O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig(3)

Poate vă amintiţi — v-am istorisit adineauri — că la niciun om nu mă izbise expresia de aviditate şi de pasiune într-un exces atât de nelegiuit, ca la acel străin în faţa mesei de joc. Şi vă spun că n-am văzut niciodată, nici la copiii care în somnul lor de sugaci au o fluturare de veselie îngerească, o asemenea expresie de luminozitate pură, de adevărată beatitudine. Acel chip exprima, cu o plasticitate unică, toate sentimentele; de data asta, o destindere paradiziacă de sub orice apăsare lăuntrică, o eliberare, simţământul de a fi salvat. 

La tabloul acesta uimitor, căzu de pe mine, ca o manta grea şi neagră, orice teamă, orice groază — nu mi-era ruşine, nu, eram aproape veselă. Tot ce fusese înspăimântător, de neînţeles, căpătase deodată sens, mă bucuram, eram mândră la gândul că omul acesta tânăr, delicat şi frumos, care stătea culcat, voios şi liniştit ca o floare, fără dăruirea mea ar fi fost găsit în vreo prăpastie, zdrobit, însângerat, cu obrazul strivit, cu ochii căscaţi înfiorător. Eu îl salvasem, era salvat! Şi acum mă uitam — nu pot zice altfel — cu o privire maternă la omul care dormea, pe care îl mai născusem o dată la viaţă, mai dureros decât pe propriii mei copii. Şi în odaia prăpădită, murdară. În hotelul de duzină jegos şi dezgustător, m-a năpădit — oricât de ridicol vi s-ar părea — un simţământ asemenea aceluia dintr-o biserică, o fericire ca în faţa unei minuni şi a unei mântuiri. Din clipa cea mai groaznică a unei vieţi întregi, mi-a înflorit sora ei, cea mai minunată şi cea mai copleşitoare clipă.

Mă mişcasem prea zgomotos? Rostisem involuntar ceva? Nu ştiu. Deodată, omul a deschis ochii. M-am speriat şi m-am tras înapoi. A privit mirat în jur — tocmai aşa ca mine mai înainte, părând şi el că răsare trudnic dintr-o mare adâncime şi o mare încâlceală. Privirea i-a rătăcit în odaia străină, necunoscută, apoi a căzut uimită asupra mea. Dar înainte ca să fi vorbit sau să-şi fi putut aminti, mă reculesesem. Să nu-l las să vorbească, să nu-i îngădui nicio întrebare, nicio familiaritate, nimic nu trebuia reîmprospătat, nimic explicat, nimic discutat despre cele din ajun, din cursul nopţii.

— Trebuie să plec acum, l-am anunţat repede. Dumneata rămâi aici, să te îmbraci. La douăsprezece, te întâlnesc la intrarea cazinoului; acolo voi avea grijă de rest.

Şi înainte ca el să poată răspunde ceva, am ieşit repede, doar să nu mai văd odaia, am fugit fără să întorc capul din hotelul al cărui nume îl ştiam tot atât de puţin ca pe acela al străinului cu care petrecusem acolo o noapte.

Mrs. C. îşi întrerupse povestirea atât cât să-ţi tragi răsuflarea. Dar tot ce fusese încordat şi chinuit în glas dispăruse; ca o trăsură care s-a trudit să ajungă pe o înălţime şi de acolo coboară la vale lesne şi repede, aşa zbura acum, în cuvinte uşurate, povestirea ei.

— Deci, am pornit în grabă spre hotelul meu, pe străzile înseninate de lumina dimineţii; de pe cer furtuna curăţise tot ce era apăsare, aşa cum se luminase în mine orice sentiment chinuitor. Căci nu uitaţi ce v-am spus adineauri; după moartea soţului meu, renunţasem cu totul la viaţă. Copiii nu mai aveau nevoie de mine, eu însămi nu mă mai vream şi orice viaţă care nu trăieşte pentru un anumit ţel e o eroare. Acum, pentru întâia dată şi pe nebănuite, aveam o menire: salvasem un om, îl scăpasem de nimicire cu încordarea tuturor puterilor mele. Mai era ceva de învins şi menirea avea să fie dusă până la capăt. Am alergat deci la hotelul meu, n-am luat deloc în seamă privirea mirată a portarului când m-a văzut întorcându-mă acasă abia la nouă dimineaţa. Nimic din ruşinea şi din ciuda pentru ceea ce se întâmplase nu mă mai apăsa; prin vine, umplându-le, îmi curgea, caldă, redeşteptarea subită a dorinţei mele de viaţă, un sentiment neaşteptat al necesităţii de a exista. Ajunsă în odaia mea, m-am dezbrăcat repede, am pus la o parte — inconştient, căci abia mai târziu am observat asta — rochia de doliu şi am luat alta de culoare mai deschisă, apoi m-am dus la bancă să ridic bani şi am pornit în grabă la gară după informaţii despre plecarea trenurilor. Cu o energie care mă uimea, am mai aranjat câteva lucruri şi câteva întâlniri. Nu mai aveam nimic de făcut decât să închei cu plecarea şi cu salvarea definitivă a omului pe care soarta mi-l scosese în cale.

Fireşte, era nevoie de o sforţare pentru a lupta cu el. Toate cele din ajun se petrecuseră în întuneric, ca într-un vârtej. Fusesem ca două pietre luate de un torent, care se ciocnesc brusc una de alta. Abia ne cunoşteam înfăţişarea, nu eram măcar sigură că acel străin mă va recunoaşte. Cu o zi înainte, fusese o întâmplare, o beţie, o demenţă a doi oameni scoşi din fire: astăzi însă era nevoie să mă expun mai făţiş, pentru că acum trebuia să-i ies înainte aievea, în lumina necruţător de clară a zilei, cu persoana mea, cu chipul meu.

Dar totul s-a petrecut mai uşor decât crezusem. De-abia mă apropiasem de cazinou la ora convenită, când un tânăr a sărit de pe o bancă şi m-a întâmpinat grăbit. Era ceva atât de spontan, atât de copilăresc, de nepremeditat şi de fericit în surprinderea şi în toate mişcările lui! O rază de bucurie, plină de recunoştinţă şi în acelaşi timp respectuoasă, citeam în ochii lui, care se plecau umili de câte ori îi întâlneau pe ai mei, tulburaţi de prezenţa sa. Întâmpini atât de rar recunoştinţă la oameni, şi tocmai cei mai recunoscători nu ştiu s-o exprime, tac zăpăciţi, se ruşinează şi devin rigizi ca să-şi ascundă sentimentul. Dar în omul acesta, din care Dumnezeu, ca un sculptor misterios, făcea să reiasă palpabil, frumos şi plastic expresia tuturor sentimentelor, se vedea strălucind prin miezul trupului, ca o patimă, şi gestul recunoştinţei. S-a aplecat peste mâna mea şi, cu linia îngustă a capului său de băieţandru, cucernic lăsat în jos, a stat aşa un minut; plin de respect, îmi săruta degetele, abia atingându-le. Pe urmă s-a dat înapoi, m-a întrebat cum mă simt, m-a privit mişcător, şi în fiecare vorbă a lui era atâta bună-cuviinţă, încât în puţine minute mi-a pierit orice îngrijorare. În acest timp, parcă oglindind luminarea sentimentelor noastre, în jur lucea peisajul, liberat de vrăjile rele: marea — care cu o zi înainte fusese mânioasă — era atât de nemişcată şi de senină, încât fiecare pietricică de sub valurile ei mărunte scânteia, albă, până la noi; cazinoul, acea băltoacă infernală, sclipea amintind un palat maur, sub cerul de damasc, măturat de nori; iar chioşcul, sub a cărui streaşină ne adăpostisem de ploaia cu băşici, înmugurise, devenind o prăvălioară de flori. În ea erau îngrămădite într-o învălmăşeală pestriţă tufe mari de boboci şi de flori albe, roşii, verzi, pe care le oferea o fată tânără, cu o bluză arzător multicoloră.

L-am invitat să ia masa cu mine într-un mic restaurant. Acolo, tânărul străin mi-a istorisit povestea aventurii lui tragice. Mi-a confirmat în totul primele mele bănuieli, din clipa în care văzusem pe masa verde mâinile tremurânde, zguduite de nervi. Se trăgea dintr-o familie de vechi nobili din Polonia austriacă: fusese destinat carierei diplomatice, studiase la Viena şi, cu o lună în urmă, îşi trecuse primul examen cu un succes deosebit. Pentru a sărbători ziua aceasta, unchiul lui, ofiţer superior de stat-major, la care locuia, îl luase, drept răsplată, cu o birjă la Prater şi împreună se duseseră la cursele de cai. Unchiul a avut noroc la joc, a câştigat de trei ori la rând; supaseră apoi într-un restaurant elegant. A doua zi, tot ca răsplată pentru examenul trecut cu succes, viitorul diplomat căpătase de la tatăl lui o sumă de bani echivalentă cu aceea pe care o primea lunar. Cu două zile înainte, suma i-ar fi părut frumuşică, dar acum, după câştigul de la curse, o socotea mică şi fără importanţă. De aceea, imediat după masă se dusese iar la alergările de trap, pariase dezordonat, pătimaş, şi norocul sau mai bine zis nenorocul îl făcuse să plece de la Prater, după ultima cursă, cu suma întreită. Atunci s-a dezlănţuit în el nebunia jocului, când la alergări, când în cafenele sau cluburi, ceea ce îi consuma orele, timpul de studiu, nervii şi mai ales banii. Nu mai putea gândi, nici dormi liniştit şi, mai ales, nu se mai putea stăpâni. Într-o noapte, când se întorsese acasă de la club, unde pierduse tot, dezbrăcându-se, găsise în vestă o bancnotă mototolită, uitată. Nu s-a mai putut reţine, s-a îmbrăcat din nou şi a rătăcit până a dat într-o cafenea de nişte jucători de domino, cu care a stat până în zori. Odată l-a ajutat sora lui măritată şi i-a plătit datoriile la cămătari care, plini de zel, făcuseră credit moştenitorului unui nume din marea nobilime. Câtăva vreme l-a favorizat iar norocul — apoi însă, lucrurile au mers neîncetat la vale, şi cu cât pierdea mai mult, cu atât mai aprig obligaţiile neîndeplinite şi cuvintele de onoare încălcate reclamau un câştig hotărâtor, care să-l libereze. De mult îşi amanetase ceasul şi hainele; în sfârşit, s-a întâmplat grozăvia: a furat din dulapul bătrânei mătuşi doi butoni mari pe care ea îi purta rar. Pe unul l-a amanetat pentru o sumă mare, pe care jocul a împătrit-o chiar în seara aceea. Dar în loc să-l scoată de la amanet, a hazardat totul şi a pierdut. În ceasul plecării lui, furtul nu fusese încă descoperit, încât a amanetat al doilea buton şi, urmând o inspiraţie subită, a plecat la Monte Carlo, pentru a-şi câştiga la ruletă averea visată. Acolo şi-a vândut valiza, hainele, umbrela, nu i-a mai rămas decât revolverul cu patru gloanţe şi un crucifix bătut cu pietre preţioase, pe care îl avea de la naşa sa, prinţesa X şi de care nu voia să se despartă. Dar şi crucifixul l-a vândut pe cincizeci de franci, pentru ca seara să mai poată încerca o dată plăcerea palpitantă a jocului pe viaţă şi pe moarte.

Toate acestea mi le-a povestit cu graţia cuceritoare a făpturii lui, animată de un talent creator. Iar eu ascultam zguduită, fascinată, surescitată; dar nicio clipă nu mi-a trecut prin gând să mă indignez că omul de la masa mea era de fapt un hoţ. Dacă doar cu o zi mai înainte cineva mi-ar fi dat numai a înţelege, mie — femeie cu o viaţă ireproşabilă, care cerea societăţii ei cea mai austeră şi convenţională demnitate — că voi sta intim de vorbă cu un tânăr cu totul străin, nu mult mai mare decât fiul meu şi care furase nişte butoni de perle, l-aş fi considerat smintit. Dar nicio clipă n-am resimţit ceva care să semene a oroare; atât de natural istorisea şi cu atâta patimă, încât povestirea faptelor lui îţi  dădea mai degrabă impresia unei relatări despre o febră, despre o boală decât despre ceva scandalos. Şi apoi, pentru cineva care, asemeni mie, întâlnise în noaptea din ajun ceva tot atât de neaşteptat ca o cataractă, pentru acela cuvântul „imposibil” îşi pierduse dintr-o dată orice sens. Trăisem în acele zece ceasuri o cunoaştere a adevărului neţărmurit, mai adâncă decât în cei patruzeci de ani de viaţă burgheză.

Altceva mă speria totuşi în spovedania aceea; era luciul înfrigurat din ochii lui, care făcea să-i palpite electric toţi muşchii obrazului atunci când povestea de pasiunea sa pentru joc. Numai reproducând-o, se agita şi pe obrazul lui plastic se înscria orice încordare voluptoasă sau chinuitoare, cu o claritate groaznică. Instinctiv, mâinile lui, acele mâini minunate, nervoase, cu încheieturi subţiri, începeau să devină, întocmai ca la masa de joc, iarăşi fiinţe ce vânau sau pândeau ca nişte animale de pradă. Pe când povestea, le vedeam zvâcnind din încheieturi, încovoindu-se şi împletindu-se, apoi zorindu-se iar şi făcându-se ghem una într-alta. În vreme ce mărturisea furtul butonilor (am tresărit toată fără voie) făceau, sărind ca fulgerul, gestul rapid şi hoţesc: vedeam cum degetele se aruncau turbate pe bijuterie şi repede o înghiţeau în scobitura pumnului. Cu o spaimă fără seamăn, am înţeles că în omul acela patima otrăvise până şi ultima picătură de sânge.

Numai asta mă înfiora şi mă zguduia în povestirea lui: supunerea jalnică faţă de patima nebunească a unui om tânăr, curat, nepăsător din fire. Astfel încât gândeam că prima mea datorie este să-l conving prieteneşte pe protejatul meu de necesitatea unei plecări imediate din Monte Carlo, unde ispita era mai periculoasă decât oriunde; să-l conving să se întoarcă la familia lui chiar în ziua aceea, înainte ca dispariţia butonilor să fi fost observată şi astfel viitorul să-i fie îngropat pentru totdeauna. I-am făgăduit bani pentru călătorie şi pentru scoaterea bijuteriei de la casa de amanet; fireşte, numai cu condiţia să plece chiar atunci şi să-mi jure că nu se va mai atinge niciodată de o carte de joc sau de orice alt joc de hazard.

N-am să uit niciodată cu câtă recunoştinţă, la început umilă, apoi izbucnind din ce în ce mai pasionată, m-a ascultat acel străin pierdut, cum îmi sorbea cuvintele când i-am făgăduit ajutor. Apoi, deodată, a întins amândouă mâinile peste masă ca să le apuce pe ale mele, cu un gest pentru mine de neuitat, aproape de adoraţie şi de făgăduială sfântă. În ochii lui luminoşi, de obicei puţin zăpăciţi, erau lacrimi, întregul trup tremura nervos de emoţie fericită. De atâtea ori am încercat să vă zugrăvesc capacitatea de expresie unică a gesturilor sale, dar gestul acesta nu-l pot reproduce, căci era în el o fericire extatică, suprapământească, pe care un obraz omenesc rareori o arată. Nu poate fi asemuită decât cu umbra albă a unui chip îngeresc ce dispare când, trezindu-te din vis, crezi că l-ai zărit.

De ce să tăgăduiesc, n-am putut rezista acelei priviri. Recunoştinţa te face fericit pentru că o întâlneşti rar atât de vădită, delicateţea te bucură, iar pentru mine, fiinţă măsurată şi rece, o asemenea exuberanţă era ceva nou şi binefăcător. Şi-apoi, în acelaşi timp cu omul acela zguduit, strivit, era şi peisajul ca trezit magic după ploaia din ajun. Pe când ieşeam din restaurant, marea, cu totul potolită, minunat de albastră, strălucea până în slava cerului, şi numai pescăruşii pluteau albi, acolo, deasupra ei, în azurul înalt. Doar cunoaşteţi peisajul de pe Riviera. E totdeauna frumos, dar plat ca o ilustrată. Oferă totdeauna privirii culorile lui vii şi o frumuseţe somnolentă, tihnită, care poate fi gustată de orice ochi, aproape orientală în disponibilitatea ei veşnic luxuriantă. Câteodată însă, foarte rar, sunt zile când frumuseţea aceasta se trezeşte, izbucneşte, şi ţipă aproape energic în culori stridente, scânteind fanatic; când, victorioasă, îţi azvârle în faţă multicolorul florilor ei, când dogoreşte, arde de senzualitate. Tot aşa, din haosul furtunos al nopţii izbucnise şi atunci o astfel de zi entuziastă. Strada spălată lucea albă, cerul era ca o peruzea şi pretutindeni se aprindeau tufişuri, ca nişte torţe colorate, prin iarba umedă, suculentă. Munţii păreau că se apropiaseră deodată, mai limpezi în aerul curăţit de zăpuşeală, satinat de soare; se îngrămădeau curioşi până aproape de orăşelul lustruit şi sclipitor; în fiecare privire se simţea provocarea şi stimularea naturii, care involuntar îţi atrăgea inima.

— Să luăm o trăsură, am zis, să ne plimbăm pe Corniche.

A primit încântat: de fapt, tânărul părea că observă peisajul pentru prima oară de când sosise. Până atunci nu cunoscuse decât sala îmbâcsită a cazinoului, cu mirosul ei greu de sudoare, cu îmbulzeala de oameni urâţi, desfiguraţi şi o mare mohorâtă, cenuşie şi zgomotoasă. Dar acum se aşternea în faţa noastră evantaiul imens al ţărmului însorit, şi ochii fericiţi se plimbau din depărtări în depărtări. Mergeam cu o trăsură înceată (pe vremea aceea nu existau încă automobile) pe drumul minunat, trecând pe lângă numeroase vile şi privelişti. De o sută de ori, la fiecare casă umbrită de verdele pinilor erai cuprins de un dor tainic: aici ai putea trăi paşnic, mulţumit, departe de lume!

Am fost oare vreodată în viaţă mai fericită decât în ceasul acela? Nu ştiu. Lângă mine, în trăsura, şedea tânărul, în ajun încă în ghearele morţii şi ale fatalităţii iar acum uimit de revărsarea albă, scânteietoare a soarelui; ani întregi păreau că alunecaseră oarecum de pe el. Părea un băieţel, un copil frumos care-şi joacă ochii în acelaşi timp zburdalnici şi respectuoşi şi la care nimic nu te încânta mai tare decât delicateţea lui totdeauna trează: dacă trăsura urca un povârniş prea înclinat, sărea sprinten s-o împingă de la spate şi să ajute caii obosiţi. Dacă vorbeam de o floare sau îi arătam vreuna pe lângă drum, se repezea s-o culeagă. O broscuţă care, ademenită de ploaia din ajun, se târa cu greu pe şosea, a ridicat-o şi a dus-o în verdele ierbii, să nu fie strivită de vreo trăsură; şi între timp povestea râzând exuberant lucrurile cele mai nostime. Cred că râsul acela era un fel de refugiu pentru el, căci altfel ar fi trebuit să cânte, să sară sau să facă ceva nebunesc, atât de fericit, atât de îmbătător se arăta entuziasmul lui subit.

Când, ajunşi pe culme, am străbătut un sătuc, şi-a ridicat brusc pălăria. Am rămas mirată; pe cine saluta acolo el, străinul între străini? La întrebarea mea a roşit uşor şi mi-a explicat, aproape dezvinovăţindu-se, că trecusem pe lângă o biserică, şi că la ei, în Polonia, ca în toate ţările sever catolice, eşti obişnuit din copilărie să-ţi scoţi pălăria în faţa fiecărei biserici sau a unui lăcaş al lui Dumnezeu. Acest frumos respect faţă de religie m-a emoţionat adânc, în acelaşi timp mi-am amintit de crucifixul de care îmi vorbise şi l-am întrebat dacă e credincios. Şi când, cu o atitudine puţin ruşinată, a mărturisit modest speranţa lui de a avea harul ceresc, mi-a venit deodată un gând.

— Opreşte! am strigat birjarului şi am coborât iute din trăsură. El m-a urmat mirat.

— Unde mergem?

I-am răspuns numai:

— Vino cu mine.

M-am dus, însoţită de el, îndărăt la biserică, un mic lăcaş sfânt, de cărămidă. Pereţii interiori se zăreau în umbră, cenuşii, văruiţi şi goi, uşa era deschisă, încât un con galben de lumină tăia ascuţit întunericul, înăuntru umbre se profilau albastre în jurul unui mic altar. Din amurgirea caldă, tămâiată, două lumânări priveau ca doi ochi voalaţi. Am intrat, el şi-a scos pălăria, şi-a muiat mâna în căldăruşa cu apă sfinţită, şi-a făcut cruce şi a îngenuncheat. Îndată ce s-a sculat, l-am apucat de mână.

— Du-te, am stăruit eu, la un altar sau la vreo icoană care ţi-e sfântă şi fă acolo jurământul pe care ţi-l voi spune.

M-a privit mirat, speriat aproape. Dar înţelegând repede, a păşit spre o nişă, s-a închinat şi a îngenuncheat supus.

— Spune după mine, am zis tremurând eu însămi de emoţie, spune după mine: Jur…

— Jur, a repetat, şi eu am continuat:

— …că niciodată nu voi mai lua parte la vreun joc de noroc, oricare ar fi el, că niciodată nu-mi voi mai expune acestei patimi viaţa şi onoarea.

A repetat, tremurând, cuvintele; stăruiau limpede şi tare în golul desăvârşit al încăperii. Apoi, o clipă s-a făcut linişte, o linişte atât de deplină, încât se auzea foşnetul uşor al copacilor pe care îi ţesăla vântul. Şi deodată s-a aruncat jos ca un penitent şi a rostit, cu un extaz cum nu mai auzisem niciodată, cuvinte zorite, gonind încâlcit unul într-altul, cuvinte poloneze, pe care nu le pricepeam. Dar trebuie să fi fost o rugăciune extatică, o rugăciune de mulţumire şi de pocăinţă, căci într-una spovedania lui îi pleca umil capul pe pupitru: tot mai pasionat se repetau sunetele străine şi mereu unul şi acelaşi cuvânt aruncat cu nespusa căldură. Niciodată înainte şi niciodată de-atunci n-am auzit pe cineva rugându-se astfel în vreo biserică din lume. Tot timpul, mâinile i se încleştau spasmodic pe lemnul pupitrului de rugăciune, trupul îi era zgâlţâit de un uragan lăuntric, care aci îl ridica în sus, aci îl trântea iar la pământ. Nu mai vedea, nu mai simţea nimic, totul în el părea într-o altă lume, într-un purgatoriu sau într-un avânt către o sferă mai înaltă. În sfârşit, s-a sculat încet, şi-a făcut cruce şi s-a întors cu greu. Genunchii îi tremurau, obrazul îi era palid ca al unui om sleit. Dar când m-a văzut, ochii au început a-i străluci şi un surâs în adevăr evlavios i-a luminat faţa transportată. S-a apropiat de mine. S-a aplecat adânc, aşa cum fac ruşii, mi-a luat amândouă mâinile şi mi le-a atins respectuos cu buzele.

— Dumnezeu mi te-a trimis. I-am mulţumit pentru asta.

N-am ştiut ce să-i răspund. Dar aş fi dorit ca deodată orga de pe piedestalul scund să înceapă să răsune, căci simţeam că totul îmi reuşise: pe omul acela îl salvasem pentru totdeauna.

Am ieşit din biserică îndărăt, în lumina scânteindă şi curgătoare a acelei zile ca de mai: niciodată lumea nu-mi apăruse mai frumoasă. Două ceasuri am mai mers încet cu trăsura de-a lungul colinelor, pe drumul care la fiece cotitură dăruia o nouă privelişte. Niciunul dintre noi n-a mai vorbit. După acea risipă de sentimente, orice cuvânt ar fi fost o diminuare. Şi când privirea mea o întâlnea întâmplător pe a lui, trebuia s-o întorc ruşinată: mă zguduia prea tare să-mi văd propria-mi minune.

Către ora cinci după-amiază, ne-am întors la Monte Carlo. Aveam o întâlnire cu nişte rude şi mi-era cu neputinţă s-o mai decomand. Afară de asta, aveam nevoie de o pauză lăuntrică, de o destindere a simţirii prea puternic încordate. Fericirea fusese prea mare. Simţeam că trebuie să mă odihnesc de acea stare prea fierbinte, prea extatică, pe care n-o mai cunoscusem niciodată în viaţă. L-am rugat pe protejatul meu să vină numai o clipă la mine, la hotel: acolo, în odaia mea, i-am dat bani pentru călătorie şi pentru răscumpărarea bijuteriei. Ne-am înţeles că, în timp ce eu voi fi la întâlnirea cu rudele mele, el să-şi scoată biletul de tren; apoi, seara la şapte, aveam să ne vedem la intrarea în gară, o jumătate de oră înainte de plecarea trenului care avea să-l ducă acasă prin Genova. Când am vrut să-i înmânez cele cinci bancnote, buzele i-au devenit ciudat de albe:

— Nu… nu vreau bani… te rog. Să nu vorbim de bani… a articulat cu greu printre dinţi, pe când degetele se trăgeau înapoi, tremurând nervoase şi speriate. Nu vreau bani… nu vreau bani… nu pot să-i văd, a repetat ca şi când ar fi fost trupeşte copleşit de scârbă şi de teamă.

Dar cu l-am liniştit, spunându-i că nu fac decât să-i împrumut, iar dacă se simte prost, poate să-mi dea o chitanţă.

— Da… da… o chitanţă, a murmurat, întorcându-şi privirea, a mototolit bancnotele ca ceva lipicios care-i murdăreşte degetele, le-a vânt în buzunar fără să se uite la ele, şi a scris pe o hârtie cu trăsături gonite câteva cuvinte. Când şi-a ridicat privirea, fruntea îi era umezită de sudoare, ceva părea că i se urcă în gâtlej înghesuindu-se, gata să-l sufoce; şi îndată după ce mi-a întins hârtia a tresărit, apoi deodată — involuntar, m-am dat un pas înapoi — a căzut în genunchi şi mi-a sărutat tivul rochiei. Gest de nedescris; tremuram din tot trupul de puterea lui copleşitoare. Un fior straniu m-a cuprins, m-am zăpăcit şi atât am putut să îngân:

— Îţi mulţumesc că-mi eşti atât de recunoscător. Dar, te rog, pleacă. Seara, la şapte, la intrarea în gară, ne vom lua rămas bun.

M-a privit; un luciu de emoţie îi umezea ochii. O clipă, am crezut că vrea să spună ceva, o clipă a părut că vrea să se apropie de mine. Apoi s-a înclinat brusc, încă o dată adânc, foarte adânc şi a părăsit odaia.

Mrs. C. îşi întrerupse iar povestirea. Se sculă şi se duse la fereastră, se uită afară şi stătu multă vreme nemişcată; pe spatele profilat în siluetă, observam tremurând o ezitare. Deodată se întoarse hotărâtă, mâinile ei — până acum liniştite, indiferente — făcură brusc o mişcare violentă de despărţire ca şi cum ar fi vrut să rupă ceva. Apoi mă privi dur, aproape îndrăzneţ, şi reîncepu dintr-o dată:

— V-am promis să fiu cu desăvârşire sinceră. Şi văd cât de necesară era această făgăduială. Căci, străduindu-mă să descriu pentru întâia oară într-o continuitate ordonată întreaga desfăşurare a acelui ceas şi să găsesc cuvinte lămurite pentru sentimentul de atunci, atât de amestecat şi de încâlcit, abia acum înţeleg mult mai clar ceea ce pe-atunci nu ştiam sau poate nu voiam să ştiu… Şi de aceea vreau să-mi spun, mie şi dumneavoastră, aspru şi hotărât, adevărul. În clipa când tânărul a părăsit odaia şi am rămas singură, am avut — m-a cuprins apăsător, ca un leşin — sentimentul unei lovituri tari în inimă, ceva mă durea de moarte dar nu ştiam — sau refuzam să ştiu — în ce fel ţinuta mişcător de respectuoasă a protejatului meu mă rănise atât de cumplit.

Dar azi, când mă străduiesc, dur şi ordonat, să termin cu trecutul, şi când dumneavoastră, ca martor, nu admiteţi nicio tăinuire laşă a vreunui sentiment de ruşine, astăzi ştiu limpede: ceea ce mă durea atunci atât de tare era dezamăgirea… dezamăgirea… că acel om tânăr plecase atât de docil… fără nicio încercare să mă reţină, să rămână alături de mine… că se conformase, umil şi respectuos, primei mele dorinţi ca să plece, în loc… în loc să facă o încercare de a mă lua cu el… că nu mă adora decât ca pe o sfântă care apăruse în calea lui… şi că nu mă simţea ca pe o femeie.

Iată care mi-era dezamăgirea… o dezamăgire pe care nu mi-am mărturisit-o, nici atunci, nici mai târziu, dar sensibilitatea unei femei ştie totul, fără vorbe şi fără cunoaştere. Căci… astăzi nu mă mai înşel — dacă m-ar fi îmbrăţişat atunci şi mi-ar fi cerut-o, aş fi plecat cu el până la capătul lumii, mi-aş fi dezonorat numele, şi pe al meu şi pe al copiilor mei… aş fi fugit cu el ca madame Henriette cu tânărul francez pe care nu-l cunoştea cu o zi înainte… indiferentă faţă de gurile rele şi de propria-mi raţiune… n-aş fi întrebat unde şi pentru câtă vreme, n-aş fi acordat nicio privire vieţii mele dinainte… aş fi sacrificat acelui om banii, numele, situaţia, onoarea… m-aş fi dus să cerşesc şi probabil că nu există nicio josnicie pe lume la care nu m-ar fi putut momi. M-aş fi lepădat de tot ceea ce se numeşte pudoare şi consideraţie, dacă ar fi făcut numai un pas către mine, dacă ar fi rostit numai o vorbă, dacă ar fi încercat să mă atragă — atât de robită lui eram în clipa aceea. Dar… v-am mai spus, omul acela ciudat de confuz… nu mă mai vedea, nu mai vedea nici femeia din mine… şi cât de mult eram a lui am simţit abia când am rămas singură, când pasiunea care-i însufleţise obrazul luminat, îngeresc, a căzut neagră în mine şi a plutit în gol într-o inimă părăsită. Cu greu m-am recules, îndoit de nesuferită apăsa asupra mea acea întâlnire. Simţeam ca şi cum mi-ar fi strivit fruntea un coif de fier, greu, sub a cărui povară mă clătinam. Gândurile mi se învălmăşeau ca şi paşii, când în sfârşit m-am dus la rudele mele, la hotelul de vizavi. Acolo am stat mută în mijlocul unei vorbării aprinse şi mă speriam de câte ori îmi ridicam întâmplător ochii spre chipurile lor nemişcate, care în comparaţie cu chipul lui animat parcă de jocul de umbre şi lumini al norilor, păleau ca nişte sloiuri de gheaţă sau ca nişte măşti. În societatea aceea mă aflam parcă printre morţi, mi se părea cumplit de lipsită de viaţă; pe când puneam zahăr în ceaşcă şi, absentă, luam parte la conversaţie, se înălţa într-una, ca împins de palpitarea sângelui, singurul chip pe care puteam să-l privesc cu-o bucurie aprinsă şi pe care — ce gând îngrozitor! — într-un ceas sau două îl voi fi privit pentru ultima dată. Fără să vreau, trebuie să fi oftat sau să fi gemut, căci deodată s-a aplecat spre mine vara soţului meu şi m-a întrebat ce am, dacă nu mă simt bine, căci arăt atât de palidă şi de îngrijorată. Întrebarea asta neaşteptată m-a ajutat să găsesc repede şi uşor un pretext: că într-adevăr mă chinuie o migrenă şi de aceea o rog să nu se supere dacă mă voi retrage discret.

Astfel, regăsindu-mă, m-am întors repede la hotelul meu. Şi de cum m-am aflat acolo singură m-a cuprins din nou sentimentul golului, impresia că sunt părăsită şi, legat arzător de acestea, dorul de tânărul pe care în ziua aceea trebuia să-l părăsesc pentru totdeauna. Mă plimbam în sus şi-n jos prin odaie, am deschis fără rost un geamantan, mi-am schimbat rochia şi panglica din păr şi m-am trezit deodată în faţa oglinzii, întrebându-mă dacă, astfel gătită, n-aş putea să-i atrag atenţia. Şi dintr-o dată m-am înţeles: să fac orice, numai să nu-l pierd! Într-o singură secundă violentă, dorinţa a devenit hotărâre. Am alergat jos, la portar, şi l-am anunţat că am să plec cu trenul de seară. Acum trebuia să mă grăbesc. Am sunat după femeia de serviciu să-mi ajute la împachetat — n-aveam timp de pierdut. Şi pe când ne zoream pe întrecute să băgăm în cufere rochii şi tot felul de lucruri necesare, îmi imaginam care-i va fi surpriza: cum aveam să-l petrec la tren şi cum apoi, în ultima clipă, chiar în ultima, când îmi va întinde mâna spre a-şi lua rămas bun, aveam să mă urc în vagon cu el, uimit, cu el în noaptea aceea, în cea următoare — câtă vreme mă va voi. Un fel de beţie entuziastă şi încântată mi se învârtejea în sânge. Uneori, pe neaşteptate, pufneam tare în râs, spre mirarea fetei, pe când aruncam rochiile în geamantane. Printre picături îmi dădeam seama că mi se încurcase mintea. Iar când servitorul a venit să ia bagajele, l-am privit la început fără să înţeleg ce vrea. Mi-era greu să mă gândesc la lucruri practice când înăuntrul meu valurile agitaţiei mă loveau cu atâta putere.

Nu era timp de pierdut, se făcuse aproape şapte, mai erau cel mult douăzeci de minute până la plecarea trenului. E drept, mă consolam eu, venirea mea la gară nu mai era un rămas bun, de vreme ce mă hotărâsem să-l întovărăşesc în călătorie până unde şi cât timp mi-o va îngădui. Servitorul a plecat înainte cu valizele, eu am dat fuga la casa hotelului să achit nota. Casierul îmi şi întindea restul, tocmai voiam să pornesc mai departe; când deodată o mână mi-a atins afectuos umărul. Am tresărit. Era vara mea care, neliniştită de indispoziţia mea simulată, venise să vadă ce mai e cu mine. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Numai ea mai lipsea acum, când orice secundă de întârziere putea fi fatală. Totuşi, politeţea m-a obligat să-i dau explicaţii măcar cât de sumare.

— Trebuie să te bagi în pat, mă îndemna ea. Ai cu siguranţă temperatură.

Aşa şi trebuie să fi fost, căci pulsul îmi bătea darabana în tâmple şi uneori simţeam înaintea ochilor acele umbre albastre premergătoare unui leşin. Însă am refuzat, m-am străduit să par recunoscătoare, în timp ce fiecare cuvânt mă ardea şi-mi venea să dau cu piciorul în atenţia ei inoportună. Dar nepoftita stătea acolo îngrijorată, stătea, stătea, îmi oferea odicolon şi n-am putut s-o opresc să-mi frece chiar ca tâmplele cu lichidul răcoros. Între timp, număram minutele, mă gândeam totodată la el şi cum aş putea găsi un subterfugiu să scap de această simpatie chinuitoare. Şi cu cât deveneam mai neliniştită, cu atât îi dădeam mai mult de bănuit. În sfârşit, voia să mă silească aproape să mă duc în odaia mea şi să mă culc. Atunci — pe când ea tot stăruia — am văzut deodată ceasul din hol: şapte şi douăzeci şi opt! Iar la şapte şi treizeci şi cinci pleca trenul. Brusc, ca glonţul, cu indiferenţa brutală a desperării, am îndepărtat mâna verişoarei mele, împingând-o.

— La revedere, trebuie să plec!

Fără să-mi pese de privirea ei împietrită, fără să privesc înapoi, am trecut ca o furtună pe lângă oamenii hotelului, am ieşit pe uşă, în stradă, spre gară. Servitorul mă aştepta cu bagajele şi chiar după gesturile lui agitate, mi-am dat seama de departe că soseam în ultima clipă. Cu furie oarbă am alergat la barieră, dar acolo m-a oprit controlorul. Uitasem să iau bilet. Şi pe când încercam să-l înduplec aproape cu forţa să mă lase totuşi pe peron, trenul se punea în mişcare. Tremurând toată, mă uitam ţintă, să mai prind măcar o privire de la vreuna din ferestrele vagoanelor, un semn, un salut. Dar în mijlocul grabei şi al îngrămădelii n-am mai putut să-i găsesc chipul. Tot mai iute treceau vagoanele, şi după un minut n-a mai rămas în faţa ochilor mei întunecaţi decât un nor de fum negru.

Trebuie să fi stat acolo încremenită. Dumnezeu ştie cât, căci desigur servitorul îmi va fi vorbit de mai multe ori în zadar, înainte de a îndrăzni să-mi atingă braţul. Abia atunci mi-am revenit, tresărind. M-a întrebat dacă să ducă bagajul înapoi, la hotel. Mi-au trebuit câteva minute ca să mă concentrez: nu, nu era posibil să mă întorc după plecarea aceea ridicol de grabnică, şi nici nu voiam să mă mai întorc vreodată; încât i-am poruncit, nerăbdătoare cum eram de a rămâne în fine singură, să lase bagajele la depozit. Abia pe urmă, în mijlocul mulţimii mereu alta ce se aduna zgomotoasă în sala cea mare descompunându-se mereu, am încercat să gândesc clar cum să mă salvez din vârtejul acela dureros, desperat, vârtej de mânie, de remuşcare şi de deznădejde, ce mă sufoca. De ce să n-o mărturisesc? Gândul de a fi pierdut ultima întâlnire din propria-mi vină, se zbuciuma necruţător în mine, cu o tărie arzătoare. Îmi venea să ţip, atât de mare era durerea pe care mi-o trezea nemilos şi stăruitor tăişul înroşit în foc. Numai cei care nu ştiu ce-i pasiunea au în momente unice astfel de izbucniri neaşteptate, vijelioase, astfel de avalanşe de patimă: ani întregi năvălesc rostogolindu-li-se valvârtej în piept cu toate forţele neîntrebuinţate. Niciodată până atunci sau de-atunci încoace n-am trecut printr-o asemenea uimire şi neputinţă furioasă ca în clipa când, fiind gata de cea mai mare îndrăzneală — gata să dau cu piciorul la tot ce agonisisem, la tot ce strânsesem şi păstrasem de-a lungul vieţii — mă aflam deodată în faţa unui zid de absurditate, de care pasiunea mea se lovea fără nicio putere.

Ce-am făcut apoi, nu putea fi decât la fel de absurd; a fost o nebunie, chiar o prostie, mi-e aproape ruşine să povestesc — dar mi-am făgăduit mie şi dumneavoastră să nu ascund nimic. Aşa că… l-am căutat iar… îmi căutam toate clipele petrecute cu el… Mă atrăgeau puternic toate locurile unde fusesem în ajun împreună, banca din grădină, de pe care îl smulsesem, sala de joc unde-l văzusem pentru întâia oară, da, până şi spelunca aceea, numai să retrăiesc încă o dată, măcar o dată, trecutul. Şi a doua zi am vrut să mă plimb pe Corniche cu trăsura, pe acelaşi drum, pentru ca fiece cuvânt, fiece gest să mai fie reînnoit — da, atât de absurdă, atât de copilăroasă îmi eră sminteala. Dar gândiţi-vă cât de fulgerător tăbărâseră asupra mea cele întâmplate — nu le resimţisem altfel decât ca pe o singură lovitură ameţitoare. Acum însă, trezită prea sălbatic din tumult, voiam să mă mai concentrez o dată asupra celor trăite prea fugar, gustându-le trăsătură cu trăsătură, mulţumită acelei magice auto-înşelări pe care o numim memorie — fireşte, astea sunt lucruri pe care le pricepi ori nu. Poate că e nevoie de o inimă înflăcărată ca să le pricepi.

Aşa că m-am dus în sala de joc să caut masa unde îl văzusem întâi, şi acolo printre toate mâinile să mi le imaginez pe ale lui. Am intrat, mai ştiam că la masa din stânga, în odaia a doua, îl văzusem pentru prima oară. Încă desluşite, îmi erau prezente în minte toate gesturile sale — mergând ca o somnambulă cu ochii închişi şi cu mâinile întinse i-aş fi găsit locul. Am intrat deci, am traversat îndată sala de-a curmezişul. Şi acolo… când de la uşă mi-am întors privirea către furnicarul de oameni, mi s-a întâmplat ceva de necrezut… acolo, exact pe locul unde mi-l visasem, şedea, şedea — halucinaţie a febrei! —el, aievea. El… el… întocmai cum îl visasem… întocmai ca în ajun, cu ochii holbaţi pe bilă, palid ca o stafie… totuşi, el… el… de netăgăduit, el…

Atât de tare m-am speriat, încât mi-a venit să ţip. Dar mi-am stăpânit spaima în faţa acestei viziuni absurde şi am închis ochii. Eşti nebună… visezi… aiurezi, îmi spuneam. E cu neputinţă… ai halucinaţii… A plecat de-aici acum o jumătate de ceas… Atunci abia am deschis iar ochii. Dar, îngrozitor: întocmai ca mai înainte, şedea acolo în carne şi oase, imposibil de confundat… între milioane de mâini, le-aş fi recunoscut pe ale lui… nu, nu visam, era el cu adevărat. Nu plecase, cum îmi jurase, smintitul şedea acolo, banii pe care i-i dădusem pentru întoarcerea acasă, îi adusese la masa verde şi, cu totul pierdut în patima sa, îi juca aici, pe când eu, desperată, îmi rupeam inima după el.

Deodată m-am simţit împinsă înainte. Furia îmi îneca ochii, o furie turbată ce vede roşu mă îndemna să-l apuc de beregată pe sperjurul care-mi înşelase atât de ruşinos încrederea, simţămintele, devotamentul. Dar mă stăpâneam. Cu o încetineală voită (câtă sforţare mi-a trebuit pentru asta!) am înaintat spre masă, drept în faţa lui; un domn mi-a făcut politicos loc. Doi metri de postav verde ne despărţeau — şi puteam să mă uit la faţa lui ca de la balcon la un spectacol. Era aceeaşi faţă pe care o văzusem cu două ore în urmă strălucind de recunoştinţă, luminată de nimbul îndurării divine şi care acum pierea palpitând iar în focul iadului, în patimă. Mâinile, aceleaşi mâini pe care după-amiaza le văzusem încleştate de pupitrul din biserică în timpul celui mai sfânt jurământ, acum scormoneau iar în bani, încovoiate ca nişte gheare — vampiri voluptuoşi. Căci câştigase, trebuie să fi câştigat mult, foarte mult, în faţa lui sclipea un morman amestecat de jetoane, de napoleoni şi de bancnote, presărate într-un vălmăşag neglijent în care degetele, degetele lui tremurătoare şi nervoase se înfigeau şi se scăldau cu desfătare. Vedeam cum strângeau şi împătureau fiecare bancnotă, mângâind-o, cum învârteau şi dezmierdau monedele, pentru ca apoi, dintr-o dată, să apuce un pumn şi să-l azvârle în mijlocul unui careu. Şi îndată nările începeau să palpite, strigătul crupierului îi desprindea de la bani privirile fremătând lacome şi i le îndrepta către bila jucăuşă. El parcă ieşea din sine pe când coatele parcă-i erau ţintuite cu nituri de masa verde Desăvârşita lui nebunie se manifesta mai înfricoşător, mai groaznic decât în seara din ajun, căci fiece mişcare a sa ucidea în mine imaginea pe fond auriu, pe care eu, naiva, o păstram în suflet.

Respiram amândoi o dată la doi metri unul de celălalt; îl priveam ţintă fără ca el să mă observe. Nu se uita la mine, nu vedea pe nimeni. Ochii îi alunecau numai pe bani, se zbăteau nestatornici urmărind bila în rostogolirea ei: în cercul acela verde, nebunesc îi erau închise toate simţurile, gonind înainte şi înapoi. Pentru acel bolnav de patima jocului, întreaga lume, întreaga omenire se topise în peticul dreptunghiular de postav întins. Ştiam că pot rămâne acolo ceasuri în şir fără ca simţurile lui să-mi perceapă prezenţa.

Dar n-am mai putut suporta. Cu o hotărâre subită am făcut înconjurul mesei, am păşit în spatele lui şi l-am apucat tare de umăr. Privirea i s-a ridicat nesigură, o clipă s-a uitat la mine ca la o străină, cu ochi sticloşi. Întocmai ca un beţiv pe care-l scuturi cu greu din somn şi ale cărui priviri răsar încă aţipite, cenuşii, aburii. Apoi a părut că mă recunoaşte, gura i s-a întredeschis tremurând, s-a uitat în sus la mine, fericit, şi a îngânat încet, ca o confidenţă încurcată şi misterioasă:

— Merge bine… Am ştiut de cum am intrat, când am văzut că el e aici… Am ştiut îndată.

Nu l-am înţeles. Am observat numai că era beat de patima jocului, că nebunul uitase toate, jurământul, întâlnirea, pe mine şi lumea întreagă. Dar chiar şi sminteala aceea, extazul lui era atât de atrăgător, încât fără voie m-am conformat vorbelor lui şi am întrebat surprinsă despre cine e vorba.

— Acolo, bătrânul general rus ciung, a şoptit el, lipindu-se cât mai mult de mine, ca să nu audă nimeni secretul magic. Acela cu favoriţii albi şi cu servitorul în spatele lui. Câştigă totdeauna, l-am observat de ieri, trebuie să aibă un sistem şi eu mizez totdeauna la fel cu dânsul… Şi ieri a câştigat tot timpul… numai că am făcut greşeala să mai joc după plecarea lui… Asta a fost greşeala… ieri trebuie să fi câştigat douăzeci de mii de franci… şi acum câştigă la fiecare lovitură… Acum mă ţin tot timpul după el… Acum…

S-a întrerupt brusc în mijlocul vorbei, căci crupierul a strigat sforăitor Faites vos jeux![1] şi privirea i se şi clătina, repezită, lacomă, către locul unde generalul rus cu favoriţi albi şedea grav şi indiferent şi punea încet întâi o piesă de aur, apoi, şovăind, o a doua pe careul al patrulea. Îndată mâinile pătimaşe din faţa mea au apucat şi au azvârlit un pumn de piese de aur în acelaşi loc. Şi când, după un minut, crupierul a strigat Zéro şi dintr-o singură mişcare a curăţat masa cu grebla lui, s-a uitat ca la o minune după banii luaţi de curent. Dar poate vă închipuiţi că s-a întors spre mine? Nu, de mine uitase cu desăvârşire; mă cufundasem, mă pierdusem, pierisem din viaţa lui, simţurile sale încordate îl fixau numai pe generalul rus, care cântărea iar în mână, cu totul indiferent, două piese de aur, nehotărât pe ce număr să le plaseze.

Nu vă pot descrie amărăciunea, desperarea mea. Dar gândiţi-vă ce simţeam: să nu mai fii pentru omul căruia i-ai oferit întreaga ta viaţă decât o muscă pe care o goneşti cu un gest neglijent. Iar m-a năpădit valul acela de furie. L-am apucat puternic de umăr, încât a tresărit.

— Ridică-te imediat, i-am şoptit încet, dar poruncitor. Aminteşte-ţi ce ai jurat azi în biserică: nu eşti decât un jalnic sperjur.

S-a uitat lung la mine, consternat şi foarte palid. Privirea lui a luat expresia unui câine bătut, buzele îi tremurau. Dintr-o dată a părut că-şi reaminteşte cele petrecute şi că îl copleşeşte o groază de sine însuşi.

— Da… da… a îngăimat. O, Doamne, Doamne. Da… vin îndată, iartă-mă…

Mâna lui se şi apucase să strângă toţi banii, întâi repede, smucindu-i cu un avânt vehement, care devenea însă din ce în ce mai leneş, ca şi cum i-ar fi fost împinsă înapoi de o forţă contrarie. Privirea i se oprise iar asupra generalului care tocmai miza.

— Încă o clipă… Şi aruncă repede cinci piese de aur pe acelaşi careu… Numai lovitura asta… Îţi jur, vin îndată… numai lovitura asta… numai…

Şi iar i se stinse vocea. Bila începuse să se învârtească şi îl târa cu ea. Posedatul îmi scăpase iar, îşi scăpase sieşi, prăbuşit în vârtelniţa cea netedă, înăuntrul căreia bila se rostogolea în salturi. Din nou strigă crupierul, din nou grebla cără din faţa lui cele cinci piese de aur. Pierduse. Dar nu şi-a mai întors capul. Mă uitase, ca şi jurământul, ca şi promisiunea pe care mi-o făcuse cu un minut înainte. Mâna avidă zvâcnea iar după aurul ce se topise, şi privirea beată nu mai pâlpâia decât spre magnetul voinţei sale, spre fetişul din faţa lui.

Răbdarea mea luase sfârşit, l-am zgâlţâit iar, dar de data asta brutal.

— Acum ridică-te imediat! Îndată!… Ai spus că numai lovitura asta…

Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. S-a întors brusc, obrazul lui nu mai era al unui om umil, zăpăcit, ci al unui nebun, era numai mânie în ochii lui arzători, în buzele lui tremurând de ură.

— Lasă-mă-n pace, s-a răstit. Pleacă de-aici! Îmi porţi ghinion. Când eşti aici, pierd totdeauna. Aşa ai făcut ieri şi astăzi iar. Pleacă de-aici!

O clipă am încremenit. Dar în faţa nebuniei lui, nici mânia mea n-a mai putut fi înfrânată.

— Îţi aduc ghinion? m-am repezit eu. Mincinosule, hoţule, mi-ai jurat…

N-am putut continua, căci posedatul a sărit de pe locul lui şi m-a împins înapoi, fără să-i pese de tumultul provocat.

— Lasă-mă-n pace, a urlat tare, dezlănţuit, nu sunt sub tutela ta! Na… na banii, ţine! şi mi-a zvârlit câteva bancnote de o sută de franci… Şi-acum, lasă-mă-n pace!

Tare de tot strigase posedatul toate acestea, fără să ţină seama de mulţimea din jur. Toţi căscau ochii, şuşoteau, comentau, râdeau, ba chiar din sala vecină se îmbulzeau curioşii. Mă simţeam ca şi când cineva mi-ar fi smuls rochia de pe mine şi aş fi rămas goală, în faţa curiozităţii tuturor.

— Silence, madame, s’il vous plaît![2] a zis tare şi poruncitor crupierul, bătând cu grebla în masă. Mie mi se adresau, mie, cuvintele jalnicului individ. Stăteam în faţa curiozităţii care trăncănea şi şoptea, stăteam înjosită, acoperită de ruşine ca o prostituată căreia i se aruncă bani. Două sute, trei sute de priviri neruşinate se înfigeau în obrazul meu… Şi pe când mă furişam, cu capul şi umerii plecaţi în faţa acelui puroi de înjosire şi de ruşine, şi mă uitam într-o parte, am întâmpinat doi ochi tăios de uimiţi — era verişoara mea care mă privea uluită, cu gura deschisă, cu mâna ridicată ca de spaimă.

Asta m-a dat gata: înainte ca ea să se fi putut urni şi reculege din surprindere, am ieşit în goană din sală: m-am mai putut târî până la bancă, banca pe care se prăvălise în ajun posedatul acela. Şi tot atât de sleită şi de zdrobită am căzut pe lemnul tare, necruţător.

Au trecut douăzeci şi patru de ani de atunci şi totuşi, amintindu-mi de clipa când am stat acolo, biciuită de batjocura lui în faţa a şute de oameni, îmi îngheaţă sângele în vine. Şi simt iar, speriată, ce substanţă de moluscă slabă, mizerabilă, trebuie să fie aceea pe care o numim totdeauna pretenţios suflet, spirit, sentiment, ceea ce numim durere, de vreme ce toate astea, chiar împinse la extrem, nu pot să-ţi distrugă trupul chinuit, suferind — pentru că treci peste astfel de ceasuri şi sângele bate în vine mai departe în loc să mori, să te prăbuşeşti ca un copac trăsnit. Doar vreme de o clipă, doar ca o zguduitura îmi sfâşiase acea durere trupul, şi am căzut pe bancă, fără răsuflare, ca un buştean, anticipând cu nesaţ necesitatea morţii. Dar, am mai spus-o, orice durere este laşă. Dă înapoi în faţa dorinţei copleşitoare de a trăi care pare a se ridica mai puternică în carnea noastră decât orice pasiune pentru moarte în spiritul nostru. De neînţeles şi pentru mine însămi, după o astfel de zdrobire a simţirii: totuşi, m-am ridicat iar, fireşte, neştiind ce să fac. Deodată, mi-am amintit că bagajele mele erau la gară. Şi numaidecât a şi început să-mi gonească prin minte ideea să plec. Să plec din iadul acela blestemat. Am fugit la gară, fără să iau seama la nimeni, am întrebat când pleacă primul tren pentru Paris — la zece, mi-a spus portarul şi îndată am cerut bagajele. Ora zece: trecuseră exact douăzeci şi patru de ore de la întâlnirea aceea fatală, douăzeci şi patru de ore atât de pline de explozia schimbătoare a celor mai absurde sentimente, încât lumea mea interioară era sfărâmată pentru totdeauna. Nu percepeam decât un singur cuvânt în ritmul ce ciocănea zvâcnit: Să plec! Să plec! Să plec! Pulsul bătea ca o pană ce-mi străpungea tâmplele: Să plec! Să plec! Să plec din oraşul acela, să fug de mine, acasă, la ai mei. La viaţa mea de odinioară, la adevărata mea viaţă. Noaptea am trecut prin Paris, de la o gară la alta, apoi direct la Boulogne, de la Boulogne la Dover, de la Dover la Londra, de la Londra la fiul meu — totul într-o singură fugă nebună, fără să chibzuiesc nimic, fără să gândesc — patruzeci şi opt de ore fără somn, fără niciun cuvânt, fără să mănânc. Patruzeci şi opt de ore în timp ce toate roţile huruiau numai: Să plec! Să plec! Să plec! Când, în sfârşit, neaşteptată de nimeni, am intrat în reşedinţa de la moşie a fiului meu, toţi s-au speriat: în fiinţa, în privirea mea trebuie să fi fost ceva care mă trăda. Fiul meu a vrut să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute, dar m-am ferit: nu puteam îndura, nu puteam îndura să atingă buze pe care le socoteam profanate. Am evitat orice întrebare, am cerut numai o baie, căci simţeam nevoia ca, o dată cu praful călătoriei, să spăl de pe trupul meu tot ce mai rămăsese din patima acelui posedat, acelui om nedemn. Apoi m-am târât până în odaia mea şi am dormit douăsprezece, paisprezece ore un somn apăsător, ca de piatră, cum nu mai dormisem nicicând şi n-am dormit nici de-atunci încoace, un somn care îţi dă o idee cum e când eşti mort şi zaci în sicriu. Familia îmi purta de grijă ca unei bolnave, dar afecţiunea ei nu-mi făcea decât rău, mi-era ruşine de respectul pe care mi-l arătau cu toţii, şi încontinuu trebuia să mă stăpânesc să nu le strig în faţă cum îi trădasem, cum îi uitasem şi-i părăsisem de dragul unei pasiuni absurde şi nebuneşti.

Fără niciun ţel, am plecat iar într-un orăşel francez unde nu cunoşteam pe nimeni, căci mă urmărea ideea că toţi vedeau la prima privire ruşinea, decăderea mea, atât de mult mă simţeam trădată, pângărită până în adâncul sufletului. Uneori, când mă deşteptam dimineaţa în patul meu, mi-era o teamă îngrozitoare să deschid ochii. Mă tortura amintirea acelei nopţi, când mă trezisem alături de un străin, pe jumătate gol. Iar apoi îmi venea mereu aceeaşi dorinţă ca şi atunci: să mor îndată.

Dar, până la urmă, timpul are totuşi o adâncă putere şi bătrâneţea o ciudată forţă de depreciere a tuturor sentimentelor. Simţi moartea apropiindu-se, umbra ei cade neagră pe drum şi lucrurile apar mai puţin colorate, nu-ţi mai intră atât în simţirea lăuntrică, pierd mult din primejdioasa lor putere. Cu încetul, am învins traumatismul şi când, cu ani mai târziu, la o recepţie, l-am întâlnit pe ataşatul legaţiei austriece, un tânăr polonez, şi când, informându-mă de familia lui, mi-a spus că un fiu al vărului său se împuşcase cu zece ani în urmă la Monte Carlo — nici n-am tresărit. Abia m-a durut; poate — de ce să-mi tăgăduiesc egoismul? — m-a uşurat, căci acum nu-mi mai putea fi teamă că am să-l întâlnesc; nu mai aveam niciun martor împotriva mea afară de propria-mi amintire. De atunci sunt mai liniştită: a îmbătrâni nu înseamnă altceva decât a nu-ţi mai fi frică de trecut.

Iar acum veţi înţelege cum am ajuns dintr-o dată să vă vorbesc despre propria mea soartă. Când aţi apărat-o pe madame Henriette şi când aţi spus cu patimă că douăzeci şi patru de ore pot schimba cu totul soarta unei femei, mi s-a părut că era vorba de mine; v-am fost recunoscătoare, fiindcă pentru prima oară m-am simţit parcă dezvinovăţită. Şi-atunci mi-am zis: uşurează-ţi o dată conştiinţa, poate că asta te va dezlega de vraja apăsătoare şi de privirea care cată mereu înapoi; atunci mâine poate că îmi va fi posibil să mă duc acolo şi să intru chiar în acea sală în care mi-am întâlnit soarta, fără să simt ură împotriva lui şi împotriva mea. Acum mi-am luat piatra de pe suflet, acum piatra zace cu greutatea ei pe tot trecutul şi-l împiedică să mai învie vreodată. Ce bine e că v-am putut istorisi toate; îmi simt sufletul mai senin şi aproape voios… Vă mulţumesc mult.

Spunând acestea, se sculase brusc; simţeam că isprăvise. Puţin încurcat, căutam un cuvânt. Dar ea trebuie să fi simţit, truda mea, căci se apără repede:

— Nu, vă rog, nu vorbiţi… N-aş dori să-mi răspundeţi sau să-mi spuneţi ceva… Vă mulţumesc că m-aţi ascultat şi vă urez drum bun.

Stând în faţa mea, îmi întinse mâna să-şi ia rămas bun. Involuntar, privii spre obrazul ei şi-mi păru minunat de mişcător chipul acestei femei bătrâne, binevoitoare, şi în acelaşi timp oarecum ruşinate. Să fi fost răsfrângerea pasiunii trecute, sau tulburarea care deodată îi îmbujora obrajii până la rădăcina părului alb? Era ca o fată feciorelnic tulburată de amintiri şi ruşinată de propria-i spovedanie. Emoţionat fără să vreau, doream mult să-i arăt veneraţia mea printr-un cuvânt. Dar nu-mi ieşea nicio vorbă din gură. M-am înclinat şi i-am sărutat respectuos mâna — mâna ei veştedă, care tremura uşor ca un frunziş tomnatic.

---

[1] Faceţi jocurile! (l. fr.)

[2] Vă rog, doamnă, linişte! (l. fr.)