Mici intamplari cu animale (145)

Alaiul scobarilor

Scobarul (Chondrostoma nasus) nu este un peşte prea preţuit. Carnea lui e mediocră, mulţimea oaselor te necăjeşte. Cum se hrăneşte mai ales cu algele verzi de pe pietrele din fundul apei, cam dispreţuieşte momelile undiţarului. Mai e şi pîra că mănîncă icrele altor peşti, mai folositori. Pe alocuri undiţarii organizează adevărate bătălii, cu plase şi cu năvoade, ca să mai rărească numărul acestui dispreţuit.

Peştele-i să-l prinzi şi să ajungă pe masă. Pînă-i ascuns în apa lui n-ai nici un folos de el. Adică folos care are întru­chipare în bani sau în gustul gurii şi mulţumirea pîntecelui. Şi totuşi, se întîmplă să te bucuri de ei şi în alte împrejurări.

Duminica de mai era prea însorită ca să mă rabde locul pe acasă. De data aceasta, după-masă, am luat-o de la marginea de sus a Clujului pe malul Someşului. Plopii şi sălciile uriaşe înverziseră, în tufele dintre ei sosiseră toţi cîntăreţii pribegi; din coroanele stufoase ale copacilor răsfiraţi pe întinsul păşu­nii venea necontenit „hup-hup-hup"-ul pupezelor. Mai în sus, spre Horeşti, malul drept e înăltişor si despuiat. Cînd am ajuns înspre acolo soarele bătea pieziş de către Munţii Gilăului şi scînteia în încreţiturile valurilor mici. Mai sus rîul se domolea, razele pătrundeau liniştite prin apa cristalină pînă la albia verde-negrie. Cu toate acestea scînteia. M-am aşezat pe mal şi nu m-am mişcat de acolo pînă s-a coborît seara. Fiindcă aici, aproape, era un alai de nuntă al scobarilor.

E frumoasă unduirea argintie a păstrăvului care se avîntă după musculiţele de pe oglinda apei, dar mai frumoasă este linia de meteor pe care o scrie lipanul prin cleştarul apei cînd se ridică din taina adîncului. Ele sunt însă cîte una, rare. Aici rîul lucea în sute şi mii de sclipiri, neîncetate. Părea un joc de artificii, cu becuri, cu rachete scurte, care se aprindeau, explo­dau în întuneric, se stingeau şi iarăşi se trezeau. Părea că apa bolboroseşte mărgele de argint. Juca soarele vesel în solzii argintii cînd se mlădia trupul, jucau vesele trupurile în raza soarelui şi în dogoarea dragostelor. Am încercat să urmăresc din mulţimea de peşti pe cîte unul, ca să-i desprind de la început şi pînă la capăt pasul dansului. Unuia, care s-a apro­piat de buza malului, i-am putut zări o clipă podoaba de nuntă: petele portocalii de la îmbinarea buzelor şi de la în­cheietura aripioarelor pectorale; altuia, spinarea negrie. Mulţi­mea mare, nemăsurat de mare, oglindea argintiu şi ici şi colo, alături, împrăştiat, pretutindeni. Nu-mi mai puteam da seama dacă sunt aceiaşi peşti care joacă pe loc, sau doar cei din faţa mea sunt dintr-un convoi care se trage pe apă în sus, mereu alţii si alţii. Uneori, în acelaşi loc pe care îl fixam din ochi se trezea şir de luciri, alteori mi se părea că aş putea urmări sclipirile mutîndu-se mai la deal. Dar ochii oboseau încercînd să descîlcească jocuri şi drumuri, şi iarăşi se încîntau de priveliştea cuprinzătoare.

Românul le mai spune scobarilor şi „poduţi". Nume potrivit: umblă în cete, fac „poduri" pe albia apei. Şi acum făceau pod, care strălucea fără încetare în mii de sclipiri de cîte o frîntură de clipă.

Alaiul de nuntă, care cînta în luciri, năzuieşte spre apele de mai sus. Vai! Colo, nu departe, e un opust înalt, de beton. Nu-l vor putea trece. Ce vor face?

Ca un răspuns au străbătut dinspre acel zăgaz comenzile şi chiuiturile de bucurie ale oamenilor care trăgeau la vale plasa întinsă din mal în mal. Jocul de nuntă se va termina în zbătăile neputincioase din strîngerea reţelei, elanul poruncii neamu­lui în uitarea morţii. Fiindcă scobarul are oase prea multe, nu se prea dă la undiţa pescarului sportiv şi-i acuzat că are şi el năravul să mănînce icre. Păcate de moarte, pe care nu i le poate ierta omul.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor