Cristalele vorbitoare
Doctorul Luns stătea aplecat deasupra biroului vechi şi scria.
Avea un păr cărunt şi rar, care se străduia zadarnic sa-i ascundă creştetul
chel. Umerii lui slabi şi aduşi, înfăşuraţi într-un halat ponosit, trădau neputinţă
şi o oboseală neîndurătoare. Degetele mîinii subţiri erau descărnate, cu
falangele mari şi cu multe pete galbene de pe urma arsurilor cu acid azotic.
Aceste degete mişcau nervos creionul pe foaia albă, acoperind-o cu lungi
coloane de cifre strîmbe.
Nu încetă să scrie nici cînd auzi scîrţîitul prelung al uşii
de la intrare. Trase doar cu urechea. Zgomotul cuiva care-şi scotea trendul şi
nişte paşi energici, binecunoscuţi, îl liniştiră cu totul. Nu se întoarse nici
atunci cînd peste umărul lui apăru capul ciufulit al lui Jack. Tînărul se trase
însă repede înapoi, se aşeză pe un scaun de lîngă fereastră şi-l aşteptă să
termine de scris.
Doctorul Luns lăsă creionul şi ridică ochii. Abia acum ieşi la
lumină şi faţa lui masivă, osoasă, cu o frunte mare şi netedă. Ochii cenuşii,
înceţoşaţi de scrumul anilor, se fixară distrati asupra tînărului. Îşi ţinea
strîns buzele subţiri, lipsite ele culoare, întretăiate de mărunte
zbîrcituri...
Peste puţin buzele i se destinseră şi el se uită la tînăr
aproape cu veselie.
– Ai trecut?
– Da! Însă... puţin a lipsit să-i zdrobesc nasul.
– Cum?! Fă bine şi nu vorbi aşa de profesorul tău.
– Profesor! mîrîi Jack cu dispreţ printre dinţi. Un berbec!
N-am văzut un om mai mărginit ca el. Şi ranchiunos. „Cum se simte doctorul Luns,
zice, tot se mai îndeletniceşte cu cititul în stele?” Şi deodată îmi rînjeşte
în faţă.
– Hm!
– Vai, nici eu nu i-am rămas dator. I-am spus tot ce cred
despre el, am trîntit uşa şi am plecat.
– Nu trebuia. E în stare să-ţi facă mult rău. Oricum, e totuşi
unul din cei mai renumiţi profesori de chimie ai noştri. Şi nu-i un
pseudosavant, deşi...
– În ce priveşte cunoştinţele, nu se poate compara cu
dumneavoastră. Şi tocmai asta i-am trîntit-o în faţă. Cum adică, aveam să-l las
să ponegrească în voie? Mai erau înăuntru şi alţi studenţi.
Doctorul îl privi tulburat. Jack era masiv ca şi răposatul său
tată, avea părul blond, sîrmos şi aceeaşi văpaie febrilă în ochii verzui.
Există o anume sminteală în toată familia lor, şi asta făcea dintr-înşii nişte
răzvrătiţi, chiar cînd se ocupau de paşnica agricultură. Poate anume asta l-a
fermecat şi l-a apropiat odinioară de taică-său tocmai pe el, omul liniştit şi
echilibrat, care totdeauna a crezut despre sine că nu e capabil de fapte mari.
Mai tîrziu, acest farmec se transformă într-o sete nepotolită de a-l vedea cît
mai des la el, ca şi cum flacăra feţei lui aprinse ar fi fost un leac împotriva
concepţiilor sale conservatoare despre ordine şi tradiţie. Şi oricît de
neverosimil ar părea aceşti doi poli opuşi ai caracterelor şi temperamentelor
umane, au devenit prieteni nedespărţiţi pînă la sfîrşitul tragic al unuia din
ei.
– Dar ele cum se mai comportă? întrebă tînărul. Cresc?
– S-au mai îmblînzit, surise doctorul Luns, în sfîrşit, şi-au
dat seama că nu mai avem rezerve prea mari de substanţe nutritive. N-am văzut
alge mai lacome.
– Cît au mai crescut în noaptea asta?
– Hm, mai nimic! Bineînţeles, au atins statura lor naturală.
– Un metru şi jumătate! spuse Jack înveselit. Mare lucru! Cît sunt
de cărnoase şi de ramificate, îmi imaginez ce pot fi însă pădurile dese care se
formează în marea lor. Păduri trandafirii şi albastre, nu-i aşa?
– Am făcut între altele socoteala: în medie, şi-au mărit
volumul de zece ori în fiecare zi. Pe Pămînt sunt cunoscute nişte alge care se
dezvoltă tot aşa de repede, însă acelea sunt foarte mărunte. Dar o minune ca
asta n-am mai văzut.
– Doctore, îi urîţi mult? întrebă Jack. Avea obiceiul să sară
cu totul pe neaşteptate de la o chestiune la alta.
În surîsul doctorului Luns îşi făcu loc o umbră de tristeţe.
– Chiar aşa de mult nu merită...
– Aş putea ucide un om pentru o jignire ca asta, spuse tînărul
cu convingere. N-aş fi stat pe gînduri nicio clipă.
– Aşteaptă, aşteaptă! se grăbi să-l dojenească doctorul.
Judecă şi tu: formal, nu mi-au făcut nimic rău. Fiindcă m-am ocupat aproape opt
ani numai cu analiza meteoriţilor, ei mi-au impus, pur şi simplu, o altă temă
ştiinţifică. Iar eu am refuzat. Dacă însă...
– Şi ei s-au grăbit să va destituie, nu-i aşa? îl întrerupse
cu înflăcărare Jack. În cele din urmă au găsit un motiv. Iar în articol v-au
numit „cititor în stele”, scoţîndu-vă aproape nebun. E uşor de spus, după ce au
pregătit tot institutul. Niţel zgomot prin ziare, un scandal public şi gata!
Pentru ca, după aceea, profesor să ajungă în locul dumneavoastră berbecul ăla
care acuma se umflă în pene ca un curcan. Nu, doctore Luns, sunteţi un naiv
iremediabil.
Aici glasul i se frînse. Părea că într-o clipă toată furia s-a
evaporat din el şi că acum i-a luat deodată locul o tristă rugă.
– Să publicăm faptele, doctore. Sunt suficiente ca să convingă
şi pe cel mai înverşunat sceptic. O să vi se pună imediat la dispoziţie
laboratoare şi oameni, veţi avea mijloace nelimitate. Noi înaintăm în munca
noastră ca nişte furnici, numai pentru că ne lipsesc aparatele şi banii.
– Nu! spuse doctorul Luns cu o fermitate neobişnuită. Sunt
încă puţine. Gîndeşte-te şi tu: din cristalele colorate de clorură de sodiu, de
potasiu şi de magneziu extragem cîteva alge microscopice şi dovedim că
colorarea lor se datoreşte tocmai acestor cloruri. Dar ne-a dat prin gînd să le
punem într-un mediu nutritiv şi ele au prins viaţă... Minunat. În asemenea
situaţie ne punem însă o întrebare logică: nu se poate proceda oare şi invers?
În scopul acesta le aducem îndărăt în soluţia-mamă a celor trei săruri,
cristalizăm clorurile şi istoria se repetă: algele se includ între cristale şi
încetul cu încetul trec printr-o stare neobişnuită, ca să spunem aşa, nici vie,
nici moartă. Ce am mai dovedit? Că în asemenea stare aceste alge pot aştepta
timp îndelungat condiţiile favorabile dezvoltării lor. Dar pînă aici nimic
senzaţional. În Uniunea Sovietică s-au „reanimat” în acest mod alge
microscopice care au stat două-trei sute de milioane de ani în zăcămintele
aceloraşi cloruri. Iar acele alge erau dintr-o specie necunoscută, dispărută demult
de pe faţa Pămîntului.
– Dar celelalte? Exista undeva alge care să conţină atît de
mult siliciu în celula lor? Nu există. Cel puţin aci, pe Pămînt, nu sunt
cunoscute.
– Adevărat. Dar pînă în prezent asta-i singura noastră dovadă
că au o origine extraterestră.
– Singura, aţi spus? Dar meteoriţii? Va să zică, ele au ajuns
aici regulat, la fiecare doi ani, numai aşa, de florile mărului... Şi mereu în
acelaşi loc, pe un singur continent din tot Pămîntul. De ce asta? Numai din
întîmplare? Mă rog, dar atunci, de ce exact la fiecare doi ani? Nu cumva aceşti
doi ani reprezintă perioada de timp necesară ca două corpuri cereşti să se
situeze în poziţia cea mai potrivită unul faţă de celălalt?...
– Ascultă, Jack, spuse doctorul cu blîndeţe. Şi eu mă gîndesc
că fenomenul nu-i întîmplător. Sunt adînc încredinţat că meteoriţii vin trimişi
de nişte fiinţe raţionale. Totuşi nu avem suficiente dovezi ca să putem ţine
piept adversarilor noştri. Ăştia au izbutit să convingă încă de atunci pe toată
lumea că meteoriţii cu pricina fac parte din roiurile pe care Pămîntul le
întîlneşte regulat în drumul lui şi care cad periodic în atmosferă. Ce
demonstraţie mai putem face?
– Dar atunci n-au fost decît trei sfere metalice. Şi nu-i aşa
că nimănui nu i-a trecut prin minte să le sfărîme? Pe atunci nu le-aţi analizat
decît învelişul exterior, şi asta v-a indus în eroare, făcîndu-vă să credeţi că
sunt simpli meteoriţi de fier. Sunt dovezi toate astea sau nu sunt?
– Şi ce-ai vrea acum? se alarmă doctorul Luns. Vrei să dăm în
vileag faptul că le-am furat de la Institut şi că le-am înlocuit cu altele?
Asta ne-ar mai lipsi! Or să ne strivească fără milă. Nu trebuie să facem nimic,
pînă nu analizăm combinaţia chimică. Sunt sigur că acolo se ascunde taina, în
rest totul e foarte lesne de explicat.
– Bine, dar asta-i o muncă uriaşă. Cu ce o s-o ducem la capăt?
În casă n-a mai rămas nimic de valoare ca să se poată vinde, iar eu sunt încă
un biet student... De unde o să luăm atîţia bani?...
– Hm, casa am vîndut-o! spuse timid doctorul Luns şi parcă se
gîrbovi sub mărturisire. Ţi-o lăsasem prin testament, împreună cu biblioteca.
Dar am să-ţi las numai cărţile şi laboratorul. Vezi şi tu că trebuie să ducem
lucrurile pînă la capăt. Altfel...
Tînărul nu spuse nimic, îl privi doar ca un copil pedepsit. Pe
ceafa lui albă-lăptoasă răzbi culoarea purpurie.
Aşadar, aveau acum bani destui. Din casa cu cinci camere
doctorul Luns şi-a păstrat numai laboratorul, care era o construcţie
independentă în fundul curţii. El a transformat vestibulul în cabinet,
îngrămădind cărţile pînă-n tavan, şi cu asta isprăvi tot mutatul. Aceeaşi
încăpere îi servea şi de dormitor. Apoi îşi completară rezervele de chimicale
şi cumpărară cîteva excelente aparate; cu toate că n-au cheltuit decît pentru
strictul necesar, banii s-au împuţinat sensibil. Bineînţeles că n-au suflat
nimănui o vorbă despre cumpărarea acelor aparate complexe şi scumpe.
Doctorul avea destui prieteni la institutele ştiinţifice, şi
aceştia îi făceau deseori mici servicii în cercetările lui, fără să-l
plictisească cu întrebări inutile.
Oricum, le mai rămîneau nişte bani, aşa că cei doi îşi reluară
experienţele bucuroşi. Munca lor însă nu progresa aşa cum ar fi dorit amîndoi.
Ciudata combinaţie nu voia să „vorbească”. Îşi păstra taina cu atîta gelozie,
de parcă ar fi încheiat un pact cu adversarii celor doi cercetători, spre a-i
chinui tocmai pe ei doi zile şi nopţi nesfîrşite.
Combinaţia aceea era o substanţă cristalină gălbuie, cu o mare
greutate moleculară. Analiza ei chimică a arătat că era compusă din carbon,
hidrogen, oxigen şi siliciu - o combinaţie ciclică silico-organică. Se alcătuia
dintr-un inel de carbon cu patru aromi, de care erau prinse trei catene puţin
ramificate. În cele două catene mai lungi se găsea cîte un singur atom de
siliciu. Combinaţia nu era deloc cunoscută, nici ca produs al naturii, nici ca
unul artificial.
De aici au început însă necazurile. Analiza a decurs relativ
uşor, cei doi cercetători ajungînd la capătul ei în cîteva luni. Dar a sintetiza
acest compus ciudat, a-l obţine pe cale artificială, s-a dovedit a fi cu totul
imposibil, ba mai mult, combinaţia nu reacţiona la nimic. Au încercat toate
modalităţile cunoscute ca să dobîndească derivaţi ai acesteia, acţionînd asupra
ei cu mijloacele cele mai neaşteptate, dar fără niciun efect. Materia
misterioasă rămînea indiferentă chiar şi la unii reactivi chimici în faţa
cărora se plecau pînă şi compuşii cei mai îndărătnici. Combinaţia nu se
descompunea, nu-şi adiţiona la propria moleculă grupele reactive, nu intra în
reacţie de substituţie şi nici nu se polimeriza. Părea să fie mai nobilă decît
aurul şi decît platina.
Cei doi şi-au reluat iarăşi de la început trudnica muncă de
analiză, spre a vedea dacă nu greşiseră undeva. Compoziţia substanţei s-a
confirmat pe de-a-ntregul. Tocmai atunci au descoperit că există în ea ceva
deosebit, care o distingea de toate celelalte combinaţii organice cunoscute.
Atomii ei erau situaţi în spaţiu într-un chip atît de neverosimil, încît
contraziceau făţiş legile chimiei. În felul acesta, cei doi au ajuns la
concluzia fundamentală că substanţa a fost sintetizată probabil pe cale
artificială, în condiţii cu totul speciale.
– Foarte bine, dar ce-or fi vrut să spună cu produsul ăsta
infernal? izbucni într-o seară Jack după ce, isprăvindu-şi munca zilnică, s-a
aşezat să mai flecărească puţin cu profesorul.
– Cine? întrebă profesorul.
Tînărul nu-i răspunse, dar continuă să mediteze cw voce tare:
– Să admitem că meteoriţii sunt trimişi cu un scop determinat
pe Pămînt de alte fiinţe cugetătoare. De fapt, noi am acceptat mereu că este
aşa. În acest caz sărurile vorbesc limpede despre ele însele: pe planeta de
unde au venit există multă apă care conţine însă cel mult aceste trei cloruri -
de sodiu, de potasiu şi de magneziu. Algele afirmă la rîndul lor că există acolo
şi o formă de viaţă organică. Ce altceva s-ar fi putut trimite în acest colet
interplanetar? Peşte sărat? Sau poate conserve?... Meteoriţii vorbesc şi ei
suficient despre ei înşişi, anume că nu sunt meteoriţi, ci proiectile trimise
cu scop special. Altminteri de ce ar fi protejaţi de acest înveliş făcut
dintr-un aliaj rezistent la oscilaţiile de temperatură, dacă nu pentru a feri
conţinutul? Iar stratul de carburi greu lichefiabile aflat sub înveliş?.. Toate
acestea sunt învelişuri protectoare. Aşadar, pînă aici toate îşi au explicaţia
logică. Rămîne numai combinaţia. Ce-ar trebui să ne spună ea? Ce taină
importantă ascunde?
– De-am putea afla cum se obţine, spuse visător doctorul Luns,
ţi-aş răspunde îndată. Numai chimia e în stare să ne răspundă la întrebarea
asta. Cînd vom afla calea spre sinteza ei, o să-i descoperim cu siguranţă şi
menirea. Dar asta nu e sarcină numai pentru doi oameni; de ea ar trebui să se
ocupe treizeci de chimişti!
Pe urmă tăcură amîndoi. Oricum, în ultima vreme vorbeau rar,
numai cît era nevoie. Trecuseră aproape doi ani de cînd doctorul îşi vînduse
casa, şi totuşi ei nu ajunseseră încă la niciun rezultat. Jack îşi sfîrşise
studiile şi lucra acum într-o fabrică de lacuri şi vopsele. Iar seara,
bineînţeles, venea aici. Doctorul Luns îi povestea ce-a mai făcut în cursul
zilei, după aceea continuau împreună experienţele.
Acuma vorbeau foarte rar sau nu mai vorbeau deloc. Siguranţa
şi înflăcărarea de odinioară le scăzuseră considerabil şi mai ales doctorul se
arăta din ce în ce mai ostenit. În ultimul timp se schimbase mult, ca şi cum ultima iarnă îl
îmbătrînise brusc, şi pe măsură ce stăruitoarele lor cercetări intrau tot mai
mult într-un cerc vicios, ochii doctorului îşi pierdeau strălucirea, iar umerii
i se lăsau tot mai jos. El umbla nebărbierit cu zilele şi uita mereu să
prînzească la timp. În schimb cina bine, fiindcă Jack aducea regulat de mîncare
pentru amîndoi. Tînărul era îngrijorat de-a binelea de starea doctorului Luns.
Medicul la care l-a dus după ultima criză zicea că inima nu-i va mai rezista
multă vreme la această încordare supraomenească. Doctorul Luns avea nevoie de
odihnă cu orice preţ, pînă nu era prea tîrziu. Cît priveşte banii, şi aceştia
erau pe sfîrşite, cheltuiţi mai cu seamă pe chimicale.
În laborator domnea obişnuita linişte vie constînd dintr-o
mulţime de zgomote slabe şi perpetue. Apa murmura blajin în ţevile de cauciuc,
curgea impetuos în refrigerentele de sticlă ondulată şi apoi cu un şuierat lin
se scurgea la canal. Arzătorul Bunsen fîsîia domol, învăluind cu flacăra lui
albastră fundul oval al unei retorte. Într-un vas transparent ţîşneau vapori
aprinşi, luminiţele lor desenau stranii combinaţii de umbre, pe care le-ar fi
invidiat orice pictor modern.
Jack se ridică deodată impetuos, traversă micul spaţiu pînă la
aparate şi închise gazul din arzător. Flacăra tremură o clipă şi dispăru, ca şi
cum cineva ar fi tras-o înapoi. După aceea, el opri apa în refrigerent şi se
întoarse. Se făcu palid la faţă şi se căzni fără sens s-o mai schimonosească
într-un zîmbet.
– Ce-ai păţit, Jack?... strigă doctorul privindu-l mirat. Nu-l
mai văzuse vreodată aşa. Sau poate că îl văzuse o singură dată, pe vremea cînd
serbase aniversarea tatălui său şi rostise un toast.
– Nu mai e nevoie de experienţe! În locul lor, propun să ne
jucăm de-a ceva, spuse tînărul cu înflăcărare. N-ar fi decît un simplu joc. Nu
face nimic că nu ne-am văzut niciodată şi că o să facem cunoştinţă abia acum!
Vocea îl trăda, tremurînd abia perceptibil. El mai zise: Sunteţi de acord?
– Ascultă, Jack, nu cumva... tu? Dar mai întîi aşează-te.
Flăcăul rîse cu poftă, de rîndul acesta din toată inima.
– Nu, nu-i nevoie, vă asigur. Mă simt minunat de bine. Dar
haideţi să ne distrăm niţel cu jocul ăsta nou, zău că e amuzantă prezentarea
unor necunoscuţi!
Doctorul Luns continua să-l examineze ceva mai liniştit,
datorită noii comportări a tînărului. În cele din urmă spuse calm:
– Ce naiba te-a apucat? Numai la una ca asta nu mă aşteptam.
– Şi acum să începem! exclamă Jack ceremonios, ca şi cum nici
nu l-ar fi auzit. Dumneavoastră sunteţi Pămîntul, iar eu sunt, să zicem,
planeta cititorului în stele. Fiţi atent, am să vă pun prima întrebare: Cine sunteţi
dumneavoastră?
Faţa doctorului Luns se destinse de tot, iar în ochi îi
scăpărară văpăi ironice.
– Sunt un om pentru care şi răbdarea are totuşi o limită! zise
el.
– Bine, o să vă numim convenţional „o fiinţă raţională”. Aş
vrea să ştiu cu ce vă hrăniţi?
– Ia ascultă, Jack...
– Parcă ne-am înţeles odată că aici nu există nici un Jack. Eu
sunt planeta. Şi aşa, va să zică, ce mîncaţi dumneavoastră?
– Pîine, unt şi mezeluri! zise în sfîrşit bătrînul Luns,
acceptînd să se amuze. Dacă ţii neapărat, merge şi o bere...
– Consumaţi deci substanţe organice, asemănătoare prin compoziţia
lor cu algele de pe planeta noastră. Foarte bine. Şi acum spuneţi-mi ce aveţi
în cantitate mai mare pe sărmanul vostru Pămînt?
– Afară de răutatea omenească, de altfel cam nejustificată,
cel mai mult avem apă.
– Perfect! Şi în apă există cloruri, nu-i aşa? Aşa e, ştiu. La
noi e la fel. Şi aş vrea să ştiu unde locuiţi, vă rog!
– Jack, dar asta întrece orice măsură, şi...
– Unde-aţi spus? N-am înţeles.
– Pe Pămînt! Strada „Sistemul solar”, numărul trei! Deşi aş
prefera să trăiesc în cer!
– Admirabil! Parcă eu unde credeţi că trăiesc?... Ei, ce mai
aveţi de spus?
Abia acum doctorul Luns îl privi cu seriozitate. Începu să-şi
dea seama de jocul lui, care nu era de loc lipsit de logică...
– Dacă aş fi ştiut unde locuieşti, tinere ieşit din minţi, aş
fi devenit îndată laureat al Premiului Nobel, mă înţelegi? Atunci n-aş mai fi
stat aici cu tine, ci aş fi condus unul din cele mai grandioase institute din
lume.
De rîndul acesta Jack fu cel care nu mai putu să se
stăpînească şi izbucni în rîs cu atîta voluptate, încît se înecă şi tuşi.
– E pur şi simplu de neînţeles! exclamă el pe un ton prefăcut.
I-am trimis o scrisoare pe cristal cu adresa mea exactă, şi dumnealui nu e-n
stare s-o citească. Nu rămîne altceva de făcut decît să-l trimitem la grădiniţa
de copii.
– Jack!
– Ha, ha, ha! E aşa de simplu, că-ţi vine să mori de rîs. Un
atom de siliciu, asta sunteţi voi, toată planeta Terra, iar celălalt sunt eu:
planeta necunoscută care vă trimite meteoriţi. Amîndoi ne găsim aproape la cele
două capete ale întregului ciclu al carbonului. Ce ar putea să se întîmple însă
dacă am schimba între noi atomii de carbon în planete şi stele. Ei, ce s-ar
obţine?
Jack înşfăcă iute o bucată de cretă şi curînd, pe tabla mică
şi neagră, sub forma structurală a combinaţiei, apăru o formulă cu totul
neobişnuită, în care pentru prima dată era respectată exact amplasarea reală a
atomilor în spaţiu.
– Chiar aşa, nu? De ce să vă trimitem veşti că pe planeta
noastră există fiinţe cugetătoare, dacă nu vă indicăm precis, în acelaşi timp,
unde-i situată planeta asta?
– O hartă siderală! şopti doctorul Luns şi, de emoţie, i se
tăiară picioarele. Fără să-şi ia ochii de la hartă, el continuă să murmure ceva
cam în felul acesta: „Se pare că băiatul are dreptate! Da, se înţelege! Acuma
da, se explică perfect de ce atomii de carbon sunt atît de haotic dispuşi în
spaţiu. Da, şi asta înseamnă că combinaţia e, într-adevăr, artificială. Totuşi,
ce fel de chimişti au creat-o? Vai...”
Deodată doctorul îşi duse mîna la inimă şi se clătină. Cu
braţele lui vînjoase Jack abia izbuti să-l oprească la cîţiva centimetri de
podea. El privi încremenit de groază faţa flască a bătrînului. Iată însă că
pleoapele doctorului Luns tremurară şi omul îşi deschise ochii cu greu, apoi
şopti:
– Picăturile... repede! Sunt pe birou.
„O, acum te vei duce să te odihneşti, bătrîn îndărătnic!”
cugetă Jack mînios, în timp ce căuta doctoria. Pe obraji îi alunecară două
lacrimi mari. „Am să te duc la odihnă, chiar dacă mîine ar sosi alţi cinci
meteoriţi noi din infernala ta planetă. Ai să vezi!“
Doctorul Luns îşi revenea treptat.
1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu