Din povestile lui O. Henry (19)

Comoara îngropată

   Sunt multe feluri de proşti. Ei, dar n-aţi vrea să staţi li­niştiţi pînă li se va face celor în cauză o invitaţie specială să se ridice în picioare? 

    Eu unul am fost prost în toate felurile, cu excepţia unuia singur. Mi-am cheltuit moştenirea, am simulat căs­nicia, am jucat pocker, tenis de cîmp, am participat la pariuri ilegale — am terminat repede banii prin diverse metode. Un singur rol de măscărici n-am jucat, însă: cel de Căutător de Comori Îngropate. Puţini sunt cuprinşi de furia asta grozavă. Dintre toţi adepţii închipuiţi ai urme­lor Regelui Midas, niciunul n-a găsit o promisiune mai ademenitoare în căutarea sa.

    Dar lăsînd la o parte tema — aşa cum trebuie s-o facă orice condei neîndemînatic — eu am fost şi un prost sen­timental. Am văzut-o pe May Martha Mangum într-o zi şi am rămas al ei. Avea optsprezece ani, un ten de culoarea clapelor de fildeş ale unui pian nou, era frumoasă şi înzes­trată cu o sobrietate desăvîrşită, farmecul patetic al unui înger sortit să trăiască într-un orăşel searbăd din preeria Texasului. Avea şi îndrăzneala şi drăgălăşenia care i-ar fi permis să culeagă rubinele de pe coroana Belgiei sau a oricărui alt regat îndepărtat, aşa cum culegi căpşunile. Ea, însă, habar nu avea de ce e în stare să facă şi nici eu nu m-am străduit să-i descriu perspectiva.

Ştiţi, doream s-o am pe May Martha Mangum şi s-o păstrez. Vroiam să locuiască cu mine şi în fiecare zi să-mi pună papucii şi pipa în locuri în care să nu le pot găsi cînd aş fi avut seara nevoie de ele.

Tatăl lui May Martha era un om care se ascundea în spatele ochelarilor şi al favoriţilor. Îşi închinase viaţa flu­turilor şi gîndacilor şi tuturor insectelor care zboară sau mişună, sau bîzîie, sau îţi intră pe după ceafă, sau ţi se vîră în unt. Era „etimolog“ sau ceva în genul ăsta. Toată ziua pescuia prin aer după peşti zburători din specia gîn­dacilor de iunie, pe urmă îi înfigea în ace şi le dădea di­verse denumiri.

El cu May Martha alcătuiau toată familia. O ţinea la mare preţ ca pe un specimcn de racibus humanus, pentru că fata avea grijă să-i dea mîncare uneori, îi punea lucru­rile în ordine şi-i umplea sticlele cu alcool. Se spune că savanţii sunt cam distraţi.

Nu numai eu credeam că May Martha Mangum era o fiinţă vrednică de rîvnit. Mai era şi un tînăr proaspăt în­tors de la colegiu — Goodloe Banks. Avea toate cunoştin­ţele care se pot găsi în cărţi — latină, greacă, filosofic şi în special ramurile superioare ale matematicii şi logicii.

Dacă n-ar fi avut obiceiul să-şi reverse asupra oricărei persoane cu care vorbea toate informaţiile şi ştiinţa de care era plin, poate l-aş fi simpatizat mai mult. Dar şi aşa eram, cum s-ar spune, prieteni la toartă.

Ne întâlneam cît se putea de des, pentru că amîndoi doream să scoatem de la celălalt orice căpeţel de informa­ţie despre direcţia în care se înclina inima lui May Marta Mangum — o metaforă cam încărcată. Goodloe Banks n-ar fi făcut o asemenea greşeală. Aşa sunt rivalii.

Se putea spune că Goodloe o lua pe panta cărţilor, ma­nierelor, culturii, vîslitului intelectual şi a îmbrăcăminţii. Eu eram înclinat spre baseball şi spre întrunirile de dezba­teri de vineri seara cu subiecte culturale — şi, poate, călăria de bună calitate.

Dar în toate discuţiile avute împreună, în vizitele şi conversaţia cu May Martha, nici Goodloe Banks, nici eu, n-am descoperit pe care dintre noi ne prefera. May Martha era evazivă din naştere şi ştia din leagăn cum să-i facă pe oameni să-şi dea cu presupusul.

Cum vă spuneam, bătrînul Mangum era cu capul în nori. A trecut mult timp pînă să afle (probabil că-i şoptise un fluturaş) că doi tineri încearcă să arunce o plasă pe capul unei persoane tinere, o fiică, sau vreun accesoriu tehnic, care avea grijă de confortul lui.

Nu mi-aş fi închipuit că savanţii se pot comporta ca atare în asemenea împrejurări. Bătrînul Mangum ne-a etichetat şi clasificat pe amîndoi imediat, printre ordinele inferioare ale vertebratelor; şi asta pe englezeşte, fără să mai facă referiri în latină la Orgetorix, Rex Helvetii (adică, asta îmi revenea mie). Ne-a spus că dacă ne mai prinde că dăm tîrcoale pe la el pe acasă, o să ne adauge la colecţiile pe care le are.

Goodloe Banks şi cu mine ne-am ţinut deoparte cinci zile, aşteptînd să se potolească furtuna. Cînd ne-am luat iar inima în dinţi şi am trecut pe la ei pe-acasă, şi May Martha Mangum şi tatăl ei plecaseră. Plecaseră! Casa pe care o închiriaseră era închisă. Cele cîteva bunuri şi lu­cruri dispăruseră şi ele.

Şi niciun cuvînt de rămas bun pentru niciunul dintre noi de la May Martha, niciun bilet alb care să tremure prins în ace de gherghinar; nicio urmă de cretă pe cutia de scrisori, nicio ilustrată la poştă care să ne dea un fir de urmat.

Două luni, Goodloe Banks şi cu mine — separat — am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să dăm de urma fuga­rilor. Ne-am folosit prietenia şi influenţa asupra casierului de la biletele de tren, grăjdarilor de la diligenţe, controlorului din trenuri şi singurului nostru poliţist prăpădit şi singuratic, dar niciun rezultat.

Pe urmă am devenit prieteni mai buni şi duşmani mai aprigi ca oricînd. Ne întruneam în camera din spate a lo­calului lui Synder în fiecare după-amiază după lucru; ju­cam domino şi întindeam curse verbale ca să descoperim ce aflase celălalt între timp. Aşa sunt rivalii.

Da, Goodloe Banks avea un fel sarcastic de a-şi afişa cunoştinţele şi mă punea în aceeaşi oală cu toţi cei care citeau:

„Sărmana Jane Ray, iacă

Acu’ că pasărea-i muri,

Nu iese azi la joacă“

Ei, de fapt, eu ţineam la Goodloe şi simţeam dispreţ pentru cunoştinţele lui şcolare, iar lumea mă socotea blînd din fire, aşa că nu-mi pierdeam cumpătul niciodată. În plus, încercam să aflu dacă ştie ceva despre May Martha. În consecinţă îi suportam compania.

Într-o după-amiază, cum stăteam noi de vorbă, îmi spune :

—  Să zicem că ai găsi-o, Ed, la ce ţi-ar folosi? Dom­nişoara Mangum este inteligentă. Poate nu e cultivată încă, dar oricum este sortită unor lucruri superioare celor pe care poţi tu să i le oferi. N-am întîlnit altă persoană care să aprecieze atît de mult desfătarea ce ţi-o dau poe­ţii şi scriitorii antici, culturile moderne care au preluat filosofia lor asupra vieţii şi au lărgit-o. Nu crezi că-ţi iro­seşti timpul căutînd-o?

—    Eu unul îmi închipui un cămin liniştit, compus din opt camere, într-un parc de castani, la marginea unui iaz în preeria Texasului. În salon un pian automat, pentru început trei mii de capete de vită în ţarc, un docar şi ponei priponiţi pentru ,,stăpînă“ — iar May Martha Mangun poate să cheltuiască profiturile fermei cum o vrea, numai să stea cu mine şi să-mi pună papucii şi pipa zilnic în locuri în care să nu le pot găsi cînd aş avea nevoie de ele seara. Aşa văd cu lucrurile şi să ştii de la mine că toată cultura, filosofia şi programele tale nu fac nici cît o ceapă dege­rată şi putrezită.

—     Ea e sortită unor lucruri superioare, repetă Goodloe Banks.

—     Indiferent pentru ce ar fi sortită, în clipa de faţă e dispărută. Iar eu o s-o găsesc cît mai repede, fară ajutorul colegiului.

—    Am încheiat partida, spuse Goodloe, asezînd o piesă de domino.

Pe urmă am băut bere.

Nu mult după aceea, un fermier tînăr pe care-l cu­noşteam a venit la oraş şi mi-a adus o hîrtie albastră îm­păturită. Zicea că bunicul lui murise de curînd. Mi-am ascuns o lacrimă şi el a continuat, spunîndu-mi că bătrînul păstrase cu grijă hîrtia respectivă timp de douăzeci de ani. O lăsase familiei ca parte a averii, restul constînd din doi asini şi o ipotenuză de pămînt nearabil.

Bucata de hîrtie era de felul celor folosite demult, în timpul rebeliunii aboliţioniştilor împotriva secesioniştilor. Era datată l4 iunie l863 şi descria ascunzătoarea a zece transporturi cu catîrii, constînd din monede de aur şi ar­gint, evaluate la trei sute de mii de dolari. Bătrînul Rundle — bunicul nepotului, Sam — primise informaţia de la un preot spaniol care asistase la îngroparea comorii şi care murise cu mulţi ani înainte — adică nu, după aceea — în casa bătrînului Rundle. Bătrînul Rundle o scrisese după dictaire.

—     Dar taică-tău de ce n-a căutat comoara? l-am în­trebat pe tînărul Rundle.

—    A orbit înainte de a apuca s-o facă, mi-a răspuns.

—    Dar tu de ce n-ai căutat-o?

—     Păi, n-am aflat de hîrtie decît de zece ani. Mai întii a trebuit să fac arătura de primăvară, pe urmă să smulg buruienile la porumb, pe urmă a venit vremea să adun fînul, şi pe urmă a venit iarna. Aşa s-a întîmplat în fie­care an.

Mie mi s-a păut foarte logică expunerea, aşa că am in­trat în acţiune cu Lee Rundle, imediat.

Instrucţiunile erau simple. Întreaga cavalcadă cu ca­tîri încărcaţi cu comori a pornit dintr-o veche misiune spa­niolă in comitatul Dolores. Au călătorit spre sud, după busolă, pînă au ajuns la rîul Alamito. L-au trecut prin vad şi au îngropat comoara în vîrful unui munte mic în formă de şa, care se afla între alţi doi munţi mai mari. O grămadă de pietre marca ascunzătoarea. Toţi membrii gru­pului, cu excepţia preotului spaniol, au fost ucişi de in­dieni cîteva zile după aceea. Preotul deţinea deci mono­polul secretului. Mi s-a părut plauzibil.

Lee Rundle a propus să ne echipăm cu aparatură de camping, să angajăm un topograf care să depisteze dru­mul misiunii spaniole şi pe urmă să cheltuim cei trei sute de mii de dolari vizitînd Fort Worth. Dar, cum eu nu eram un individ cu educaţie aleasă, ştiam o cale prin care să eco­nomisesc şi timpul şi cheltuielile.

Ne-am dus la biroul de terenuri ale statului şi am că­pătat o schiţă practică, sau cum se zice, „în exploatare”, cu întreaga topografie, de la vechea misiune pînă la rîul Alamito. Am trasat pe hartă o linie către sud, spre rîu. Lun­gimea liniilor la fiecare secţiune de teren era dată cu pre­cizie pe schiţă. Cu ajutorul lor am găsit punctul pe rîu şi am făcut „legătura" cu un colţ important, bine identificat din topografia de cinci leghe de la Los Animos — o do­naţie a regelui Filip al Spaniei. În felul acesta n-am mai avui nevoie de topograf. Am făcut mare economie de timp şi de bani.

Deci, Lee Rundle şi cu mine am încărcat într-o căruţă cu doi cai tot ce era necesar, şi am călărit o sută patruzeci şi nouă de mile spre Chico, cel mai apropiat oraş de punctul pe care doream să-l atingem. Acolo am angajat un topograf local. Ne-a găsit colţul de la Los Animos, am mers cinci mii şapte sute douăzeci de coti spre vest, aşa cum in­dica harta, am pus un bolovan în locul respectiv, am mîncat slănină, am băut cafea şi am luat înapoi diligenţa spre Chico.

Eram convins că o să punem mîna pe cei trei sute de mii de dolari, din care Le Rundle urma să ia doar o treime, pentru că eu suportam toate cheltuielile. Cu cei două sute de mii de dolari, ştiam că am s-o găsesc pe May Martha Mangum pe pămîntul ăsta. Şi tot cu ei puteam să zburătăcesc toţi fluturii din porumbarul bătrînului Mangum. Dacă găseam comoara.

Lee şi cu mine ne-am aşezat tabăra. Dincolo de rîu era o duzină de munţi mititei, acoperiţi cu cedri, dar nici unul nu avea formă de şa. Nu ne-am dat bătuţi. Aparen­ţele sunt înşelătoare, o şa, ca şi frumuseţea, poate exista doar în mintea celui care o admiră.

Eu şi nepotul comorii am cercetat munţii acoperiţi cu cedri cu grija cu care o doamnă vînează o muscă obraznică. Am cercetat fiecare latură, vîrf, circumferinţă, elevaţie medie, pantă şi concavitate a tuturor munţilor pe o lun­gime de două mile în susul şi în josul rîului. Ne-a luat patru zile.

Pe urmă eu am încălecat murgul şi Rundle surul, am încărcat restul de cafea şi slănină şi am bătut înapoi cele o sută patruzeci şi nouă de mile pînă la Concho City.

Lee Rundle a mestecat mult tutun pe drumul de în­toarcere. Eu eram ocupat cu condusul, fiindcă mă grăbeam.

Curînd după întoarcerea noastră nefructuoasă, m-am întîlnit cu Goodloe Banks în camera din spatele localului lui Synder, ca să jucăm o partidă de domino şi să pescuim ceva informaţii. I-am povestit lui Goodloe despre expedi­ţia cu comoara îngropată.

—    Dacă aş fi găsit cei trei sute de mii de dolari, aş fi cernut pămîntul în lung şi-n lat ca să dau de May Martha Mangum.

—    E sortită unor lucruri superioare, spuse Goodloe. Eu o s-o găsesc. Dar, spune-mi cum ai descoperit locul unde acest profit nedezhumat a fost în mod imprudent ascuns?

I-am povestit pînă în cele mai mici amănute. I-am ară­tat şi harta cu distanţele însemnate clar.

După ce a privit-o ca un expert, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a izbucnit într-un hohot de rîs sardonic, su­perior şi academic.

—     Eşti un prost, Jim, mi-a spus, cînd a reuşit să ar­ticuleze.

—     E rîndul tău, i-am răspuns răbdător, pipăindu-mi piesa de 6/6 a dominoului.

—     Douăzeci, spuse Goodloe, făcînd pe masă două cruci cu creta.

—     De ce sunt prost, mă rog? l-am întrebat. S-au mai găsit comori îngropate în multe locuri.

—   Pentru că ai calculat punctul unde linia trasată atinge rîul fără să iei în calcul variaţia. Adică nouă grade vest. Dă-mi creionul.

Goodloe Banks calculă rapid pe spatele plicului.

—     Distanţa de la nord la sud a liniei care vine de la misiunea spaniolă este exact de douăzeci şi două de mile. După cîte îmi povesteşti, a fost trasată cu o busolă de bu­zunar. Luînd în considerare variaţia, punctul de pe rîul Alamito unde trebuia să cauţi comoara este exact la şase mile nouă sute patruzeci şi cinci de coţi spre vest, faţă de unde ai căutat tu. Vai, că prost mai eşti Jim!

—     Despre ce variaţie vorbeşti? l-am întrebat. Ştiam că cifrele nu mint niciodată.

—    Variaţia busolei magnetice faţă de meridianul real.

Îmi zîmbi cu superioritate, pe urmă am văzut cum chi­pul îi era cuprins de lăcomia nesăţioasă, devoratoare şi unică a căutătorului de comori îngropate.

—     Uneori, spuse el cu aerul unui oracol, tradiţiile as­tea vechi cu bani ascunşi nu sunt lipsite de temei. Ia să mă uit şi eu puţin pe hîrtia cu descrierea locului. Poate împreună am putea să...

Rezultatul a fost ca Goodloe Banks şi cu mine, rivali în dragoste, am devenit părtaşi în aventură. Am luat de la Huntersburg, oraşul cel mai apropiat cu gară, diligenţa spre Chico. In Chico am închiriat doi cai înhămaţi la o căruţă cu arcuri, coviltir şi toate cele necesare aranjării ta­berei. L-am angajat pe acelaşi topograf să ne traseze dis­tanţele, conform variaţiilor lui Goodloe, şi pe urmă l-am trimis la el acasă.

Se făcuse noapte cînd am ajuns. Am dat de mîncare la cai, am făcut focul pe malul rîului şi am pregătit cina. Goodloe m-ar fi ajutat, dar educaţia lui nu-l făcea apt pentru lucruri practice.

Dar, în timp ce eu făceam treabă, el mă încuraja cu citate din cei dispăruţi demult. Cită cîteva traduceri din greceşte, de mare întindere.

—     Anacreon, îmi explică. Ăsta era unul din pasajele preferate ale domnişoarei Mangum. aşa cum i-l re­citam eu.

—    E sortită unor lucruri superioare, i-am răspuns, repetîndu-i expresia.

—    Poate fi oare ceva superior societăţii clasicilor, tră­itului în atmosfera învăţăturii şi a culturii? Ai discreditat de multe ori educaţia. Ce ai de spus despre eforturile tale zadarnice din cauza ignoranţei în ale matematicii simple? Cît de curînd ai fi găsit comoara dacă cunoştinţele mele nu ţi-ar fi arătat greşeala?

—    Mai întîi să ne uităm la dealurile din faţă, şi să ve­dem ce găsim. Eu încă mai am dubiile mele cu variaţiile. Am fost educat să cred că acul busolei arată polul exact.

Era luna iunie şi a doua zi se arăta foarte frumoasă. Ne-am sculat dis-de-dimineaţă şi am luat micul dejun. Goodloa era fermecat. Recita Keats — cel puţin asta cred că era, şi Kelly sau Shelley — cît timp eu am fiert slă­nina. Eram gata să traversăm rîul, care nu era decît un pîrîiaş prăpădit, şi să explorăm dealurile nenumărate de cealaltă parte, cu vîrfurile ascuţite şi acoperiţi cu cedri.

—     Dragul meu Ulise, spuse Goodloe, bătîndu-mă pe umăr în timp ce spălam vasele de la micul dejun; dă-mi să mă mai uit odată la documentul fermecat. Cred că are instrucţiuni cum să urci dealul în formă de şa. Eu unul n-am văzut niciodată o şa. Cum arată, Jim ?

—    Zero la unu pentru cultură. Eu o recunosc dacă o văd.

      Goodloe se uita la documentul bătrînului Rundle, cînd deodată a scos o înjurătură cît se poate de neacademică.

—    Vino'ncoa, a spus el, ţinînd hîrtia contra luminii soarelui, la uită-te! şi puse degetul pe foaie.

Pe hîrtia albastră am văzut scris cu alb ce nu văzusem înainte — „Malvom, l898".

—    Şi ce-i cu asta? l-am întrebat.

—     E filigranul hîrtiei. A fost fabricată în l898. Scrisul e datat l863. E o fraudă clară.

—     Nu ştiu ce să zic. Alde Rundle sunt ţărani needucaţi, simpli şi de nădejde. Poate fabricanţii de hîrtie au încer­cat să facă o potlogărie.

Atunci Goodloe Banks s-a dezlănţuit atît cît îi per­mitea educaţia. A scăpat ochelarii de pe nas şi m-a fulge­rat cu privirea.

—    Ţi-am spus de nu ştiu cîte ori că eşti un prost. Te-ai lăsat dus de nas de un marţafoi. Şi m-ai dus şi pe mine.

—    Cum adică, te-am dus şi pe tine?

—      Prin ignoranţa ta. De două ori am descoperit gre­şeli serioase în planurile tale, pe care o educaţie obişnuită ar fi putut să le evite. Şi am fost şi eu supus la nişte chel­tuieli pe care nu mi le pot permite, ca să merg pe urmele unei căutări pungăşeşti. Am terminat.

M-am ridicat şi l-am ameninţat cu o lingură proaspăt spălată.

—     Goodloe Banks, i-am zis, nu dau nici o ceapă dege­rată pe educaţia ta. Abia dacă am suportat-o la alţii, iar la tine am dispreţuit-o. Cu ce te-ai ales de pe urma învă­ţăturii? Pentru tine e un blestem, iar pentru prieteni o pacoste. În lături, îi spun, în lături cu filigranurile şi va­riaţiile tale. Nu înseamnă nimic pentru mine. Şi nici n-o să mă oprească din căutare.

Am arătat cu lingura spre rîu, către un munte mic în formă de şa.

—    Mă duc să caut comoara pe muntele ăla. Hotărăşte-te dacă vii şi tu. Dacă laşi filigranul şi variaţia să-ţi tulbure sufletul, nu eşti aventurier sadea. Hotărăşte-te.

      De pe drumul de lîngă rîu, în depărtare, începu să urce un nor alb de praf. Era diligenţa poştei, de la Hesperus spre Chico. Goodloe îi făcu semn să oprească.

—    Sunt sătul pînă peste cap de escrocherii, spuse el acrit. Numai un prost ar mai pune preţ pe hîrtia aia acum. Mă rog, tu ai fost totdeauna un prost, Jim. Te las cu soarta ta.

Îşi adună calabalîcul, se urcă în diligenţă, îşi potrivi nervos ochelarii şi dispăru într-un nor de praf.

După ce am spălat vasele şi am dus caii la iarbă nouă, am trecut rîuleţul şi am urcat încetişor printre cedri, că­tre vîrful dealului în formă de şa, In viaţa mea au mai vă­zusem atîtea păsări, fluturi, libelule, cosaşi şi atîtea crea­turi înaripate ale văzduhului şi cîmpurilor.

Am cercetat dealul în formă de şa, de la bază pînă la vîrf. N-am găsit absolut nici un semn referitor la comoara îngropată. Nicio îngrămădire de pietre, nicio urmă veche pe copaci, nicio dovadă a celor trei sute de mii de dolari, aşa cum sta scris în documentul bătrînului Rundle.

Am coborît dealul după-amiaza, pe răcoare. Şi deodată, din pădurea de cedri, am ieşit într-o vale verde, frumoasă, unde un pîrîiaş curgea spre rîul Alamito.

Şi acolo am fost surprins să zăresc ceea ce mi s-a pă­rut un sălbatic, cu părul vîlvoi şi o barbă stufoasă, urmă­rind un fluture uriaş cu aripi strălucitoare.

      „Poate e vreun nebun care a scăpat din balamuc”, m-am gîndit, minunîndu-mă cum de se aventurase atît de departe de locurile învăţăturii şi civilizaţiei.

Şi pe urmă am mai făcut cîţiva paşi şi am văzut o co­libă acoperită cu vie, lîngă pîrîiaş. Şi în umbra înverzită am zărit-o pe May Martha Mangum, culegînd flori săl­batice.

S-a îndreptat şi m-a privit. Pentru prima oară de cînd o cunosc, i-am văzut chipul (de culoarea clapelor albe ale unui pian nou) îmbujorîndu-se. M-am apropiat de ea fără să scot niciun cuvînt. A lăsat să-i lunece din mînă încet florile culese.

—    Ştiam că ai să vii, Jim, spuse ea desluşit. Tata nu m-a lăsat să-ţi scriu, dar ştiam că ai să vii.

Ce-a urmat se poate ghici — căruţa şi atelajul erau de partea cealaltă a rîului.

Am stat de multe ori să mă întreb la ce-i foloseşte omului învăţătura multă dacă n-o poate întrebuinţa pentru sine. Dacă toate profiturile ajung la alţii, care-i poanta?

Căci May Martha Mangum stă acum cu mine. Avem o casă cu opt camere, într-o dumbravă de stejari, şi un pian automat şi un început bun spre o turmă de trei mii de ca­pete de vite, în ţarcuri.

Şi cînd mă întorc pe cal acasă seara, pipa şi papucii sunt puse în locuri în care nu le pot găsi.

     Dar cui îi pasă? Cui — oare cui?!