Din povestile lui Jack London (6)

Neprevăzutul

E uşor de înţeles ceea ce e previzibil. Tendinţa vieţii individuale este, mai curând, statică decât dinamică. Devine propulsare datorită civilizaţiei unde nu se vede decât ceea ce este evident sau neprevăzutul se întâlneşte foarte rar. Totuşi, când se întâmplă ceva neaşteptat, cu consecinţe grave, cei slabi pier. Nu pot reacţiona împotriva neprevăzutului, sunt incapabili să se adapteze rapid la reguli şi legi noi, ciudate. De aceea, pier. Pe de altă parte, există oameni care supravieţuiesc, indivizi antrenaţi care trec dincolo de ceea ce era previzibil şi îşi adaptează vieţile conform noilor, ciudatelor reguli cărora trebuie să li se supună.

Edith Whittlesey făcea parte dintre cei din urmă. Se născuse într-un district din Anglia, unde viaţa se scurgea monoton, iar neprevăzutul nu avea ce căuta. Când se întâmpla aşa ceva, se consideră a fi o faptă imorală. Edith muncea de tânără. Cu timpul, devenise camerista unei doamne.

Efectul civilizaţiei constă în a impune legea oamenilor la tot ceea ce înconjoară individul, până ce evenimentele devin regulate, automate. Se elimină orice este contestabil. Nu eşti udat de ploaie, nici îngheţat de ger. Moartea, în loc să aibă loc în toată grozăvia ei, provocată de vreun accident, devine un spectacol pregătit mai dinainte. Eşti dus, după un ceremonial bine pus la punct, către cavoul familiei, care este îngrijit mereu.

În acest mediu trăia Edith Whittlesey. Nu se întâmpla nimic neprevăzut. Poate doar, ceva neobişnuit a avut loc când ea a împlinit douăzeci şi cinci de ani, când şi-a urmat stăpâna în Anglia. Chiar dacă drumul ei în viaţă rămăsese la fel de bine trasat, totuşi îşi schimbase puţin direcţia. Acum traversa Atlanticul, fără vreun incident.

Vaporul pe care se îmbarcaseră nu era un vas în mijlocul mării, ci un hotel uriaş, cu nenumărate coridoare. Înainta, liniştit şi repede, sfărâmând valurile cu masa lui colosală. Oceanul era doar un heleşteu, calm, monoton.

Pe celălalt ţărm, drumul ei a continuat pe uscat. Era la fel de bine trasat, respectabil. Oferea pretutindeni hoteluri serioase, unde trăgeau atunci când se oprea diligenţa sau trenul.

La Chicago, în vreme ce stăpâna ei avea parte de un anumit nivel social, Edith Whittlesey se bucura de un altul. După ce o părăsi pe stăpâna ei şi deveni Edith Nelson, descoperi că avea puterea de a se lupta cu neprevăzutul şi că-l putea învinge. Hans Nelson, emigrant, suedez prin naştere, tâmplar de meserie, avea în el turbulenţa teutonilor care se îndreaptă mereu spre apus, în căutare de aventuri. Era un bărbat greoi, cu o mustaţă mare, cu multă iniţiativă. Era foarte credincios şi avea sentimente de neclintit.

— După ce voi munci din greu şi voi pune câţiva bani deoparte, mă voi duce în Colorado, îi spusese el lui Edith chiar a doua zi după căsătoria lor.

După un an se găseau în Colorado, unde Hans Nelson văzu pentru prima oară ce înseamnă viaţa de miner şi prinse gustul aurului. Prospectă în Dakota, Idaho şi Oregonul de Est, apoi merse până în munţii Columbiei Britanice.

În tabără sau pe drum, Edith Nelson îl însoţea mereu, împărţind soarta lui, oboseala şi munca lui. Îşi schimbă mersul, specific unei femei educate într-o casă de elită, cu unul caracteristic muntenilor. Învăţă să privească pericolul fără să se sperie. În loc să piardă timpul cu spaimă, se gândea mereu cum să iasă din orice încurcătură.

Edith Nelson se întâlnea cu neprevăzutul la fiecare cot al drumului. Se obişnuise să vadă nu ceea ce sărea în ochi, ci ceea ce era ascuns. Ea, care nu gătise în viaţa ei, învăţă să facă pâine fără hamei, drojdie sau alte ingrediente, să o prăjească într-o tigaie, deasupra focului. Când dispăruse ultima ceaşcă de făină, după ce ultima bucată de slănină fusese mâncată, ştiu să se afle la înălţimea situaţiei şi să facă bucate din mocasini sau din fâşii de piele moale, care permiteau sufletului să rămână lipit de trup ca să se târască mai departe.

Învăţă să pună samarul pe un cal. O făcea la fel de bine ca un bărbat, lucru ce rupe inima şi sfărâmă orgoliul oricărui orăşean. Ştia să facă nodul alunecos care trebuie folosit la încărcături. Ştia să facă şi focul cu lemne ude, în ploaie, fără să se amărască din acest motiv. Pe scurt, sub toate formele, se pricepea la improvizaţii. Dar Marele Neprevăzut avea încă să îi taie drumul vieţii, să o pună la grele încercări.

Valul de căutători de aur mergea spre nord, către Alaska. Era inevitabil ca Hans Nelson şi nevasta lui să nu fíe luaţi de acest flux şi să nu fie duşi în Klondyke. În toamna anului 1897, se găseau la Dyea, dar nu aveau bani să-şi ducă echipamentul prin Trecătoarea Chilcoot, ca să-l îmbarce pentru Dawson. De aceea, Hans Nelson lucră ca tâmplar în iarna aceea, ajutând la construirea oraşului Skaguay.

Stătu în prag, nesigur, cât dură iarna, ascultând chemarea Alaskăi. Cel mai tare îl chema Golful Latuya. Vara anului 1898 îl găsi pe el şi pe soţia lui pe coasta stâncoasă, la bordul bărcilor indiene, lungi de şaptezeci de picioare. Cu ei se găseau câţiva din tribul siwash şi încă trei albi. Indienii îi debarcară, împreună cu bagajele, pe o plajă singuratică, cam la o sută de mile spre nord de Latuya Bay, apoi se întoarseră la Skaguay. Cei trei oameni rămaseră, căci erau membri ai expediţiei organizate. Fiecare contribuise cu o parte egală pentru a furniza echipamentul, astfel că profitul avea să se împartă în mod egal. Edith Nelson se ocupa cu gătitul pentru expediţie şi avea să primească la fel cât un bărbat.

Mai întâi tăiară nişte brazi şi construiră o cabană. Edith Nelson urma să aibă grijă de ea. Bărbaţii urmau să caute aur, ceea ce şi făcură, şi să-l găsească, ceea ce reuşiră. Nu a fost o descoperire uimitoare, căci randamentul scăzut al lungilor ore de muncă aducea fiecăruia un venit între cincisprezece şi douăzeci de dolari pe zi.

Vara scurtă din Alaska dură mai mult ca de obicei. Profitară de ea şi îşi amânară înapoierea la Skaguay până în ultima clipă. Apoi fu prea târziu; indienii siwash îi aşteptaseră pe albi până în ceasul al doisprezecelea, după care plecaseră singuri. Cei din expediţie trebuiau să aştepte acum o altă ocazie. În vremea asta, spălară aur în continuare şi făcură provizii de lemne pentru foc.

Vară indiană se prelungise. Brusc, se termină şi se instală iarna. Se aşternu într-o singură noapte. Minerii se treziră în viscolul ce urla, spulbera zăpada şi îngheţa apa. Furtuna nu mai înceta. Uneori, se instala o linişte profundă, tulburată doar de zgomotul valurilor ce se izbeau de ţărm.

În cabană, lucrurile decurgeau bine. Praful lor aurifer valora cam opt mii de dolari, de aceea erau mulţumiţi. Bărbaţii îşi făcură rachete pentru zăpadă şi vânară ca să-şi facă provizii de carne proaspătă. În timpul serilor lungi jucau partide interminabile de whist şi pedro. Cum nu mai puteau strânge aur, Edith Nelson îi lăsa pe bărbaţi să facă focul şi să spele vasele, în vreme ce ea le cârpea hainele.

Nimeni nu se plângea. Nu se certau în cabana cea mică, ci erau mulţumiţi de rezultatele obţinute. Hans Nelson era liniştit şi binevoitor. Edith îi câştigase toată admiraţia pentru felul în care se descurca cu oamenii. Harkey, un texan, înalt şi slab, era deosebit de amabil, deşi cam tăcut. Se dovedea un bun tovarăş, cât timp nu-i combăteau teoria potrivit căreia aurul se înmulţeşte singur.

Al patrulea membru al grupului lor, Michael Dennin, contribuia, prin spiritul lui irlandez, la veselia din casă.

Era înalt, puternic, dar se înfuria repede pentru lucruri mărunte. Vesel mereu, nu ceda tensiunii din momentele dificile.

Al cincilea, Dutchy, era ţinta benevolă a ironiilor celorlalţi. Îi plăcea să se râdă pe socoteala lui, dacă asta aducea veselie în cabană. Scopul lui în viaţă părea a fi acela de a-i face pe alţii să râdă.

Nicio ceartă serioasă nu întunecase seninătatea grupului lor. Cum fiecare avea acum câteva mii de dolari, rezultat al muncii din timpul scurtei veri, acolo domnea un spirit de prosperitate şi de bucurie.

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Se făcuse ora opt şi tocmai se aşezară la masa de dimineaţă, căci de când încetaseră lucrul în mină, îşi luau micul dejun mai târziu. O lumânare înfiptă în gâtul unei sticle, lumina masa. Edith şi Hans stăteau, fiecare, în câte un capăt al acesteia. Lateral, cu spatele spre uşă, se găseau Harkey şi Dutchy. Dennin nu venise încă, iar locul lui era gol.

Hans Nelson se uită la locul gol, clătină încet din cap şi zise, în glumă:

— De obicei, el e primul care se aşază ia masă. O fi bolnav?

— Chiar, unde e Michael? Întrebă Edith.

— S-a trezit puţin mai devreme ca noi şi a ieşit afară, răspunse Harkey.

Chipul lui Dutchy strălucea de o plăcere răutăcioasă. Se prefăcea că ştie cauza absenţei lui Dennin şi că păstrează secretul, în vreme ce toţi ceilalţi îl asaltau cu întrebări. După ce Edith a aruncat o privire prin camera bărbaţilor, a revenit la masă. Hans se uită la ea, iar femeia clătină din cap:

— N-a întârziat niciodată la masă, observă ea.

— Nu mai înţeleg nimic, zise Hans. Întotdeauna era flămând ca un cal.

— De-abia mă pot abţine să nu vă spun, spuse Dutchy, clătinând trist din cap.

Urmau să se distreze de lipsa tovarăşului lor.

— Păcat, continuă Dutchy.

— De ce? Întrebară ceilalţi în cor.

— Bietul Michael, zise el lugubru.

— Dar ce-a păţit Michael? întrebă Harkey.

— Nu mai vrea să mănânce. Şi-a pierdut pofta de mâncare. Nu-i mai plac bucatele.

— Asta n-o crede nimeni, cât e el de lacom! observă Harkey.

— Face pe lacomul ca să fie politicos faţă de doamna Nelson, replică imediat Dutchy. Ah, de-abia mă pot abţine să nu vă spun de ce nu se află Dennin aici. Fiindcă a plecat. De ce a plecat? Ca să-şi facă poftă de mâncare. Cum face asta? Mergând cu picioarele goale prin zăpadă. Aşa fac bogătaşii pentru a avea poftă de mâncare. Michael are o grămadă de bani, dar îi lipseşte pofta de a mânca. De aceea, vrea să o recâştige. Deschideţi uşa şi o să-l vedeţi, cu picioarele goale, în zăpadă. Atunci când i se va face foame, va veni la masă. Deocamdată aleargă după pofta de mâncare, pe care voi nu o puteţi vedea, din păcate.

Izbucniră în râs auzindu-i prostiile. Zgomotul încetă doar când se deschise uşa. Dennin intră în cameră. Toate privirile se aţintiră asupra lui. Omul avea o puşcă. În vreme ce se uitau la el, duse arma la umăr şi trase de două ori. La primul glonte, Dutchy căzu cu capul pe masă, răsturnându-şi ceaşca de cafea, cu părul blond în farfuria cu terci.

Fruntea, care i se sprijinea de marginea farfuriei, împiedica pletele să intre în mâncare. Harkey se ridicase în picioare când răsunase a doua împuşcătură. Căzu cu faţa pe duşumea, abia apucând să rostească:

— Dumnezeule!

Acesta era neprevăzutul. Hans şi Edith erau năuciţi. Rămăseseră aşezaţi la masă, cu trupurile ţepene, uimiţi de cele două crime. Abia îl puteau vedea pe ucigaş prin fumul gros. În liniştea care se lăsase, se auzea doar cafeaua lui Dutchy, care se scurgea pe duşumea. Dennin deschise culata puştii sale, ca să introducă încă două gloanţe. Îşi ţinea arma cu mâna dreaptă, iar cu stânga cartuşele.

Tocmai îşi încărca armă când Edith Nelson se trezi şi acţionă. Era evident că Dennin urma să-i ucidă, pe ea şi pe Hans. Într-un interval de timp de trei secunde, femeia fusese paralizată parcă de forma hidoasă şi de neconceput pe care o luase imprevizibilul. Apoi se ridică în picioare, gata de luptă, şi se aruncă, precum o pisică, asupra ucigaşului, apucându-i fularul cu amândouă mâinile. Şocul produs de izbitură trupului ei îl făcu să se dea înapoi, clătinându-se, câţiva paşi. Încercă să se debaraseze de ea şi să rămână cu puşca în mână. Nu era uşor, căci corpul muşchiulos al femeii devenise al unei feline.

Edith sări într-o parte. Ţinându-l în continuare de gât, îl îmbrânci pe duşumea. El se întoarse cu rapiditate, dar femeia nu-i dădu drumul, iar trupul ei, mişcându-se în jurul lui, provoca un adevărat vârtej, fără ca picioarele ei să se ridice de pe duşumea. Se învârtea prin aer, cu mâinile strângându-i gâtlejul. Un scaun opri vârtejul acela. Bărbatul şi femeia se prăbuşiră pe duşumea, unde se încăierară cu toate forţele. Căzuseră în mijlocul camerei.

Hans Nelson fu cu o secundă mai lent decât soţia lui în reacţia sa contra imprevizibilului. Nervii şi muşchii lui lucrau mai încet. Organismul lui se dovedise mai greoi. În timp ce femeia se aruncase asupra lui Dennin şi îl prinsese de gât, Hans abia se ridicase de la masă.

Însă el nu avea calmul ei. Fusese cuprins de o furie oarbă, feroce. Când se ridică de pe scaun, deschise gura să strige. Scoase un răgnet, pe jumătate muget. Vârtejul celor două trupuri începuse deja când se repezi şi el acolo unde se dădea lupta. Hans se aruncă asupra bărbatului căzut pe duşumea, izbindu-l orbeşte cu pumnii săi grei, ca nişte baroase.

Când Edith simţi că trupul lui Dennin se înmoaie, îi dădu drumul şi se îndepărtă de el. Rămase pe duşumea, trăgându-şi sufletul şi uitându-se la ei. Pumnii se revărsau în continuare asupra ucigaşului, care nu mai mişca. Atunci pricepu că acesta leşinase. Îi strigă soţului ei să se oprească, dar el nu o băgă în seamă. Îl apucă de braţ, dar nu reuşi să-l oprească.

Nu înţelegea motivul pentru care făcea asta. Era sentimentul de milă, amplificat de religia creştină. Sau, poate, simţul legii, al moralei neamului ei. Ea se puse între soţul ei şi asasin.

Abia când Hans pricepu că dădea în nevasta lui se opri. O lăsă să-l alunge de acolo, aşa cum stăpânul goneşte un câine feroce, dar supus. Asemănarea mergea mai departe. Precum animalul respectiv, scoase un mârâit din gâtlej. Furia nu-l părăsise încă pe Hans, ba chiar crescuse, aşa că încercă, de câteva ori, să se arunce iar asupra prăzii sale. Dar femeia îl opri să o facă, punându-se între el şi criminal.

Edith reuşi să-şi îndepărteze soţul pas cu pas. Niciodată nu-l mai văzuse într-o asemenea stare de furie. I se făcuse frică mai tare de el decât îi fusese de Dennin atunci când se aruncase aspra lui. Nu putea să creadă că acea fiară turbată era Hans al ei. I se făcu teamă să nu o apuce cu dinţii de mână, ca un animal sălbatic.

Timp de câteva secunde, Hans se mişcă în dreapta şi în stânga, nevoind să-i facă vreun rău, dar stăruind să îşi atace iar duşmanul. Ea nu plecă dintre ei până ce primele sclipiri ale raţiunii nu se iviră în privirea bărbatului.

Cei doi se ridicară de jos. Hans, clătinându-se, ţinându-se de perete, strâmbându-se. În gâtlej, mârâitul nu i se stinsese de tot.

Edith stătea în picioare, în mijlocul încăperii. Îşi frângea mâinile, obosită şi tremurând toată.

Hans nu se uita la nimic, dar ochii Edithei nu scăpau niciun detaliu al scenei ce se desfăşurase. Dennin, întins pe jos, zăcea nemişcat alături de scaunul ce întrerupsese vârtejul. Căzuse chiar pe puşca a cărei culată era încă deschisă. Cele două cartuşe îi căzuseră din mână. Nu putuse să le introducă în magazia armei şi le ţinuse până când îşi pierduse cunoştinţa.

Harkey zăcea cu faţa în jos, aşa cum căzuse, în vreme ce Dutchy stătea aplecat peste masă, cu părul revărsat peste farfuria cu terci. Farfuria aceea avea o poziţie foarte ciudată. De ce nu cădea de pe masă? Părea că se găseşte în aer, fiind prinsă între lemn şi om, dar nu se prăbuşea.

Edith se întoarse către Dennin, apoi ochii îi reveniră asupra farfuriei aflată în echilibru. Era ridicolă poziţia acesteia. Simţea nevoia să râdă. Atunci remarcă liniştea din jur şi uită de farfurie, cu dorinţa de a se întâmpla ceva anume. Scurgerea monotonă a cafelei pe duşumea nu făcea decât să amplifice liniştea. De ce nu făcea nimic Hans? De ce nu zicea nimic? Îl privi şi vru să-i vorbească, dar înţelese că limba n-o mai asculta. Simţea o durere ciudată în gât. Gura îi era uscată. Tot ce putea face era să se uite la Hans, care o privea, la rândul lui.

Deodată, liniştea fu întreruptă de un zgomot ascuţit, metalic. Ea ţipă, uitându-se către masă. Farfuria căzuse. Hans suspină, ca şi cum se trezise din somn. Zgomotul farfuriei îi readusese la realitate, într-o lume nouă. Cabana conţinea noua lor lume în care trebuiau să trăiască şi să se mişte. Vechea lume dispăruse pentru totdeauna.

Aveau un nou orizont de viaţă. Unul straniu. Imprevizibilul schimbase faţa lucrurilor, modificase viitorul, se jucase şi jonglase cu valoarea lucrurilor, amestecând realul cu fantasticul, creând o confuzie apăsătoare.

— Dumnezeule, Hans! fură primele ei cuvinte.

El nu-i răspunse, ci se uită fix la ea. Ochii i se plimbară apoi prin încăpere, observând prima oară detaliile. Apoi îşi puse căciula şi se îndreptă spre uşă.

— Unde te duci? îl întrebă ea, temătoare.

Cu mâna pe clanţa uşii, el se întoarse şi îi zise:

— Să le sap gropile.

— Nu mă lăsa, Hans, singură cu... cu toate astea, spuse ea, arătând cu ochii prin cameră.

— Totuşi, trebuie să le sap gropile.

— Dar nu acum! Obiectă ea, disperată. Îi observă nehotărârea şi adăugă:

— Vin şi eu cu tine, să te ajut.

Hans se dădu înapoi, către masă şi luă lumânarea. Apoi se uitară, cu atenţie, la cele din jurul lor. Harkey şi Dutchy muriseră de-a binelea amândoi. Gloanţele nu-i iertaseră. Hans refuză să se apropie de Dennin şi Edith trebui să-l cerceteze ea însăşi.

— N-a murit, îi zise ea lui Hans.

Se apropie şi se aplecă asupra celui căzut, privindu-l pe criminal:

— Ce-ai zis? îl întrebă ea pe soţul ei, auzind că din gâtlej îi scăpă un sunet nearticulat.

— Am spus că ar fi o adevărată ruşine ca tocmai el să nu-şi fi dat duhul, răspunse Hans.

Edith stătea aplecată deasupra asasinului.

— Ia lasă-l în pace! comandă Hans, cu brutalitate. Ea se uită la el, alarmată brusc. Luase de jos puşca ui Dennin şi o încărca.

— Ce vrei să faci? Strigă ea, ridicându-se imediat de os.

Hans nu-i răspunse, dar ea îl văzu cum îşi duce arma la umăr. Îi apucă ţeava cu mâinile şi o ridică în aer.

— Lasă-mă, strigă el cu glasul răguşit.

Încercă să-i smulgă arma, dar ea se apropie şi se prinse de el.

— Hans! Hans! Trezeşte-te! Ai înnebunit?

— I-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey, îi răspunse soţul ei. Îl voi împuşca!

— Dar e o crimă! Lasă-l să fie judecat după lege! El rânji, făcând-o să înţeleagă câtă încredere avea el lege într-o asemenea parte a lumii. Apoi repetă, cu încăpnţânare, stârnit:

— I-a ucis pe Dutcky şi pe Harkey!

Ea discută cu el multă vreme. Dar explicaţiile femeii nu serveau la nimic. Bărbatul repeta iar şi iar:

— I-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey.

Femeia nu putea să se opună educaţiei pe care o primise de când era o copilă, nici sângelui care-i curgea prin vene. Legea făcea parte din fiinţa ei şi trebuia înfăptuită printr-o conduită dreaptă. Nu putea urma alt drum. Substituindu-se legii, Hans nu putea să-şi justifice gestul mai mult decât Dennin. Două greşeli nu formează un act de dreptate, considera ea. Nu exista altă posibilitate de a-l pedepsi pe Dennin decât prin lege. Hans cedă până la urmă.

— Bine, zise el. Să facem aşa cum vrei tu. Mâine sau poimâine ne va omorî el pe noi.

Ea clătină din cap şi întinse mâna, ca să-i dea puşca. Bărbatul vru să i-o dea, dar se răzgândi.

— Mai bine lasă-mă să-l omor! O imploră el.

Ea clătină iar din cap, şi el vru iar să-i dea arma, când în cabană intră un indian care nu bătuse înainte la uşă. Un vârtej de vânt şi de zăpadă pătrunseră împreună cu el. Se întoarseră către el. Hans avea puşca în mână.

Intrusul văzu tot, dar nici măcar nu se încruntă. Se uită la morţi şi la omul rănit. Pe chip nu i se putea citi surprinderea, nici măcar curiozitatea. Harkey zăcea la picioarele lui. Dar nu-l observă. În ceea ce-l privea, cadavrul lui Harkey nu exista.

— Mult viscol, zise indianul, vă salut. E totul bine? Foarte bine?

Hans, cu puşca în mână, nu se îndoia că indianul credea că el îi împuşcase pe toţi.

— Bună ziua, Negook, zise ea, forţându-se să vorbească. Nu e prea bine, avem destule necazuri.

— Rămas bun! Trebuie să plec, sunt foarte grăbit, spuse indianul.

Sări peste o baltă de sânge de pe podea, deschise uşa, apoi ieşi.

Bărbatul şi femeia se uitară unul la celălalt.

— Crede că noi am făcut asta, murmură Hans. Adică eu.

Edith tăcu o clipă. Apoi vorbi scurt, ca o femeie care nu-şi pierde capul.

— Ce contează ce crede el? Vom vedea asta mai târziu. Deocamdată, vom săpa gropile şi-l vom lega pe Dennin astfel încât să nu fugă.

Hans refuză să se atingă de Dennin, dar Edith îl legă bine, de mâini şi de picioare. Apoi ieşiră afară, în zăpadă. Solul era îngheţat şi rezistă la loviturile de cazma. Începură să strângă lemne, măturară zăpada de pe o anumită suprafaţă, apoi făcură focul. După o oră, mai multe degete de pământ se dezgheţaseră. Le înlăturară cu lopată şi făcură alt foc. Astfel, reuşeau să pătrundă în pământ cu două sau trei degete pe oră.

Treaba era foarte grea. Zăpada îndepărtată împiedica focul să ardă, în vreme ce vântul le şuiera printre haine şi îi îngheţa. Vorbeau puţin, căci viscolul îi împiedica să discute. Se întrebau de ce făcuse Dennin aşa ceva. În afară de asta, rămaseră tăcuţi, îngroziţi de oroarea tragediei.

După un ceas, uitându-se către cabană, Hans zise că i se făcuse foame.

— Nu acum, Hans, îi răspunse Edith. Nu mă pot întoarce la cabană singură, printre cei morţi, ca să încălzesc mâncarea.

După două ore, Hans se oferi să o însoţească. Ea îl reţinu însă la lucru. Pe la ora patru, cele două gropi erau săpate. Nu erau adânci. Nu aveau mai mult de două picioare adâncime, dar era de-ajuns.

Când veni noaptea, Hans luă sania şi cei doi morţi fură transportaţi, prin viscol, către gropite îngheţate. Procesiunea funebră nu avea nimic impunător. Sania se scufunda în zăpada afânată, fiind greu de tras. Bărbatul şi femeia, care nu mâncaseră nimic de o zi, erau slăbiţi şi flămânzi. Nu aveau puteri să reziste viscolului, care-i dobora la pământ.

De mai multe ori, sania se răsturnă, împrăştiindu-şi încărcătura lugubră. Ultimele sute de picioare se găseau pe panta unei coline. Trebuiră să urce în patru labe, precum câinii, cufundându-şi mâinile în zăpadă.

Cu toate acestea, de două ori fură traşi înapoi de greutatea saniei. Alunecară până ce ajunseră iar la poalele colinei, morţi şi vii la un loc, prinşi în curelele saniei.

— Mâine voi pune două cruci cu numele lor, zise Hans, după ce acoperi gropile.

Edith plângea. Nu reuşise să pronunţe decât câteva fraze neterminate în cursul înmormântării. Soţul ei fu obligat să o ducă până la cabană.

Dennin îşi revenise. Se zvârcolise pe duşumea, încercând să se elibereze. Se uită la Edith şi la Hans cu ochii strălucitori, dar nu încercă să le vorbească Hans refuza să se apropie de asasin. Întunecat la chip, se uită la Edith, care-i târî pe duşumea către camera bărbaţilor Cu toate eforturile ei, femeia nu reuşi să-l ridice de pe duşumea, ca să-l urce în culcuş.

— Mai bine să-l omorâm, decât să ne chinuim aşa cu el, zise iar Hans.

Edith clătină din cap. Se aplecă iar asupra sarcinii ei. Surprinsă, constată că trupul acela se uşurase. Înţelese că Hans cedase şi că o ajutase.

Apoi curăţară bucătăria. Duşumeaua amintea încă de tragedie. Hans îndepărtă suprafaţa de lemn pătată de sânge, iar resturile le aruncă în foc.

Trecură câteva zile. Vremea era întunecată, mohorâtă. Liniştea era întreruptă doar de viscol şi de furtuna de pe mare. Hans asculta toate poruncile date de soţia lui. Ea hotărâse cum să se poarte cu Dennin, de aceea lăsa totul pe mâinile ei.

Asasinul reprezenta o ameninţare continuă. Exista mereu riscul să se elibereze de legăturile de la mâini şi de la picioare. Trebuia supravegheat zi şi noapte. Bărbatul sau femeia stăteau lângă el, cu puşca încărcată. La început, Edith încercase să îl păzească opt ore, dar efortul se dovedise prea mare. Apoi, ea şi cu Hans se schimbau la câte patru ceasuri. Cum trebuiau să doarmă şi paza dura toată noaptea, perioada de veghe era întrebuinţată, în întregime, pentru paza criminalului. De-abia le rămânea timp să taie lemne şi să pregătească masa.

De când fusese Negook pe acolo, indienii le evitau cabana. Edith îl trimise pe Hans în tabăra lor ca să-i roage să-l ducă pe Dennin cu o barcă de-a lor, de-a lungul coastei, până în cea mai apropiată aşezare a albilor sau într-un punct comercial. Degeaba. Atunci Edith se duse chiar ea la indieni şi discută cu Negook. El era şeful micului sat. Îşi dădea seama de răspunderea care îi revenea şi îşi explică foarte clar comportamentul:

— Este treaba albilor, zise el, nu a indienilor. Dacă oamenii mei vă ajută, devine o treabă a tribului nostru. Dacă într-o treabă de-a albilor se amestecă indienii, asta devine foarte gravă. De ce să ne facem rău singuri? De ce să vă ajutăm şi să intrăm în bucluc?

Aşa că Edith Nelson se întoarse la trista cabană şi la perioadele de veghe alternative de câte patru ore. Uneori, pe când îl păzea pe prizonier, ţinând puşca încărcată pe genunchi, ochii i se închideau şi adormea. Se trezea brusc, apucă puşca şi se uita la ea. Erau doar nişte şocuri nervoase, lipsite de efect. Îi era atât de teamă de bărbatul acela, că tresărea doar când îl vedea mişcând pe sub pături.

Avea să aibă o criză de nervi şi ştia asta. Prima manifestare consta în ochii, care i se zbăteau, astfel că era obligată să-i închidă. După aceea, pleoapele îi clipeau nervos, iar ea nu şi le putea controla. Ceea ce făcea tensiunea cu neputinţă de suportat consta în faptul că femeia nu reuşea să uite cele întâmplate. Era la fel de afectată de tragedie ca în prima zi, atunci când neprevăzutul pătrunsese în cabana lor. În faţa prizonierului ei, trebuia să stea ţeapănă şi să strângă din dinţi.

Hans era afectat în alt mod. Devenise obsedat de datoria lui de a-l ucide pe Dennin. De fiecare dată când îl păzea pe criminal sau când se afla în apropierea acestuia, se ivea şi Edith, care se temea că nu cumva Hans să adauge încă o crimă la cele petrecute în cabană.

Îl blestema pe Dennin şi îl trată cu brutalitate. Încerca să-şi ascundă impulsul către crimă şi îi zicea soţiei sale:

— În curând vei vrea să-l ucid şi eu te voi refuza.

Dar, nu odată, ea se strecură în cameră şi îi surprinse pe cei doi bărbaţi uitându-se atent unul la celălalt, ca nişte fiare sălbatice. Figura lui Hans era schimonosită de dorinţa de a ucide. Cea a lui Dennin exprima ferocitatea şi furia şobolanului încolţit. Atunci, femeia striga:

— Trezeşte-te, Hans!,

El revenea la realitate, puţin ruşinat şi surprins.

Astfel, Hans deveni un alt factor în problema neprevăzutului pe care trebuia să o rezolve Edith Nelson. La început, fusese vorba doar de salvarea vieţii lui Dennin, până ce îl puteau trimite în faţa unui tribunal, care să-l judece după lege. Ea trebuia să aibă grijă de prizonier în acea perioadă. Hans intră însă în joc. Femeia înţelese că, de acum înainte, se punea problema propriei salvări din situaţia în care se găseau.

Nu după multă vreme, Edith pricepu că rezistenţa şi puterile ei începeau să slăbească. Femeia ceda tensiunii, braţul stâng i se scutură şi îi tremura fără voie. Îi cădea mâncarea din lingură. Ce fel de boală era aceea? Până unde avea să ajungă? Avea să fie învinsă? Prin minte îi trecu imaginea unui posibil viitor, în care cabana avea să aibă doar doi locuitori, Hans şi Dennin.

Spre sfârşitul celei de-a treia zi, Dennin începu să vorbească. Prima lui întrebare a fost:

— Ce aveţi de gând cu mine?

Repeta mereu întrebarea aceea, zi de zi, oră de oră. Edith îi răspundea mereu că avea să fie, în mod cert, tratat după lege. La rândul ei, îl întreba zilnic:

— De ce ai făcut asta?

Dar el nu-i răspundea niciodată. În plus, întrebarea îl înfuria cumplit. Turba şi trăgea de curelele de piele cu care era legat. O ameninţa cu ceea ce va face când va fi liber, lucru posibil mai devreme sau mai târziu. În asemenea clipe, ea îşi pregătea puşca. Îi ţinea piept, tremurând de teamă.

După o vreme, Dennin deveni mai înţelegător. Ea pricepu că obosise din pricină că stătea mereu legat şi culcat. Începu să o roage să-l dezlege. Nu avea să le facă niciun rău. Avea să se ducă singur pe coastă, să se predea autorităţilor. Avea să le dea partea lui de aur, să se ducă în mijlocul pustietăţii, să nu se mai întoarcă niciodată printre oameni. S-ar fi sinucis, doar să-l lase liber!

Rugăminţile lui se încheiau, de obicei, prin accese de mânie involuntare. Dar femeia clătina din cap şi refuza eliberarea după care plângea criminalul.

Trecură câteva săptămâni. El continua să devină mai înţelegător. Oboseala pusese cu totul stăpânire pe el.

— Sunt epuizat... Sfârşit, murmură el, răsucindu-şi capul în dreapta şi în stânga pe pernă, ca un copil necăjit.

Puţin mai târziu, începu să ceară, vlăguit, să fie ucis. Îi implora să-l omoare, cerând ca Hans să pună capăt chinurilor sale, încât să se poată odihni liniştit, în sfârşit...

Situaţia deveni intolerabilă. Edith se simţea din ce în ce mai nervoasă. Ştia că oricând se putea declanşa criza. Nu reuşea nici măcar să se odihnească, fiind obsedată de teama că Hans avea să-l ucidă pe Dennin în timpul somnului ei. Venise luna ianuarie, dar aveau să treacă mai multe luni până ce primul vas să se aventureze în golful lor şi să ancoreze acolo. În plus, cum nu plănuiseră să-şi petreacă iarna în cabană, proviziile începeau să scadă. Hans nu putea să le înlocuiască prin vânat, fiindcă trebuia să rămână în casă şi să-l păzească pe prizonier.

Femeia ştia că trebuiau să acţioneze.. Se gândi iar la situaţia în care se găseau. Nu putea să scape de ceea ce moştenise de la rasa ei albă şi de ceea ce primise prin educaţie. Avea în sânge respectul faţă de lege. Orice făcea, trebuia să facă după lege.

În timpul îndelungatelor ore de pază, cu puşca pe genunchi, se gândea la lucrurile acelea, în vreme ce – ucigaşul se agita iar viscolul şuiera afară. Astfel deduse că legea nu reprezenta decât judecata şi voinţa unui grup de oameni. Nu conta câţi făceau parte din acel grup. Erau unele restrânse, precum cele ale elveţienilor, altele mari, ca ale americanilor. Oricum, grupul putea fi destul de mic. Dacă într-o ţară nu existau decât zece mii de persoane, judecata lor colectivă însemna legea acelui stat. Atunci, o mie de persoane nu puteau constitui un asemenea grup? Şi de ce nu o sută? De ce nu cincizeci? De ce nu cinci? Sau chiar doi?

La această concluzie ajunse după multe frământări, şi o discută şi cu Hans. La început, el n-o înţelese. Apoi, când prinse ideea, adăugă un argument ce îi dădu consistenţă, îi vorbi despre adunările minerilor. Atunci, se strâng toţi bărbaţii din localitate, hotărăsc ce trebuie făcut şi execută sentinţa.

— Se întâmplă să nu se adune mai mult de zece sau cincisprezece oameni, dar nimeni nu are voie să încalce legea lor, altminteri va fi pedepsit.

Edith răsuflă uşurată. Hans era de partea ei. Ei doi formau acel grup special. Ei vroiau ca Dennin să fie spânzurat. Pentru execuţie, trebuiau să folosească toate căile obişnuite, dar grupul lor era aşa de restrâns că ei trebuiau să fie şi martori, şi juraţi, şi judecători, şi călăi...

Conform procedurii, îl învinuiră pe Michael Dennin de uciderea lui Dutchy şi a lui Harkey. Culcat în culcuş, prizonierul ascultă mărturia lui Hans, apoi cea a Edithei. Refuză să zică dacă era vinovat sau nu. Tăcu şi când ea îl întrebă dacă vroia să spună ceva în apărarea lui.

Edith şi Hans, fără a-şi părăsi locurile, dădură verdictul de vinovăţie. Atunci femeia, în calitate de judecător, în liniştea deplină, pronunţă pedeapsa. Cu glasul tremurând, clipind din ochi, făcând din braţul stâng o mişcare bruscă, involuntară, merse până la capăt.

— Peste trei zile, Michael Dennin, vei fi spânzurat! Aceasta este sentinţa. Bărbatul oftă uşurat, fără voia lui, apoi izbucni în râs, zicându-le:

— Dacă n-o să mă mai doară spatele din pricina scândurilor astea pe care zac, atunci execuţia mea reprezintă o consolare.

Odată pronunţată sentinţa, toţi se simţiră uşuraţi. Chiar şi Dennin deveni sociabil, discuta cu paznicii săi şi, uneori, chiar glumea. Se bucură când Edith îi citea Biblia. Ea deschisese Noul Testament, iar el îi cerea mereu să îi spună despre Fiul Rătăcitor şi despre hoţul crucificat alături de Iisus.

În ajunul execuţiei, când Edith îi puse obişnuita

Întrebare:

— De ce ai făcut asta? Dennin răspunse:

— Ei, bine, credeam...

Dar ea îi făcu imediat semn să tacă. Se duse repede la culcuşul lui Hans, îl trezi. Bărbatul se frecă la ochi şi mormăi ceva.

— Du-te, îi zise ea, şi adu-i pe Negook şi pe un alt indian. Michael ni se va confesa. Obligă-i să vină cu tine! Ia puşca şi adu-i sub ameninţarea ei, dacă trebuie.

Jumătate de oră mai târziu, Negook şi unchiul lui, Kadikwan erau conduşi în camera morţii. Veniseră fără voia lor, sub ameninţarea puştii lui Hans.

— Negook, spuse Edith, nu va fi nicio problemă pentru tine şi pentru oamenii tăi. Tot ce trebuie să faceţi e să ascultaţi şi să încercaţi să înţelegeţi.

Apoi, Michael Dennin, condamnat la moarte, îşi recunoscu în întregime crima. Tot timpul cât el a vorbit, Edits i-a notat spusele, în vreme ce indienii au ascultat tăcuţi, iar Hans a păzit uşa, de teamă ca martorii să nu încerce să fugă.

Nu mai fusese acasă de peste cincisprezece ani, a spus Dennin, şi în tot acest timp de gândise cum se va întoarce şi-i va asigura bătrânei lui mame un trai liniştit.

— Şi cum aş fi putut face asta cu doar o mie şase sute? Aveam nevoie de tot aurul, de cele opt miare. Ce putea fi mai simplu – m-am gândit – decât să vă omor pe toţi, să dau vina pe indieni şi apoi să mă cărăbănesc în Irlanda? Aşa am început să vă lichidez, dar, după cum obişnuia să spună Harkey, m-am repezit la o ciozvârtă prea mare şi mi-a stat în gât. Asta a fost mărturisirea mea. Mi-am făcut datoria faţă de Satana şi acum o să mi-o fac şi pe aia faţă de Dumnezeu.

— Negook şi Kadikwan, aţi auzit cuvintele omului alb, spuse Edith. Toate sunt scrise aici, pe hârtia asta, şi voi trebuie să faceţi un semn pe ea, pentru ca oamenii albi care o vor vedea mai târziu să ştie că aţi fost şi voi aici.

Cei doi indieni făcură niste cruci in dreptul numelui lor, apoi primiră o citaţie ca să se prezinte, cu întregul lor trib, în ziua următoare, ca martori la execuţie. Apoi li se îngădui să plece.

Îi dezlegară mâinile lui Dennin ca să semneze actul. Se făcu linişte în cameră. Hans era agitat, iar Edith nu se simţea bine. Culcat pe spate, Dennin se uita la acoperişul ale cărui îmbinări fuseseră astupate cu muşchi uscat.

— Acum, îmi voi face datoria faţă de Dumnezeu, murmură el.

Îşi întoarse capul spre Edith:

— Citeşte-mi din Biblie, zise el. Poate asta mă va face să uit de scândura pe care zac, glumi el.

Veni ziua execuţiei. Era ger. Cerul era lipsit de nori. Afară, termometrul indica douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit sub zero. Viscolul şuiera, pătrunzând pe sub haine, îngheţând trupurile. Pentru prima oară după mai multe săptămâni, Dennin se ridicase din culcuş. Muşchii îi rămăseseră atâta vreme inactivi că de-abia se putea ţine drept. Se clătina pe picioare, în dreapta şi în stânga. Edith fu obligată să-l sprijine, ca să nu se prăbuşească.

— Sunt ameţit, zise el, zâmbind. După o clipă, adăugă:

— Mă bucur că se termină povestea asta. Scândura aceea mă ucidea.

Când Edith îi puse căciula şi îi coborî clapele ca să-i protejeze urechile, Dennin râse şi-o întrebă:

— De ce faci asta?

— Îngheţi de frig afară, răspunse ea.

— Şi peste zece minute ce importanţă o să mai aibă o ureche îngheţată pentru bietul Michael Dunnin? întrebă el.

Edith se învinovăţea destul pentru calvarul pe care-l înduraseră cu toţii din cauza ei, asa că vorbele lui Dunnin îi clătinară stăpânirea de sine. Până acum, totul părea asemănător cu ceea ce se petrece într-un vis, dar adevărul brutal al celor spuse de Dennin avu darul să o trezească la realitate. Irlandezul observă tulburarea ei.

— Imi pare rău că te-am necăjit cu vorbele mele prosteşti, zise el. N-am vrut să zic nimic. Azi e o zi mare pentru Michael Dunnin şi el e vesel ca o ciocârlie.

Apoi dădu drumul unui fluierat zglobiu, care căpătă rapid accente lugubre.

— Aş vrea să fi fost preot, zise el melancolic.. Dar Michael Dunnin e un luptător prea încercat ca să se gândească, atunci când a dat de greu, la luxul în care ar fi putut să-şi ducă zilele.

Era atât de slăbit, încât când ieşiră afară, vântul mai-mai că l-a luat pe sus. Edith si Hans mergeau de-a stânga si de-a dreapta lui, ca să-l susţină. Dar asta nu l-a împiedicat să facă glume tot timpul. O singură pauză a luat, atunci când a ţinut sa se asigure că mama lui avea să primească, în Irlanda, partea lui de pulbere auriferă.

Urcară colina. Ajunseră la un luminiş, printre copaci. Acolo, solemni, formând un cerc în jurul unui butoi ce stătea pus în zăpadă, se aflau Negook şi Hadikwan, alături de ceilalţi indieni siwash, cu copii şi câini, veniţi să vadă cum face dreptate omul alb. Nu departe de acel loc era o groapă proaspătă, pe care o făcuse Hans în pământul dezgheţat cu foc.

Dennin aruncă o privire de cunoscător la pregătirile făcute. Observă groapa, butoiul, frânghia şi creanga de care era legată.

— Nici eu n-aş fi aranjat lucrurile mai bine, Hans, dacă le-aş fi pregătit pentru tine.

Râse singur de gluma aceea. Dar chipul lui Hans era împietrit. Nimic nu-l putea mişca, poate doar trompeta ce anunţă Judecata de Apoi. În plus, Hans nu era în apele lui. Nu-şi dăduse seama de enorma sarcină care însemna execuţia unui om. Edith pricepuse asta, dar nu o ajuta prea mult. Se îndoia că avea să fie tare până la capăt. Simţea nevoia să strige, să urle, să se prăbuşească în zăpadă, să-şi acopere ochii cu mâinile, să se întoarcă şi să fugă în pădure, oriunde, cât mai departe de acolo.

Doar printr-un efort uriaş de voinţă izbutea să rămână dreaptă, să meargă şi să facă ceea ce trebuia. Îi era recunoscătoare lui Dennin pentru felul în care o ajuta.

— Dă-mi mâna, îi zise el lui Hans, când se urcă pe butoi.

Se aplecă, astfel ca Edith să-i pună ştreangul de gât. Apoi stătu drept, ca Hans să treacă frânghia peste creangă.

— Michael Dennin, mai ai ceva de spus? întrebă ea, cu glasul tremurând, fără voia ei.

Dennin îşi mişcă picioarele pe butoi, îşi aplecă privirea, cu modestie, ca un om care-şi ţine primul discurs, apoi grăi:

— Sunt fericit că se termină. M-aţi tratat ca pe un creştin şi vă mulţumesc din inimă pentru bunătate.

— Să te ierte Dumnezeu pentru păcatele tale! zise ea.

— Aşa să fíe! răspunse el, cu un glas gros. Să mă ierte Dumnezeu!

— Adio, Michael, strigă ea, disperată.

Se aruncă cu tot trupul asupra butoiului, dar nu reuşi să-l răstoarne.

— Repede, Hans, ajută-mă! strigă ea.

Simţea că nu mai avea puteri să împingă, iar butoiul nu se clătina. Hans alergă lângă ea. Răsturnară butoiul, iar Michael Dennin rămase atârnând în aer.

Femeia se întoarse cu spatele şi îşi băgă degetele în urechi. Apoi izbucni în râs. Hans se sperie mai mult ca oricând. Edith Nelson cedase. Dar, chiar şi în acea criză de isterie, era conştientă şi mulţumită că rezistase până la sfârşit. Se clătina, fiind ţinută de Hans.

— Du-mă la cabană, reuşi ea să îi spună. Lasă-mă să mă odihnesc, adăugă ea, cât se poate de mult.

Merse prin zăpadă, susţinută de braţele lui Hans. Indienii rămase pe loc, uitându-se la efectul legii omului alb, care făcea un bărbat să danseze prin aer...

http://totusipovestile.blogspot.de/2013/05/din-povestile-lui-jack-london-5.html