Suferintele tanarului Wether (12)

EDITORUL CĂTRE CITITOR

Ce mult aş fi vrut ca despre ultimele şi ciudatele zile ale prietenului nostru să fi rămas mai multe mărturii scrise de mâna lui, iar eu să nu mai fiu silit să întrerup prin povestire şirul scrisorilor pe care le-a lăsat.

Am avut grijă să culeg ştiri exacte din gura acelora care cunoşteau povestea lui; ea este simplă şi toate relatările se potrivesc între ele, afară doar de foarte puţine amănunte. Părerile sunt deosebite şi sentinţele împărţite numai în ce priveşte firea persoanelor care au luat parte la aceste întâmplări.

Aşadar, ce altceva ne rămâne de făcut decât să istorisim în chip conştiincios ceea ce am putut afla cu multă osteneală, să introducem acolo unde trebuie scrisorile rămase de la cel dispărut şi să dăm toată atenţia chiar celei mai mărunte hârtii; asta mai ales fiindcă e atât de greu să descoperi resorturile adevărate chiar ale unei singure acţiuni, atunci când ea are loc între oameni care ies din comun.

Supărarea şi dezgustul prinseseră în sufletul lui Werther rădăcini tot mai adânci, care se încleştaseră din ce în ce mai puternic unele de altele şi îi cuprinseseră încetul cu încetul toată fiinţa. Armonia spiritului său era cu totul sfărâmată. O violenţă şi o ardoare interioară, care îi frământau toate forţele firii, iscară cele mai contradictorii efecte şi îi lăsară la urmă o oboseală din care se silea să iasă cu mai multă spaimă decât luptase până atunci împotriva tuturor necazurilor lui. Neliniştea inimii sale îi mistuia toată vlaga spirituală, toată vioiciunea şi toată agerimea minţii. Deveni un om trist, tot mai nefericit şi tot mai nedrept cu cât devenea mai nefericit. Aşa cel puţin spun prietenii lui Albert. Ei pretind că Werther, care în frecare zi îşi cheltuia, aşa-zicând, tot avutul, pentru ca seara să sufere şi să rabde, n-a putut să-l judece cum trebuie pe un om curat şi paşnic, care îşi căpătase, în sfârşit, fericirea mult dorită, şi n-a putut să judece cum trebuie nici strădaniile acestui om de a-şi păstra şi în viitor fericirea. Albert, spun ei, nu se schimbase în atât de scurtă vreme, el continua să fie la fel cum îl cunoscuse Werther la început, când îl preţuise şi îl stimase atât de mult. Albert o iubea pe Lotte mai mult decât orice, era mândru de dânsa şi dorea ca toată lumea s-o socoată drept fiinţa cea mai minunată. Putea aşadar să-i ia cineva în nume de rău faptul că voia să înlăture orice urmă de bănuială şi că n-avea poftă să împartă cu nimeni această încântătoare avuţie, nici chiar în chipul cel mai nevinovat? Prietenii spun că, de multe ori, Albert pleca din odaia soţiei lui când Werther era acolo, însă nu din ură sau antipatie faţă de prietenul său, ci fiindcă simţea cât îl apasă pe Werther prezenţa lui.

Tatăl Lottei, care se îmbolnăvise şi trebuia să stea în casă, i-a trimis fiicei sale trăsura, şi ea a plecat acolo. Era o zi frumoasă de iarnă; cea dintâi zăpadă căzuse din belşug, acoperind tot ţinutul.

A doua zi dimineaţă, Werther s-a dus după dânsa, ca s-o însoţească la întoarcerea acasă, dacă Albert n-ar fi venit s-o ia.

Vremea frumoasă nu avea prea mare influenţă asupra sufletului său tulbure. O apăsare dureroasă îi copleşea inima. Imaginile triste nu i se mai clinteau din minte şi sufletul lui nu mai putea să se mişte decât printre gânduri dureroase.

Fiindcă era mereu nemulţumit de el însuşi, ceilalţi oameni i se păreau posomorâţi şi îngrijoraţi. I se părea că tulbură frumoasele relaţii dintre Albert şi soţia lui şi se mustra din pricina asta; şi în mustrarea pe care şi-o făcea se amesteca o mânie ascunsă împotriva soţului.

Gândurile lui se opriră şi în timpul drumului asupra acestui lucru.

― Da, da, îşi spunea el scrâşnind pe furiş din dinţi, asta se cheamă o purtare prietenoasă, delicată, tandră, o fidelitate paşnică şi trainică! De fapt e numai saturaţie şi nepăsare! Nu-l atrage oare orice preocupare măruntă mai mult decât scumpa şi încântătoarea lui soţie? Ştie el să-şi preţuiască norocul? E în stare el s-o stimeze aşa cum merită? O are, desigur, o are... Ştiu asta cum mai ştiu şi altceva. Cred că m-am obişnuit cu gândul... Şi totuşi are să mă înfurie iar, are să mă ucidă iarăşi... Parcă prietenia lui faţă de mine a durat oare? Nu vede el în afecţiunea mea faţă de Lotte o încălcare a drepturilor lui şi în atenţia mea faţă de dânsa, o tăcută mustrare? Ştiu prea bine şi simt că nu-i place să mă vadă. Vrea ca eu să plec. Prezenţa mea îi este o povară.

Werther mergea o bucată de drum repede, apoi se oprea şi parcă ar fi vrut să se întoarcă înapoi. Dar după aceea por­nea iarăşi mai departe. Tot gândindu-se astfel şi vorbind cu sine însuşi, sosi, în sfârşit, aproape fără voia lui, la pavilionul de vânătoare.

Intră şi întrebă de bătrân şi de Lotte. În casă era oarecare agitaţie. Băiatul cel mai mare îi spuse că la Wahlheim s-a întâmplat o nenorocire, că un ţăran a fost omorât. Asta nu-i făcu nici o impresie. Intrând în odaie, o găsi pe Lotte, care încerca să-l convingă pe bătrân să nu plece de-acasă, fiindcă acesta, cu toată boala lui, voia să se ducă la faţa locului şi să cerceteze fapta. Făptaşul nu fusese încă aflat. Cel omorât fusese găsit dimineaţa în faţa casei lui. Erau câteva bănuieli: mortul fusese argat la o văduvă, care mai înainte avusese în serviciu pe un altul, dar se supărase pe el şi îl dăduse afară.

Când Werther auzi asta, tresări şi spuse repede:

― E cu putinţă aşa ceva? Trebuie să mă duc să văd, nu mai pot sta o clipă.

Se îndreptă în grabă spre Wahlheim. Îşi aminti de toate. Nu mai avea acum nicio îndoială că fapta fusese săvârşită de omul acela cu care stătuse de vorbă de atâtea ori şi care ajunsese să-i fie atât de drag.

Când trecu printre tei, ca să ajungă la birtul unde era depus mortul, locul acesta atât de iubit îl îngrozi. Pragul pe care odinioară se jucau copiii vecinilor era acum mânjit de sânge. Dragostea şi credinţa, cele mai frumoase sentimente omeneşti se schimbaseră acum în violenţă şi crimă. Copacii puternici erau desfrunziţi şi acoperiţi de chiciură; frumoasele plante agăţătoare, care se aplecau peste zidul scund al cimi­tirului, îşi pierduseră frunzele, iar pietrele de pe morminte se zăreau, printre crăpături, acoperite de zăpadă.

Când se apropie de birt, în faţa căruia era adunat tot satul, se auziră deodată nişte strigăte. De departe venea o ceată de oameni înarmaţi. Cineva spuse că-l aduc pe făptaş. Werther se uită într-acolo şi nu mai avu nicio îndoială. Era argatul care o iubea atât de mult pe văduva aceea şi pe care îl întâlnise cu câtva timp în urmă umblând de colo-colo, mânat de o mânie tăcută şi de o deznădejde ascunsă.

― Ce-ai făcut, nenorocitule? întrebă Werther, năpustindu-se asupra celui arestat.

Acesta îl privi liniştit, şi după o clipă rosti cât se poate de calm:

― N-o să fie a nimănui şi nimeni n-o să fie al ei.

Ucigaşul fu dus înăuntru, iar Werther plecă de-acolo.

Tot ce era în adâncul firii lui s-a cutremurat şi s-a învălmăşit la atingerea cu această întâmplare brutală şi îngrozitoare. Asta l-a smuls o clipă din mâhnirea lui, din descurajarea şi din resemnarea lui nepăsătoare. Compătimirea îl năpădi fără să vrea. Fu cuprins de o nespusă dorinţă de a-l salva pe acest om. Îl ştia atât de nefericit, îl găsea ca răufăcător atât de nevinovat, se transpunea atât de adânc în situaţia lui, încât i se părea neîndoios că va convinge şi pe alţii de acest lucru. Dorea să vorbească pentru dânsul, şi cuvinte elocvente i se îngrămădeau pe buze. Se grăbi să ajungă la pavilion şi pe drum nu se putu stăpâni să rostească în şoaptă tot ceea ce voia să spună administratorului.

Când ajunse, îl găsi acolo pe Albert. O clipă, asta îl necăji. Dar îşi veni repede în fire şi spuse cu aprindere administratorului tot ce gândea. Acesta dădu de câteva ori din cap şi, deşi Werther înfăţişa cu cea mai mare însufleţire, pasiune şi adevăr tot ce poate spune un om pentru dezvinovăţirea altuia, administratorul, cum lesne se poate închipui, nu se lăsă înduplecat. Ba, dimpotrivă, nu dădu răgaz prietenului nostru să sfârşească, îl contrazise şi îl mustră pentru faptul că lua apărarea unui ucigaş. Îi arătă că în felul acesta orice lege e desfiinţată şi siguranţa statului se duce de râpă. Mai spuse de asemenea că într-o treabă ca asta nu poate face nimic fără ca să-şi asume o foarte mare răspundere; totul trebuie să decurgă în ordine, pe calea stabilită.

Werther nu se dădu încă bătut, ci îl rugă pe administrator să închidă ochii dacă omul va fi ajutat să fugă. Dar de astă dată administratorul refuză. Albert, care intră şi el în vorbă, ţinu partea bătrânului. Werther fu învins şi plecă foarte îndurerat, după ce administratorul îi spuse de câteva ori:

― Nu, nu se poate să scape!

Cât de greu l-au lovit aceste vorbe vedem dintr-un bileţel care a fost găsit printre hârtiile lui şi care a fost scris desigur chiar în aceeaşi zi:

„Nu poţi să scapi, nefericitule! Văd bine că nu putem scăpa!”

Ceea ce spusese Albert faţă de administrator cu privire la cel arestat îl scârbise foarte mult pe Werther. I se părea că observă în purtarea acestuia oarecare supărare împotriva lui, şi cu toate că, după ce se gândi mai bine, îşi dădu seama, cu mintea-i ageră, că ceilalţi doi ar fi putut să aibă dreptate, totuşi avea impresia că, dacă ar fi recunoscut asta şi ar fi spus şi el la fel, s-ar fi lepădat de ceea ce era mai profund în firea lui.

Printre hârtiile sale găsim una în legătură cu acest lucru şi care poate exprimă pe de-a-ntregul atitudinea lui faţă de Albert.

„La ce îmi slujeşte că-mi spun şi-mi spun mereu că el e cinstit şi bun? Asta îmi sfâşie sufletul. Nu pot să fiu drept.”

Cum era o seară frumoasă şi începuse dezgheţul, Lotte se întoarse cu Albert pe jos. Pe drum, ea se uita din când în când împrejur, ca şi cum i-ar fi părut rău că Werther lipseşte. Albert începu să vorbească de dânsul, dojenindu-l şi dându-i în acelaşi timp dreptate. Pomeni de pasiunea lui nefericită şi spuse că ar fi bine dacă ar pleca.

― Doresc asta şi pentru noi, spuse el, şi te rog caută să-i îndrumi pe alt făgaş purtarea faţă de tine. Ar fi bine să-şi mai rărească vizitele! Lumea a început să bage de seamă, şi am aflat că unii şi alţii au început să vorbească.

Lotte nu spuse nimic, şi Albert cu siguranţă că-i înţelese tăcerea. Fapt este că, începând de atunci, el nu mai vorbi de Werther faţă de dânsa, şi când ea pomenea numele lui, Albert se făcea că nu aude sau schimba vorba.

Încercarea zadarnică a lui Werther de a-l salva pe nenoro­citul acela fu cea din urmă izbucnire a flăcării unei lumini care se stinge. De la întâmplarea aceea se cufundă tot mai mult în durere şi în pasivitate. Aproape că îşi ieşi din fire când auzi că ar putea să fie chemat ca martor împotriva omului aceluia, care acuma se apucase să tăgăduiască totul.

Toate neplăcerile pe care le suferise vreodată în viaţa lui activă — necazurile de la legaţie, tot ceea ce nu izbutise odinioară să facă, tot ceea ce îl supărase cândva — încolţeau acum din nou în sufletul lui. Se credea din pricina aceasta îndreptăţit să nu mai lucreze, se socotea despuiat de orice nădejde, incapabil să adopte vreuna din atitudinile obişnuite în viaţa de toate zilele. Lăsându-se târât de sentimentele lui ciudate, de felul lui de a gândi şi de o pasiune fără margini, trăind în monotonia unei triste legături cu fiinţa ce-i era dragă, pe care o iubea şi căreia îi tulbura liniştea, sfărâmându-şi forţele şi cheltuindu-şi-le fără scop şi fără nădejde, el se apropia tot mai mult de un trist sfârşit.

Câteva scrisori care au rămas de la dânsul, şi pe care le publicăm mai jos, sunt cele mai puternice mărturii ale rătă­cirii lui, ale pasiunii lui, ale năzuinţelor şi frământărilor lui fără răgaz, ale dezgustului său de viaţă.

P11