făcu un gest ca să ridice arma. Am adăugat degajat:

— Apropo, ce mai face doamna Mars?

O clipă am crezut c-am întins prea mult coarda. Mâna i se repezi tremurând la armă. Muşchii aspri ai feţei i se contractară.

— Cară-te, zise el încet de tot. Nu mă interesează unde-ai să te duci sau ce-ai să faci când ajungi acolo. Ascultă însă sfatul meu, amice. Scoate-mă din planurile tale, sau ai să ajungi să doreşti să te cheme Murphy şi să locuieşti la Limerick.

— Ştii că Limerick nici măcar nu-i departe de Clonmel, i-am spus. Am auzit că ai un prieten care-i venit de acolo.

Se aplecă peste birou şi rămase nemişcat, cu ochi inexpresivi.

M-am îndreptat spre uşă, am des­chis-o şi m-am întors să-l privesc. Mă urmărise cu privirea, deşi trupul lui subţire şi cenuşiu nu se clintise. În ochi îi lucea ura. Am ieşit, am trecut prin gardul viu, am urcat dealul la maşina mea şi m-am suit în ea. Am întors-o şi-am trecut peste coasta dealului. Nimeni n-a tras în mine. După câteva blocuri am oprit, am stins motorul şi-am rămas pe loc câteva clipe. Nu m-a urmărit nimeni. M-am înapoiat la Hollywood.

Cap12