Din povestile lui Jack London (5)

Fiul Lupului

Bărbatul apreciază rareori femeia la adevărata ei valoare atâta vreme cât nu este lipsit de tovărăşia ei. Nu înţelege subtilităţile tipic feminine şi nici nu-şi bate capul prea mult cu aşa ceva. Insă în ziua în care tovarăşa de viaţă îi lipseşte, în existenţa lui se face un gol care începe să crească fără încetare.

Bărbatul vrea ceva şi nici el nu ştie ce anume. În zadar încearcă prietenii să îl vindece prin fel de fel de leacuri miraculoase. Boala se înrăutăţeşte cu trecerea timpului. Evenimentele vieţii îşi pierd toţ interesul pentru el. În cele din urmă, într-o bună dimineaţă, bărbatul înţelege brusc starea lui de spirit.

Acest lucru s-a întâmplat nu odată într-un ţinut udat de apele Yukonului. Bărbatul respectiv şi-a făcut rost imediat de o barcă sau şi-a înhămat câinii la sanie şi a pornit către sud. A revenit câteva luni mai târziu, însoţit de o femeie, care să-l respecte şi să ia parte, alături de el, la muncile dure cu care se îndeletnicea.

Fără îndoială, un astfel de om este egoist, obligându-şi femeia să împartă cu el destinul aspru al celui care trăieşte într-un ţinut aproape sălbatic. Ce fel de tovarăşă îşi poate găsi el însă, ca să-l însoţească şi să reziste în condiţiile grele de acolo? Scruff Mackenzie era un om născut pe malurile Yukonului. Tot aspectul lui exterior trăda acest lucru. Chipul lui purta urmele celor douăzeci şi cinci de ani de luptă neîncetată împotriva unei naturi aspre, sălbatice. În ultimii doi ani, căutase neîncetat aurul care se găseşte în locuri foarte greu accesibile omului.

Când singurătatea a început să-l apese, nu s-a mirat prea mult, căci avea o anumită experienţă şi îi văzuse pe alţii suferind de aceeaşi boală. Ca efect, începu să muncească şi mai mult decât o făcuse până atunci. Cât fu vara de lungă, se bătu cu muştele şi lucră în ţinutul aurifer Stuart River, ca să îşi facă rost de o cantitate dublă de provizii faţă de cât avea nevoie în mod normal.

După aceea, legând mai mulţi buşteni între ei, şi-a construit o plută, cu care a coborât pe Yukon până la Fort Mile, unde şi-a ridicat o cabană frumuşică, una care se detaşa net faţă de celelalte din aşezarea respectivă. Mulţi au vrut să i-o cumpere, dar i-a respins pe toţi şi a continuat să îşi facă pregătirile pentru iarnă, aprovizionându-se pentru două persoane.

Bineînţeles, Scruff Mackenzie era un om cu un ascuţit simţ practic. Când avea nevoie de ceva, îşi procura acel lucru fără a se deranja prea mult în acest scop. Deşi învăţat cu cele mai grele munci, nu-şi plănuise nicidecum să facă o călătorie de nouă sute de kilometri pe gheaţă, apoi de două mii pe mare şi încă de o mie cinci sute pe uscat, ca să îşi găsească o femeie. Nu. Viaţa i se părea prea scurtă ca să acţioneze în acest fel.

De aceea porni către câmpia cea întinsă de unde izvora fluviul Tanana, ducând cu sine o încărcătură neobişnuită.

Era un călător neobosit, iar animalele care-l ajutau la transport se bucurau de o rezistenţă ieşită din comun. Nu doar că făceau faţă unui efort uriaş, dar nu cedau uşor nici în faţa foamei.

După trei săptămâni de drum, ajunse în tabăra vânătorilor indieni ai tribului Sticks, aflată pe cursul superior al fluviului Tanana. Aceştia se mirară de îndrăzneala lui, căci prezenţa lor îi înspăimânta pe albi. De altfel, destui colonişti fuseseră ucişi de indieni, care-i deposedaseră de puţinele bunuri pe care nefericiţii le avuseseră asupra lor. O viaţă de om nu valora mai mult ca un topor sau o puşcă veche...

Cu toate acestea, Scruff Mackenzie înainta hotărât în mijlocul lor, apelând, în acelaşi timp, la sângele său rece, la obrăznicia şi familiaritatea care-i erau caracteristice. Îi ştia bine pe indieni, de aceea folosea, în comportamentul său, arme atât de diferite. Ştia deci să se arate îngăduitor sau să ameninţe pe un ton ferm, care nu lăsa loc de replică.

Se duse drept la şeful indienilor, Thling-Tinneh, se înclină înaintea lui şi îi oferi o livră de ceai negru şi una de tutun. Astfel, căpătă imediat bunăvoinţa şefului de trib. Apoi se amestecă printre tineri şi tinere şi îi anunţă pe aceştia că avea să dea un pollach, adică o petrecere specifică indienilor, chiar în acea seară.

Pe o suprafaţă dreptunghiulară, având două sute de picioare lungime şi douăzeci şi cinci lăţime, zăpada fu bătătorită până ce se formă o zonă dură. În mijlocul acesteia se făcu un foc mare, iar pe marginile dreptunghiului uriaş se puseră crengi de brad.

Membrii tribului, cam şaizeci la număr, îşi abandonară activităţile obişnuite şi, adunându-se din corturile lor, începură să cânte în onoarea oaspetelui lor.

În cei doi ani în care trăise prin regiune, Scruff Mackenzie învăţase cele câteva sute de cuvinte mai des folosite de indieni. Le stăpânea şi modul de exprimare gutural, le asimilase şi întorsătura frazelor.

În acest fel, reuşi să le ţină un discurs pe placul lor, în care amestecă lucrurile reale cu idolii şi metaforele specifice pieilor roşii. După ce Thling-Tinneh şi vrăjitorul tribului i-au răspuns în acelaşi mod, albul dărui diverse lucruri celor din jur şi începu să cânte alături de ei. Mai târziu, luă parte la jocul celor cincizeci şi două de beţe, la care se pricepea foarte bine.

Pieile roşii îi fumară tutunul şi se arătară încântaţi. Tinerii păstrară însă o atitudine rezervată. Printre ei se găseau luptători îndrăzneţi, pe care-i întărâtau şi mai mult vorbele bătrânelor fără dinţi sau râsetele fetelor ce făceau aluzii la lucruri foarte clare. Îi cunoscuseră puţin pe albi, fiii lupului, cum li se spunea, dar ştiau că erau capabili de lucruri neobişnuite.

În ciuda aparenţei sale indiferenţe, Scruff Mackenzie remarcă rezerva lor faţă de el. Înfăşurat în blănurile lui, în noaptea care urmă se gândi serios la ceea ce avea de făcut şi îşi perfecţionă planul pe care voia să-l ducă până la capăt. În această vreme, fumă neîncetat, pipă după pipă.

Dintre feţele pe care le văzuse îi plăcea una singură. Era chiar fiica şefului de trib, frumoasa Zarinska! Trăsăturile ei, talia ei, felul în care se purta corespundeau cu tipul de frumuseţe specifică femeilor albe, astfel că ea părea o anomalie în mijlocul tinerelor din trib...

Avea să o ia cu el, să o facă soţia lui şi să îi schimbe numele în Gertrude! Hotărându-se astfel, se aşeză pe o parte, închise ochii şi adormi lipsit de griji.

Ceea ce voia el nu era lesne de îndeplinit. Trebuia să joace tare. Scruff Mackenzie era şiret şi, aparent, părea indiferent faţă de obiectivele urmărite, lucru care-i cam încurca pe indieni.

Trebuia să-i facă pe acei războinici să înţeleagă că era un vânător neîntrecut şi un foarte bun ţintaş, astfel că fu lăudat de toţi cei din jur atunci când doborî un ren american de la o distanţă de cinci sute de metri.

Într-o seară, Scruff Mackenzie îl vizită pe Thling-Tinneh în adăpostul lui garnisit cu piei de ren şi de alte animale. Îi vorbi tare şi îi oferi tutun cu multă generozitate. Aceeaşi onoare i-o făcu vrăjitorului, căci ştia ce influenţă avea acesta din urmă asupra celor din trib şi voia să aibă un aliat ca el.

Vrăjitorul era însă mândru şi rece. Nu reuşi să-l cucerească şi Scruff Mackenzie se gândi că trebuia, mai curând, să îl treacă pe lista celor care, la prima ocazie ivită, i-ar fi devenit duşmani.

Albul, care nu reuşise a se afla vreodată singur cu Zarinska, îi arunca doar priviri înflăcărate, prin care o înştiinţa foarte clar de intenţiile sale. Ea înţelese şi, de fiecare dată când se ivea prilejul ca să rămână singură cu englezul, chema în jurul ei o mulţime de fete, pentru a-i zădărnici planul.

Mackenzie înţelese că îi făcea în ciudă, dar timpul lucra în favoarea lui şi el nu se grăbea. Ştia că el îi ocupa gândurile şi acea presiune psihică, exercitată zilnic asupra fetei, îi servea mai bine planurile ca orice altceva.

În cele din urmă, într-o seară, când crezu el de cuviinţă că venise timpul să acţioneze, părăsi locuinţa plină de fum a şefului de trib şi se duse la cea vecină, unde se găsea Zarinska. Faţă stătea în mijlocul femeilor de cele mai diferite vârste, cum făcea de obicei, lucrând la mocasini şi la şiragurile de perle.

Când intră englezul, femeile începură să râdă şi să glumească, legându-se de numele lui şi de cel al Zarinskăi. El le luă pe rând şi le dădu afară, în zăpadă, de unde ele fugiră şi răspândiră vestea în toată tabăra.

După ce rămase singur, Scruff îi vorbi cu căldură fetei, chiar în limba ei, despre dragostea pe care i-o purta. După două ore, se ridică şi plecă.

Se învoiseră: Zarinska avea să vină în cabana omului alb. Rămânea ca el să-i vorbească şefului de trib despre voinţa lor. Se putea că indianul să nu fie de acord cu ei... Dacă avea să spună nu? Oricum, fata trebuia să vină în cabana omului alb!

Vru să dea la o parte pieile care formau uşa de la intrarea în locuinţa ei şi să iasă de acolo, când un geamăt de-al ei îl opri să o facă. Se întoarse la ea. Aşezată în genunchi înaintea lui, Zarinska, stând pe o blană de urs, îmbujorată, îşi desfăcu de la brâu centura grea pe care o purta mereu.

Mirat, bănuitor, albul o privi, fiind atent, în acelaşi timp, la orice zgomot ce ar fi venit dinafară. Mişcarea pe care o făcu ea în continuare îi risipi teama şi îl făcu să zâmbească, încântat. Zarinska se ridică, luă din sacul ei un fel de teacă din piele de muflon, împodobită cu mai multe perle care o făceau să strălucească. Îi luă apoi cuţitul cel mare de vânătoare şi îl privi câteva clipe cu respect, fiind parcă tentată să îi încerce tăişul cu degetul, după care îi prinse lui Mackenzie arma înapoi la şold, aşezată acum în teaca aceea nouă.

Mackenzie îi sărută buzele pe sub mustaţa-lui mare. Fata nu se aştepta să fie astfel mângâiată de către alb.

Ducând sub braţ un pachet enorm, Scruff Mackenzie se îndreptă apoi către adăpostul lui Thling-Tinneh, fiind observat cu atenţie de cei din trib.

Copiii alergau în toate părţile, aducând lemne uscate în locul unde urma să se desfăşoare pollach-ul. Un murmur de voci feminine se auzea din ce în ce mai clar, iar războinicii tineri se adunaseră şi se consultau, sobri, în vreme ce de sub cortul vrăjitorului se auzeau fel de fel de incantaţii.

Thling-Tinneh era împreună cu soţia lui, o femeie cu ochi jucăuşi. De la prima privire, englezul înţelese că vestea se aflase deja. De aceea intră direct în subiect, după ce depuse darurile la picioarele celor doi.

— O, Thling-Tinneh, puternicule şef al neamului Sticks şi al ţinutului Tanana, îi strigă el, tu le porunceşti peştilor, urşilor, renilor şi altor animale ceea ce au de făcut! Omul Alb vine azi în faţa ta cu un gând bun. De multe luni trăieşte singur, cabana lui este goală. Inima lui s-a închis în singurătate, dar suspină după o femeie care să se aşeze alături de el, sub acoperişul lui şi care, atunci când se întoarce de la vânătoare, să-i ofere o masă caldă... El a auzit lucruri ciudate: paşii furişaţi ai copiilor şi glasurile tinerilor au ajuns până la el... Odată, un spirit i-a tulburat singurătatea în timpul nopţii. Corbul, tatăl tău, Marele Corb, tatăl întregului neam Sticks, i-a vorbit astfel Omului Alb: „Încalţă-ţi mocasinii, ia-ţi armele şi pregăteşte-te de drum. Ia cu tine hrană pentru mai multe zile şi încarcă-te de daruri frumoase pentru şeful Thling-Tinneh. Apoi întoarce-ţi ochii către locul unde soarele are obiceiul să dispară la mijlocul primăverii. Vei călători până pe pământurile marelui şef. Îi vei oferi darurile tale minunate şi astfel Thling-Tinneh, care este fiul meu, va deveni tatăl tău. Sub acoperişul lui trăieşte o faţă căreia i-am dat viaţă spre a fi soţia ta”.

Astfel a vorbit Marele Corb, viteazule şef! Iată de ce ţi-am pus la picioare atâtea daruri şi doresc să îţi iau fata.

Bătrânul nu se grăbi să-i răspundă. Cu un gest plin de mândrie, îşi aranjă mai întâi blana pe care o purta pe spate. Când vru să-i vorbească, un om micuţ se furişă în locuinţă şi îl anunţă pe Thling-Tinneh că adunarea tribului îl aştepta la sfat.

— Omule Alb, căruia noi îi zicem Vânătorul de Mufloni şi încă Lupul sau Fiul Lupului, începu indianul. Noi ştim că tu faci parte dintr-un neam puternic şi suntem mândri că te avem oaspete la pollach-ul nostru. Însă peştele-rege nu face alianţă cu peştele obişnuit şi nici Corbul nu se uneşte cu Lupul!

— Ce vrei să spui? îi strigă Mackenzie. Le-am întâlnit pe fetele Corbului în casele Lupului! Soţia lui Mortimer, soţia lui Tregidgo, cea a lui Barnabas, care s-a întors acum două ierni. Am auzit vorbindu-se de bine şi despre alte fiice ale Corbului, deşi nu le-am văzut.

— Adevărat este ceea ce spui, fiul meu. Sunt însă uniri nefericite, ca a apei cu nisipul sau a bulgărelui de zăpadă cu soarele. Te-ai întâlnit cu Mason şi cu tovarăşa lui? Nu?... A venit aici cu zece ani în urmă. A fost primul dintre Lupi. Îl însoţea un bărbat înalt, drept ca o ramură de sălcie, puternic precum ursul, fără păr pe faţă şi cu inima ca luna plină în miez de vară.

— Ah, îl întrerupse Scruff, recunoscându-l pe cel despre care-i vorbea şeful de trib, este Malemute Kid!

— Un bărbat foarte puternic. I-ai văzut vreodată femeia? Este sora adevărată a Zarinskăi.

— Nu, şefule, nu o cunosc. Am auzit vorbindu-se însă despre ea. Mason a fost ucis de un brad uriaş, care a căzut peste el. Îşi iubea însă mult femeia şi i-a lăsat o grămadă de bani. Cu ajutorul lor, ea trăieşte acum cu fiul ei în ţinuturi mult mai blânde decât acestea şi pline de soare în tot cursul anului.

Sosi un alt mesager, care-l chemă urgent pe Thling-Tinneh la adunarea războinicilor săi. Cum Mackenzie îl dădu pe uşă afară pe noul venit, îi zări pe bărbaţi aplecaţi deasupra focului care le încălzea adunarea. Le auzi glasurile groase unite într-un cântec bine ritmat şi înţelese pe dată că vrăjitorul tribului îi întărâta, stârnindu-le furia împotriva lui.

Se grăbea, de aceea se întoarse iar către şef:

— Iată deci, o vreau pe fata ta! Aici ai tutun, ceai, vase pline cu zahăr, cuverturi groase, batiste mari şi frumoase, o carabină, una nouă şi bună, cu multe gloanţe şi praf de puşcă.

— Nu le primesc, îi răspunse indianul, refuzând cu greutate acele daruri îmbietoare. Tribul meu s-a adunat. Ei sunt împotriva unirii tale cu fiica mea.

— Dar nu eşti tu şeful lor?

— Fără îndoială că da, însă tinerii sunt furioşi, căci Lupii le iau fetele şi ei nu se mai căsătoresc.

— Ascultă-mă, Thling-Tinneh, cu sau fară voia ta, înainte ca ziua să urmeze nopţii, Lupul va pleca spre munţii de la răsărit şi se va îndrepta spre ţinutul Yukonului împreună cu Zarinska!

— Înainte să se facă miezul nopţii, tinerii mei războinici vor arunca, poate, carnea Lupului câinilor tribului şi oasele lui vor fi presărate în zăpadă până ce, la primăvară, neaua va fi topită de soare şi vor fi văzute iar de către oameni.

Ameninţării i se răspundea printr-o altă ameninţare. Chipul bronzat al lui Mackenzie deveni roşu stacojiu. Ridică tonul. Soţia bătrână, care până atunci asistase nepăsătoare la spectacol, se strecură afară trecând pe lângă el.

Brusc, indienii încetară să mai cânte. Se auziră mai multe glasuri vorbind zgomotos. Mackenzie o prinse de mână pe bătrâna care abia păşise pe zăpada de afară şi o trase înapoi înăuntru, silind-o să se aşeze pe o blană de urs întinsă pe jos.

— Îţi mai spun odată: ascultă-mă, o, Thling-Tinneh! Lupul moare cu prada încleştată în dinţi! Alături de el vor cădea zece dintre cei mai buni oameni ai tăi. Gândeşte-te că ai nevoie de ei la vânătoare, care de abia a început, ca şi la pescuit, peste câteva luni. Cu ce vă va fi de folos moartea mea? Eu cunosc obiceiurile voastre: tu vei avea o parte din toate bogăţiile mele dacă fata ta mă va însoţi şi va fi femeia mea. Dacă mă ucizi, nu uita, vor veni fraţii mei. Ura lor nu se va potoli niciodată... Şi ei sunt mulţi! Neamul meu este mult mai mare decât al tău. Asta e soarta. Mai bine acordă-mi ceea ce îţi cer şi toate lucrurile astea frumoase îţi vor aparţine.

De afară se auzeau paşi pe zăpadă. Mackenzie îşi pregăti carabina şi îşi verifică pistoalele de la centură.

— Spune da, mare şef!

— Dar neamul meu spune nu!

— Spune da, şi aceste bogăţii vor fi ale tale. Apoi îi voi convinge şi pe cei din neamul tău.

— Dacă aşa vrea Lupul, voi lua aceste daruri. Dar l-am avertizat...

Mackenzie îi împinse toate darurile, îşi dezarmă carabina şi îi mai dădu în plus o batistă de mătase în diverse culori. În acea clipă intră vrăjitorul, urmat de şase tineri indieni.

Mackenzie, frecându-şi hainele de ei, trecu printre ei şi ieşi de acolo.

— Găteşte-te de drum, îi zise el scurt Zarinskăi, atunci când trecu pe lângă cortul ei.

După care se grăbi să îşi pregătească atelajul de plecare.

Câteva minute mai târziu, veni în mijlocul adunării celor din tribul Sticks. Zarinska se afla lângă el. Scruff se aşeză lângă şeful tribului, iar fata trecu în stânga lui, puţin mai în spate, acolo unde trebuia să stea în mod normal femeia.

Se apropia clipa înfruntării. Nu era rău ca să-l păzească fata de un atac venit din spate...

Strânşi în jurul focului, războinicii intonau un cântec amintind de vremurile demult trecute. Ciudat, acel cântec, cu pauze repetate, cu un refren obsedant, nu părea deloc frumos, dimpotrivă. Părea îngrozitor...

În celălalt capăt al dreptunghiului amenajat, cinci sau şase femei dansau sub privirile vrăjitorului. Pe jumătate ascunse de pletele negre care le ajungeau până la centură, ele se balansau încet, înapoi şi înainte, iar trupurile li se unduiau după ritmul care se schimba neîncetat.

Mackenzie asista la o scenă stranie, un anacronism. Secolul al XlX-lea nu se simţea prin nimic în mijlocul acelor oameni primitivi, care păreau un fragment rupt din Lumea Veche, încă din timpurile când vânătorii locuiau în cavernele preistorice ale Europei...

Câţiva câini lupi, culcaţi în zăpadă la picioarele stăpânilor, priveau spectacolul cu ochii injectaţi de sânge, cu gurile imense deschise, reflectând parcă lucirile roşii ale focului.

Pădurea dormea nepăsătoare sub linţoliu-i alb.

Tăcerea în care era cufundată fu tulburată, de câteva ori, de murmurele oamenilor. Stelele sclipeau pe bolta albastră, îngheţate parcă de frig, în vreme ce spiritele iernii îşi purtau hainele luminoase peste împărăţia cerurilor.

Lui Scruff Mackenzie nu-i păsa însă prea mult de măreţia acelui spectacol. Cercetă din priviri primele rânduri de brazi ale pădurii. Cum rezistau ei uneori unor friguri de cel puţin patruzeci de grade Celsius sub zero?

Gândurile îi zburară la femeile albe, care sunt aşa de delicate. Cum ar fi rezistat una dintre ele acolo? Se mulţumi să zâmbească. Totuşi, era fiul uneia dintre acestea şi primise o moştenire regală: rasa lui avea dreptul şi puterea de a domni, pe mare şi pe uscat, asupra oamenilor şi animalelor de toate felurile.

Se afla singur împotriva a o sută de indieni, departe de alţi englezi, într-un ţinut ostil; simţi însă că prin vene îi trece sângele fierbinte al strămoşilor săi, marii cuceritori, dorinţa iubirii sălbatice şi periculoase ce devenea, pe măsură ce lupta se apropia, ardoarea de a învinge sau a muri!

Cântecele şi dansurile încetară. Vrăjitorul începu să le vorbească indienilor cu multă însufleţire. Cu ajutorul mitologiei lor complicate, reuşea uşor să agite spiritele credule ale celor din neamul său.

Opunându-i lui Mackenzie principiile creatoare personificate de Cioară şi de Corb, îl stigmatiza pe alb cu denumirea de lup, principiu al luptei şi al distrugerii. Nu era vorba doar despre înfruntarea dintre aceste forţe spirituale, ci de o luptă fără milă, în care aveau să se înfrunte pe viaţă şi pe moarte doi bărbaţi.

Indienii reprezentau copiii lui Jelchs, Corbul, cel care le-a adus oamenilor focul. Mackenzie era urmaşul Lupului, adică al Răului. Nicio imagine nu era suficient de degradantă, niciun cuvânt destul de dur pentru a-l califica pe Mackenzie, acel intrus, spirit rău, mesager al distrugerii.

Un urlet sălbatic se ridică din piepturile celor ce-l ascultau, când el începu să le zică:

— Da, fraţii mei, Corbul este atotputernic. Nu el a adus focul din cer, ca să ne încălzim? Nu el a făcut să iasă soarele, luna şi stelele din peşterile în care stăteau, aducându-ne astfel lumina? Nu el ne-a învăţat să luptăm contra spiritelor rele, ca foamea şi îngheţul? Acum Jelchs este furios pe copiii săi, care au rămas puţini, şi refuză să îi ajute, căci au pornit pe drumuri greşite, au făcut fapte rele şi i-au primit în locuinţele lor pe duşmani, pe care i-au aşezat în jurul focurilor lor. Corbul este mâhnit de necinstea copiilor săi. Dacă însă voi vă veţi ridica şi îi veţi arăta că vreţi să vă întoarceţi la el, va ieşi din întuneric spre a vă ajuta!

O, fraţilor, Mesagerul Focului a venit şi i-a murmurat aceste cuvinte la ureche vrăjitorului vostru. Iată-le: „Tinerii să ia de soţii pe tinerele tribului şi să le ducă în locuinţele lor! Să-l ia de gât pe Lup şi ura lor faţă de el să fie nestinsă pe vecie! Doar atunci femeile lor vor fi iar fecunde, ei se vor înmulţi şi vor deveni un neam puternic, iar Corbii vor conduce multele triburi ale părinţilor lor şi ale părinţilor părinţilor lor departe, spre Miazănoapte. Aceste triburi vor învinge Lupii, care vor dispărea precum focurile din tabăra noastră, iar Corbii vor rămânea stăpânii întregului pământ!” Acesta este mesajul lui Jelchs.

Cuvintele acelea provocară urletele ameninţătoare ale indienilor care, astfel încurajaţi, se ridicară în picioare, gata de luptă.

Mackenzie era şi el gata de luptă. Dar aşteptă să vadă ce urma să se întâmple.

Mai multe glasuri cerură ca Vulpoiul să le vorbească. Acestea se stinseră abia când un tânăr păşi înaintea lor, ca să le vorbească, la rândul lui.

— Fraţilor, cuvintele vrăjitorului au fost spuse cu multă înţelepciune. Fiindcă Lupii ne iau fetele, nu vom mai avea copii. Am ajuns o mână de oameni! Lupii ne-au luat blănurile călduroase şi ne-au dat în schimb spiritele rele care se odihnesc în sticle şi veşminte făcute cu iarbă şi nu cu blană de castor sau de râs. Hainele acelea nu sunt călduroase, iar bărbaţii noştri mor de boli ciudate din pricina lor.

Eu, Vulpoiul, nu am femeie... De ce? De două ori mi s-a întâmplat că fetele care îmi plăceau au fost luate de la noi de către Lupi. Astăzi mi-am pus deoparte blănuri de castor şi piei de ren ca să-l înduplec pe Thling-Tinneh să îmi dea ca femeie pe fata lui, Zarinska. Iată însă că ea şi-a pus mocasinii şi este gata de plecare împreună cu blestematul de Lup...

Acum nu este vorba doar de mine. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi Ursului. Şi el ar fi vrut să fie tatăl copiilor lui Zarinska, şi el a pregătit nenumărate blănuri pentru asta... Vorbesc deci în numele tuturor tinerilor care nu au soţii. Lupii nu se liniştesc niciodată şi ne iau fetele cele mai frumoase. Nouă ne rămân doar cele urâte!

Priviţi-o pe Gugkla, continuă el, arătând spre o femeie infirmă. Picioarele îi sunt strâmbe precum coastele unui canoe. Nu este în stare nici măcar să aducă lemne de foc sau să ducă mâncare vânătorilor. Au ales-o oare Lupii pe ea?

— Bineînţeles că nu! strigară indienii.

— Iat-o pe Moyri, ai cărei ochi au fost învârtiţi în cap de către Spiritul Rău. Copiii se sperie de ea şi se spune că doar ursul nu se teme de ea. Au ales-o oare pe ea Lupii?

Războinicii îi dădură iar dreptate.

— Iat-o şi pe Rischet, care stă chiar lângă mine. Cuvintele mele nu ajung până la ea. Niciodată nu a auzit glasul bărbatului ei sau gânguritul copilului ei. Ea trăieşte într-o tăcere veşnică. De ce n-au ales-o Lupii pe ea? Fiindcă ei aleg ceea ce este mai bun, iar nouă ne lasă resturile... Ei bine, fraţilor, de acum înainte nu va mai fi aşa! Nu-i vom mai lăsa pe Lupi să ne fure ce avem mai bun. A venit clipă ca hoţiile lor să înceteze!

Chiar când pronunţa acele cuvinte, o lumină roşie, verde, galbenă şi violetă traversă cerul de la un capăt la celălalt. Fenomenul acela îl încuraja şi mai mult. Întinse braţele înainte şi le strigă indienilor:

— Iată că spiritele părinţilor noştri se trezesc. În noaptea asta se vor petrece fapte de pomină!

Se dădu apoi înapoi câţiva paşi, lăsând locul unui alt războinic. Acesta era un uriaş, depăşindu-i cu un cap pe cei mai înalţi oameni din trib! Lat în umeri, cu pieptul dezgolit, sfida gerul.

Cuvintele îi ieşeau cu greutate din gură, căci nu era învăţat să le vorbească altora. Chipul îi era oribil. O cicatrice groasă îi deforma toată partea stângă a feţei.

Începu să se lovească cu pumnul în piept, iar acesta răsună ca o tobă. Glasul lui gros părea un muget de taur şi ieşea afară ca dintr-o grotă.

— Sunt Ursul, fiul lui Vârf de Argint! Glasul meu părea încă acela al unei fete pe vremea când am vânat primul râs şi primul ren. Când vântul sufla nemilos, am trecut munţii din miazăzi şi am ucis trei oameni albi pe albia fluviului. Am întâlnit ursul alb şi acesta s-a retras din calea mea!

Se opri o clipă şi îşi trecu mâna peste cicatricile înfiorătoare. Continuă apoi:

— Eu nu sunt ca Vulpoiul. Limba îmi este îngheţată ca apa. Nu voi vorbi mult, vă voi spune doar câteva cuvinte. Vulpoiul vă anunţă că în noaptea aceasta se vor petrece fapte de pomină. Aşa să fie! Vorbele îi ies însă pe gură ca apa din izvor, dar el nu e în stare de fapte mari. În noaptea asta eu mă voi bate cu Lupul, îl voi ucide, şi Zarinska va veni în culcuşul meu. Am terminat!

Deşi era evidentă ostilitatea celor din jurul lui, Scruff se descurcă destul de bine. Îşi duse mâinile la cele două revolvere, asigurându-se astfel că se putea servi de ele în  orice clipă, şi îşi scoase degetele prin găurile speciale ale mănuşilor sale lungi până la coate. Îşi dădea seama că dacă duşmanii l-ar fi atacat deodată, n-ar fi avut nicio şansă de scăpare. Era însă decis să îşi vândă pielea cât mai scump...

Ursul îi domina pe ceilalţi războinici din trib. Pe cei mai înflăcăraţi, şi care nu-l ascultau, îi dobora cu pumnul său înfricoşător.

Când agitaţia se mai potoli, Mackenzie se uită la Zarinska şi rămase uimit.

Pregătită de luptă, cu nările fremătând şi mâna încleştată pe un bici, părea o leoaică gata de luptă! În ochii ei negri se citeau disperarea şi sfidarea. Îşi ţintuia din priviri duşmanii, adică bărbaţii din fostul ei trib! Când se uită însă la englez, ochii îi mărturisiră întreaga ei dragoste.

În zadar încercă Thling-Tinneh să le vorbească. Glasul nu i se auzea datorită zgomotului. Atunci Mackenzie făcu un pas înainte. Ursul scoase un urlet sălbatic şi lung, dar albul se aruncă asupra lui cu atâta furie, încât uriaşul indian se dădu înapoi, iar din gâtlej îi ieşi un geamăt.

Câţiva izbucniră în râs văzându-l că s-a dezumflat astfel. Toţi războinicii prezenţi fură însă nevoiţi să-l audă vorbind şi pe alb:

— Fraţii mei, le strigă Mackenzie, cel căruia îi spuneţi Lup a venit în mijlocul vostru cu vorbe bune, ca un prieten. Buzele lui n-au rostit nicio minciună. Dar oamenii voştri v-au spus despre el ceea ce aveau ei pe suflet. Nu mai pot rosti nicio vorbă bună despre ei, din moment ce ei au vorbit de rău despre Lup.

Vă zic deci că vrăjitorul vostru e un mincinos şi are o limbă rea. Mesajele sale nu vin de la Cel-Care-A-Adus-Focul. Urechile lui nici n-ar putea auzi glasul Corbului.

Şi-a bătut joc de voi şi v-a povestit minciunile lui!

De altfel, nu are nicio putere. Aduceţi-vă aminte diverse lucruri din trecut. Când a trebuit să vă ucideţi câinii şi să-i mâncaţi, când vă dureau burţile de foame şi nu aveaţi de mâncare decât piei de animale, când bătrânii şi bătrânele voastre piereau flămânzi, iar copiii se stingeau la sânul uscat al mamelor lor, când era numai întuneric şi durere în jurul vostru, când mureaţi unul după altul, ca peştii otrăviţi, cu ce v-a ajutat vrăjitorul vostru? A dat el carne burţilor voastre flămânde? Vă repet, vrăjitorul nu are nicio putere. El doar vă minte. De aceea iată, îl scuip în faţă!

Oricâtă surpriză a cauzat acel sacrilegiu, mulţimea n-a scos un cuvânt! Câtorva femei li s-a făcut frică, dar bărbaţii aşteptau un miracol.

Ochii lor erau fixaţi asupra albului şi a vrăjitorului. Acesta din urmă simţi toată amărăciunea crudei clipe. Puterea avea să-i scape din mâini!

Deschise gura ca să ameninţe, dar se dădu repede înapoi din faţa atitudinii feroce, a pumnilor strânşi şi ochilor aprinşi ai lui Mackenzie. Acesta rânji, apoi continuă:

— Am murit? M-a lovit vreun trăsnet? Stelele din cer au căzut peste mine şi m-au zdrobit? De unde! Am terminat cu acest câine. În continuare am să vă povestesc despre poporul meu, cel mai puternic din lume şi care domneşte peste toate ţările.

Mai întâi de toate, aflaţi că noi vânăm singuri, aşa cum fac şi eu. Câteodată ne strângem în haite, precum muflonii în anumite perioade ale anului. Trăim în cabanele noastre care ne apără de gerul nemilos al iernii.

Zarinska este o tânără frumoasă şi viguroasă. Lupul este mândru dacă ea va deveni mama copiilor săi. Şi orice veţi face voi că să vă împotriviţi acestui lucru, nu veţi reuşi să mă împiedicaţi să-mi îndeplinesc gândul. Fraţii mei sunt mulţi şi vor veni pe urmele mele! Ascultaţi care este legea Lupului: „Oricine va ucide un Lup va fi pedepsit şi vor pieri zece din neamul lui.” Multe ţinuturi au plătit acest preţ, iar legea nu va ierta pe nimeni!

Acum le vorbesc Vulpoiului şi Ursului. Au spus că şi unul, şi celălalt, au ridicat ochii către Zarinska. Ei, bine, eu am şi cumpărat-o! Thling-Tinneh se sprijină chiar în clipa asta în puşca pe care i-am dăruit-o. Cu toate acestea, eu vreau să fiu corect faţă de cei doi războinici.

Vulpoiului, căruia i s-a uscat limba de câte răutăţi a spus împotriva mea, o să-i ofer cinci pachete mari de tutun. Astfel i se va umezi gura şi va putea să zică şi vorbe bune la adunarea războinicilor... Ursului îi ofer două cuverturi, douăzeci de căni de făină, de două ori mai mult tutun decât Vulpoiului şi, dacă va dori să mă urmeze de cealaltă parte a munţilor de la răsărit, va căpăta o puşcă nouă, precum cea a lui Thling-Tinneh. Dacă nu... Ei, bine, atunci vom vedea ce se va mai întâmpla.

Lupul a obosit să tot vorbească... Vă mai spune o singură dată legea lui: „Dacă un Lup va pieri printre voi, zece dintre Sticks vor fi ucişi.”

După ce le spuse acele cuvinte, Mackenzie se întoarse la locul lui. Era însă foarte îngândurat. Noaptea era tare întunecată... Zarinska se apropie de el ca să îi zică ceva şi o ascultă cu mare atenţie, căci îi povestea despre şiretlicurile pe care le folosea Ursul în lupta cu cuţitul.

Înfruntarea dintre alb şi uriaşul indian devenise inevitabilă... De îndată, nenumărate picioare, încălţate în mocasini, măriră suprafaţa de zăpadă bătătorită din jurul focului.

Se vorbea mult despre înfrângerea vrăjitorului. Unii credeau că acesta îşi păstrase puterile pentru a-şi pedepsi duşmanul la momentul potrivit. Alţii însă îi dădeau dreptate Lupului.

Ursul înaintă până în mijlocul terenului pregătit pentru luptă. În mână ţinea un cuţit imens de vânătoare. Vulpoiul le atrase atenţia asupra pistoalelor lui Mackenzie, iar acesta îşi desfăcu centura şi o puse pe şoldurile Zarinskăi, căreia îi încredinţă şi carabina lui.

Fata le făcu un semn din cap indienilor din jur. Puteau să stea liniştiţi, căci o femeie nu ştia să manevreze asemenea lucruri valoroase.

— Dacă sunt ameninţat din spate, nu uita să îmi strigi: „Soţul meu! Soţul meu!” o sfătui Scruff. Să strigi cât poţi de tare!

O trase apoi de obraz în glumă şi intră în cercul unde avea să lupte pe viaţă şi pe moarte.

Nu doar că Ursul era mult mai înalt decât albul, dar şi cuţitul lui era mai lung decât al lui Mackenzie. Acesta din urmă, care se mai bătuse de câteva ori în viaţa lui, înţelese că avea de înfruntat un duşman foarte periculos... Cu toate acestea, strălucirea oţelului în lumina focului făcu ca inima să-i bată mai tare şi îi trezi instinctul dominator al rasei din care făcea parte.

Înfruntarea începu. Încă de la primele schimburi de lovituri, Mackenzie fu silit să se retragă aproape de foc sau în marginea terenului de luptă, dar reuşi să revină în centru. Nimeni nu-l încuraja. Sugestiile şi avertizările lor îl avantajau tot pe Urs.

De câte ori se ciocneau lamele, albul strângea mai tare din dinţi şi dădea ori para loviturile cu mult calm. Mai întâi, îi fusese milă de adversaml lui, dar sentimentul acela cedase repede locul puternicului instinct de conservare. Trebuia să ucidă, spre a nu fi ucis! Miile de ani de cultură ai civilizaţiei din care făcea parte dispăruseră ca prin farmec şi albul nu era altceva decât un locuitor primitiv al unei peşteri preistorice care se bătea pentru femeia lui.

Îl atinse de două ori pe Urs şi îl răni, fără a se lăsa tăiat la rândul său. Când încercă să o facă a treia oară, simţi că lama adversarului său se apropiase prea mult de el şi, pentru a o evita, fu obligat să-l prindă pe indian de braţul înarmat, folosindu-şi mâna liberă. Mackenzie îşi dădu atunci seama de imensa forţă a indianului. Acesta îl prinsese, la rândul lui, de mână, şi îl trăgea către cuţitul său, iar albul nu avea suficientă putere să se opună!

Încercă să scape din strânsoarea de fier, dar în zadar! Cercul indienilor îmbrăcaţi cu piei de animale se micşoră în jurul lor. Fiecare vroia să vadă înfrângerea albului şi lovitura fatală care urma să-i fie dată.

În clipele acelea, şiretenia de luptător experimentat a lui Mackenzie îşi spuse cuvântul. Se dădu puţin într-o parte şi apoi, fulgerător, îl lovi cu capul în gură pe adversarul său. Ursul se retrase un pas, surprins de forţa izbiturii, şi se dezechilibră. Imediat, Mackenzie se aruncă asupra lui şi, cu toată greutatea, reuşi să-l doboare pe zăpada întărită. Ursul căzuse pe spate.

— Soţul meu! strigă Zarinska în acea clipă.

Zgomotul arcului abia se auzi. Mackenzie se aruncă jos şi imediat o săgeată, trecând pe deasupra lui, îl lovi pe Urs în inimă, în momentul când acesta se ridică pentru a-l izbi pe alb cu pumnul său nimicitor. Indianul se zbătu câteva clipe, înroşind zăpada din jurul lui. Mackenzie nu mai apucă să vadă aceasta. El se ridicase imediat. De pe partea cealaltă a focului, vrăjitorul se pregătea să tragă a doua săgeată.

Albul îşi apucă iute cuţitul de lamă şi îl aruncă spre ticălos. Un fulger traversă focul. Arma se înfipse până la mâner în gâtlejul vrăjitorului. Acesta dădu câteva clipe din mâini, apoi se prăbuşi în foc.

”Clic! Clic!”

Vulpoiul pusese mâna pe puşca lui Thling-Tinneh şi încerca în zadar să tragă cu ea. Lăsă în jos armă când Mackenzie izbucni în râs.

— Vulpoiul nu ştie ce să facă cu această jucărie. El este ca o femeie. Vino, adu-mi-o, şi îţi voi arăta ce trebuie să faci.

Vulpoiul ezita.

— Hai, vino, insistă Scruff.

Indianul înainta cu paşi lenţi şi grei, cu capul plecat, ca un câine bătut.

— Iată cum trebuie să faci, îi zise albul, băgând un glonţ pe ţeavă şi armând puşca, pe care şi-o puse apoi pe umăr. Vulpoiul a zis că în noaptea asta se vor petrece lucruri de pomină, continuă el, şi iată că nu a greşit. Doar că faptele lui nu s-au remarcat în niciun fel. Tot mai are Vulpoiul intenţia să o ducă pe Zarinska în vizuina lui? Vrea el să meargă pe drumul pe care deja au plecat vrăjitorul şi Ursul? Nu? Atunci e bine.

Mackenzie se întoarse dispreţuitor şi smulse cuţitul din gâtlejul vrăjitorului.

— Mai sunt şi alţi bărbaţi care doresc să pornească pe acelaşi drum? În acest caz, Lupul îi va ucide, câte doi-trei odată, până când nu va mai rămâne niciunul. Nimeni nu mai vrea să-l înfrunte pe Lup? Atunci e foarte bine...

— Thling-Tinneh, i se adresă el apoi şefului de trib, îţi dau acum puşca aceasta pentru a doua oară. Dacă, peste o vreme, vei călători în ţinutul udat de Yukon, să ştii că oricând va exista pentru tine, în culcuşul Lupului, un loc cald şi mâncare din belşug. În curând vor veni zorii... Eu plec, dar poate mă voi întoarce într-o zi. Vă spun pentru ultima oară: amintiţi-vă de legea Lupului!

Porni apoi, alături de Zarinska, înspre animalele care-l aşteptau. După câteva clipe se îndreptau către pădurea întunecată.

O siluetă le ieşi în drum. Era Vulpoiul!

— Lupul a uitat de cele cinci pachete de tutun? îl întrebă indianul.

Mackenzie îl privi mai întâi furios pe Vulpoi, dar fu imediat izbit de partea comică a acelei întâmplări.

— Îţi voi da numai unul. Iată-l.

— Cum vrea Lupul, îi răspunse dulceag indianul, şi întinse mâna să ia pachetul.

Apoi plecă.

P4