Suferintele tanarului Wether (13)

                                                                                               12 decembrie

Dragă Wilhelm, sunt într-o stare în care trebuie să fi fost acei nenorociţi despre care se credea că ar fi stăpâniţi de un duh rău. Mă cuprinde de multe ori ceva ce nu e nici spaimă, nici dorinţă... e un vuiet lăuntric, necunoscut, care parcă îmi zdrobeşte pieptul şi mă sugrumă! Vai! Vai! Şi atunci rătăcesc încoace şi încolo, martor al cumplitelor scene noc­turne din acest anotimp duşmănos faţă de oameni.

Aseară a trebuit să ies. Se pornise pe neaşteptate dezgheţul. Auzisem că râul s-a revărsat şi că pâraiele s-au umplut şi au inundat, de la Wahlheim în jos, toată valea mea dragă. Pe la unsprezece noaptea am pornit repede. E un spectacol cumplit să vezi cum în lumina lunii valurile se năpustesc de pe stâncă în vârtejuri răscolitoare, peste ogoare şi lunci şi livezi, acoperind totul. Şi valea, în sus şi în jos, e o mare furtunoasă în urletul vântului! Când pe urmă luna s-a ivit din nou, odihnindu-se pe un nor negru, iar în faţa mea apele se rostogoleau şi vuiau într-o lumină splendidă şi înspăimântătoare, atunci m-a străbătut un fior şi m-a cuprins din nou o dorinţă! O! Cu braţele deschise stăteam pe marginea abisului şi respiram mireasma din adâncuri!... din adâncuri! Şi m-am scufundat în voluptatea de a-mi azvârli acolo chinurile şi suferinţele, de-a le lăsa vijelios să plece cu valurile!... Vai, şi n-am putut să ridic piciorul şi să pun capăt tuturor chinurilor!... Ceasul meu n-a venit încă, ştiu! O, Wilhelm, cât de bucuros aş fi renunţat la fiinţa mea umană, iar în schimb să pot sfărâma norii laolaltă cu vijelia aceea, să mă cuprindă apele cerului! Oare cel întemniţat nu va avea nicicând parte de această bucurie?...

Privind îndurerat către un loc unde odată, după o plimbare pe arşiţă, Lotte şi cu mine ne-am odihnit sub o salcie, am văzut că şi acolo năvăleşte apa şi abia am mai putut recunoaşte copacul, Wilhelm! Dar luncile ei, mă gândeam eu, dar locurile dimprejurul pavilionului! Ce răvăşit trebuie să fie acum de ape chioşcul nostru! Şi raza de soare a trecutului mi-a luminat ca unui prizonier un vis cu turme, cu păşuni şi cu tot soiul de demnităţi! M-am ridicat!... Nu m-am mustrat, fiindcă am curajul să mor... aş fi vrut să... Şi iată-mă, acum, stând aici ca o babă care adună lemne din uluci şi pâine de pe la uşi pentru ca să-şi mai prelungească şi să-şi mai îmblânzească o clipă zilele prăpădite şi necăjite.

                                                                                              14 decembrie

Ce să fie asta, dragul meu? Mi-e frică de mine însumi. Nu-i oare dragostea mea pentru ea cea mai sfântă, cea mai curată şi cea mai frăţească dragoste? Am simţit eu vreodată în sufletul meu vreo dorinţă vinovată?... Nu pot să jur... Şi acum, visuri! O, ce dreptate aveau oamenii care puneau asemenea efecte potrivnice pe seama unor puteri necunoscute! Noaptea trecută, spun asta cu înfiorare, am ţinut-o în braţe, am strâns-o la piept şi am acoperit cu nenumărate sărutări gura ei, care nu contenea să şoptească vorbe de dragoste! Ochii mei pluteau în bucuria ameţitoare a ochilor ei! O, Doamne! Sunt oare vinovat dacă şi acum mă simt fericit, când evoc din tot sufletul aceste bucurii arzătoare? Lotte! Lotte!... S-a sfârşit cu mine! Gândurile mi se tulbură, e o săptămână de când nu pot să mă mai gândesc la nimic, ochii îmi sunt plini de lacrimi; nu mi-e bine nicăieri şi pretutindeni mi-e bine: nu doresc nimic, nu cer nimic; ar fi mai cuminte dacă aş pleca.

***

Aşa stând lucrurile, hotărârea de a părăsi lumea prinsese tot mai mult rădăcini în sufletul lui Werther. De când se întorsese la Lotte, asta fusese suprema lui ţintă şi speranţă. Îşi spusese totuşi că fapta lui nu trebuia să fie nici pripită, nici făcută înainte de vreme. Voia să săvârşească pasul acesta cu cea mai deplină convingere şi cu cea mai calmă hotărâre cu putinţă.

Îndoielile lui, lupta lui cu sine însuşi se pot vedea din câteva rânduri, care înfăţişează probabil începutul unei scri­sori către Wilhelm şi care au fost găsite fără dată printre hârtiile lui:

„Prezenţa ei, destinul ei, participarea ei la destinul meu, toate astea îmi storc şi ultimele lacrimi din creieru-mi pustiit.

Să ridic perdeaua şi să trec după ea, asta e tot! Şi ce atâta şovăire şi tărăgăneală! Pentru că nu se ştie ce este dincolo de ea? Şi nimeni nu se mai întoarce? O însuşire caracteristică a spiritului nostru este aceea de-a bănui că e numai tulburare şi întunecime acolo unde nu ştim lămurit ce este.”

În sfârşit, se obişnui şi se împrieteni tot mai tare cu gândul acesta trist, iar hotărârea lui deveni neclintită şi fără întoar­cere. O mărturie în acest sens e următoarea scrisoare echivocă pe care a scris-o prietenului lui.

***

                                                                                              20 decembrie

Mulţumesc dragostei tale, Wilhelm, că ai înţeles astfel vorbele mele. Da, ai dreptate: ar fi mai bine pentru mine dacă aş pleca. Propunerea ta de-a mă întoarce la voi nu-mi prea place. Sau cel puţin aş vrea să mai fac un ocol, mai ales că frigul ţine şi drumurile au să fie, cred, bune. Mă bucur foarte mult că vrei să vii să mă iei; mai lasă-mă două săptă­mâni şi aşteaptă încă o scrisoare de la mine, cu amănunte! E bine să culegem fructele atunci când sunt coapte. Şi două săptămâni mai mult sau mai puţin înseamnă mult. Spune mamei să se roage pentru fiul ei şi că o implor să-mi ierte toate supărările pe care i le-am pricinuit. Aşa a fost soarta mea, să necăjesc pe aceia cărora eram dator să le aduc bucu­rie. Adio, dragul meu! Toate binecuvântările cerului asupra ta! Adio!

***

Ce se întâmpla în acest timp în sufletul Lottei, ce gândea ea despre soţul ei şi despre nefericitul ei prieten nu ne încumetăm să rostim prin cuvinte, deşi, cunoscându-i caracterul, ne putem face o idee despre aceasta şi deşi un suflet ales de femeie poate să-l înţeleagă şi să simtă ca şi ea.

Atâta e sigur: că era hotărâtă să facă orice ca să-l îndepărteze pe Werther şi, dacă şovăia, asta era numai pentru ca să-l cruţe, fiindcă ştia cât de mult are să-l doară şi că şi va fi aproape cu neputinţă să plece. Totuşi, fu silită tot mai mult să se gândească serios la acest lucru. Nu spusese nimic soţului ei, după cum nici până atunci nu-i spusese nimic despre asta. Dar, tocmai de aceea, ţinea să-i dovedească prin fapte cât de preţioase îi erau gândurile lui în această privinţă.

În aceeaşi zi în care îi scrisese prietenului său scrisoarea de mai sus, în duminica dinaintea Crăciunului, Werther veni seara la Lotte şi o găsi singură. Ea tocmai avea de lucru cu nişte jucării de Crăciun pentru fraţii ei mai mici. Werther vorbi despre plăcerea pe care vor simţi-o copiii şi despre vre­murile în care şi pe el îl umplea de bucurii paradisiace deschi­derea neaşteptată a uşii şi apariţia unui copac împodobit cu lumânărele de ceară, zaharicale şi mere.

Ascunzându-si tulburarea sub un zâmbet dulce, Lotte spuse:

― Şi dumneata ai să poţi căpăta, dacă ai să meriţi, o lumânărică şi încă ceva.

― Şi ce vrei să spui prin „dacă ai să meriţi”? întrebă el. Cum trebuie să fiu, cum pot să fiu, dragă Lotte?

― Joi seara, spuse ea, e Crăciunul. Atunci vin copiii, vine şi tata, atunci fiecare capătă ce i se cuvine... Vino şi dumneata tot atunci, dar nu mai devreme!

Werther, surprins, nu spuse nimic. Ea urmă:

― Te rog... Aşa este... Te rog, pentru liniştea mea... nu se mai poate, nu se mai poate aşa...

El îşi întoarse ochii de la dânsa şi începu să se plimbe prin odaie, murmurând printre dinţi:

― Nu se mai poate aşa.

Lotte, dându-ţi seama de starea îngrozitoare în care-l aduseseră vorbele ei, încercă să-i alunge gândurile prin tot felul de întrebări; în zadar însă.

― Nu, Lotte, exclamă el, n-am să te mai revăd niciodată!

― De ce? spuse ea. Poţi şi trebuie să mă mai vezi, Werther, numai că e nevoie să te stăpâneşti! O, de ce oare a trebuit să te naşti cu firea asta violentă, cu pasiunea asta nestăpânită care te face să nu mai laşi din mână ce ai apucat odată?

Urmă apoi, luându-l de mână:

― Te rog, stăpâneşte-te! Mintea dumitale, cunoştinţele, talentele dumitale nu-ţi oferă oare atâtea bucurii? Fii bărbat! Uită dragostea asta pentru o fiinţă care nu poate să facă altceva decât să te compătimească!

Werther scrâşni din dinţi şi o privi posomorât. Ea îl ţinea de mână.

― Numai o clipă de gândire calmă, Werther, spuse ea. Nu vezi că te amăgeşti, că te distrugi cu voinţă? De ce tocmai pe mine, Werther, tocmai pe mine, care sunt a altuia? De ce tocmai eu? Tare mă tem că numai faptul că nu poţi să mă ai te face să ţii atât de mult la dorinţa asta.

El îşi trase mâna îndărăt şi se uită ţintă la Lotte, nemulţumit.

― Înţelepte vorbe, spuse el, foarte înţelepte! Observaţia asta n-a făcut-o cumva Albert? Diplomatic! Foarte diplo­matic!

― Oricine poate s-o facă, spuse ea. Nu mai e oare pe lume nicio fată care să-ţi împlinească dorinţa inimii? Înduplecă-te şi caută, şi îţi jur că ai s-o găseşti. Încă de mult mă nelinişteşte şi pentru dumneata şi pentru noi îngrădirea asta la care singur te supui. Înduplecă-te! O călătorie are să te facă să mai uiţi; trebuie numaidecât. Caută, găseşte o fiinţă demnă de dragostea dumitale, şi pe urmă întoarce-te, ca să putem gusta împreună fericirea unei adevărate prietenii!

El răspunse cu un râs rece:

― Asta s-ar putea tipări şi recomanda tuturor pedagogilor. Dragă Lotte, mai lasă-mă puţin, şi pe urmă totul are să fie bine!

― Bine, Werther, numai să nu vii înainte de Crăciun.

El vru să răspundă ceva, dar Albert intră tocmai atunci. Îşi spuseră un rece bună seara, şi amândoi începură, stin­gheriţi, să se plimbe prin odaie. Werther aduse vorba despre lucruri fără importanţă, dar sfârşi repede. Albert făcu la fel, apoi o întrebă pe nevastă-sa de nişte treburi, şi când auzi că n-au fost încă împlinite, îi spuse câteva vorbe care lui Werther i se părură reci, chiar aspre. Voia să plece, dar nu putea. Şi stătu până la opt, până când se puse masa. Supărarea şi indig­narea lui creşteau mereu. În sfârşit, îşi luă pălăria şi bastonul. Albert îl pofti să rămână. El însă, crezând că e vorba numai de o politeţe banală, mulţumi cu răceală şi plecă.

Ajunse acasă, luă lumânarea din mâna servitorului, care-i voia să-i lumineze drumul, şi se duse singur în odaia lui. Aici plânse cu hohote, vorbi mânios cu el însuşi, mergând repede de la un capăt la celălalt al odăii, şi în sfârşit se aruncă îmbrăcat pe pat, unde-l găsi servitorul, care, pe la unsprezece îndrăzni să intre ca să întrebe dacă poate să-i scoată cizmele. Werther îl lăsă să i le scoată şi îi porunci ca a doua zi diminea­ţa să nu vină până nu-l cheamă.

Luni, 21 decembrie, dimineaţa, Werther scrise Lottei următoarea scrisoare, care, după ce s-a săvârşit din viaţă, a fost găsită închisă pe masa lui şi a fost înmânată Lottei, scri­soare ce voi insera-o fragmentar aici, în măsura în care frag­mentele se potrivesc cu întâmplările ulterioare:

„E lucru hotărât, Lotte, vreau să mor şi îţi scriu asta fără exaltare romantică, ci liniştit, în dimineaţa zilei în care te voi vedea pentru cea din urmă oară. Când vei citi rândurile acestea, iubita mea, mormântul rece va fi închis în el rămăşiţele înţepenite ale omului neliniştit şi nefericit care în cele din urmă clipe ale vieţii lui nu cunoaşte mai dulce îndeletnicire decât să stea de vorbă cu tine. Am petrecut o noapte înspăimântătoare şi, vai, o binefăcătoare noapte. Ea mi-a întărit hotărârea şi mi-a statornicit-o. Vreau să mor! După ce, ieri, m-am smuls de lângă tine, într-o cumplită răzvrătire a gându­rilor, când toate acestea mi-au copleşit inima şi când m-am cutremurat înfăţişându-mi cu groaznică răceală existenţa mea lângă tine, fără nădejdi şi fără bucurie, abia ajuns acasă m-am aruncat îndurerat în genunchi, şi atunci, o, Doamne, tu mi-ai dăruit alinarea de pe urmă a lacrimilor celor mai amare! Mii de planuri, mii de proiecte se îngrămădeau în sufletul meu, şi, în sfârşit, în mintea mea a răsărit, întreg şi neclintit, cel din urmă şi unicul gând: «Vreau să mor!...» M-am culcat; şi acum, dimineaţa, în liniştea deşteptării, gândul stăruie mereu, tot aşa de puternic, în inima mea: «Vreau să mor!...» Nu e deznădejde, e o certitudine. Da, Lotte ! De ce să nu spun? Unul din noi trei trebuie să plece, şi acela vreau să fiu eu. O, iubita mea! În inima aceasta sfâşiată de multe ori s-a furişat cu furie gândul... să-l omor pe soţul tău!... să te omor pe tine!... şi să mă omor!... Acum m-am hotărât. Când te vei urca pe munte, într-o seară frumoasă de vară, adu-ţi aminte de mine cum veneam de-atâtea ori din vale, şi atunci uită-te spre cimitir, la mormântul meu, cum unduie vântul iarba înaltă, în lumina soarelui care apune... Eram liniştit când am început să scriu. Acuma... acuma plâng ca un copil, când împrejurul meu toate acestea încep să prin­dă atâta viaţă...”

Pe la zece, Werther chemă servitorul şi, în timp ce se îmbrăca, îi spuse că peste câteva zile are să plece într-o călă­torie. Aşadar să-i scuture hainele şi să facă bagajele. Îi porun­ci de asemenea să plătească pretutindeni tot ce era de plătit, să ia înapoi nişte cărţi împrumutate, iar câtorva săraci, cărora obişnuia să le dăruiască ceva în fiecare săptămână, să le dea ce li se cuvine pe două luni înainte.

Spuse să-i aducă mâncarea în odaie şi, după masă, porni călare la administrator, dar nu-l găsi acasă. Se plimbă gândi­tor prin grădină, parcă ar fi vrut să adune în sufletul lui, pentru cea din urmă oară, toată melancolia amintirii.

Copiii nu-l lăsară multă vreme liniştit. Se luară după el, îi săriră în cale, îi spuseră că după o dimineaţă şi încă o dimineaţă şi încă o zi vor căpăta darurile de Crăciun de la Lotte şi îi istorisiră minunăţiile pe care li le făgăduia mica lor închipuire.

― O dimineaţă, exclamă el, şi încă o dimineaţă, şi încă o zi!

Şi îi sărută cu foc pe toţi, apoi voi să plece, dar cel mai mic îi făcu semn că vrea să-i spună ceva la ureche. Copilul îi destăinui că fraţii cei mai mari au scris urări de Anul Nou foarte frumoase uite-aşa de lungi! O urare pentru tata, una pentru Albert şi Lotte şi una pentru domnul Werther. Au să le împartă în ziua de Anul Nou. Asta îl copleşi. Dărui fie­cărui copil câte ceva, încălecă, transmise salutări bătrânului şi plecă cu lacrimi în ochi.

Pe la cinci ajunse acasă, spuse slujnicei să facă focul şi să-l ţină aprins până-n noapte. Porunci servitorului să aşeze în valiză cărţile şi rufele şi să-i strângă hainele. După aceea, probabil, scrise el următorul fragment din ultima lui scri­soare către Lotte:

„Nu mă aştepţi! Crezi că te voi asculta şi te voi revedea abia în seara de Crăciun. O, Lotte! Astăzi sau niciodată! În seara de Crăciun vei ţine în mână această hârtie, vei tremura şi vei acoperi-o cu scumpele tale lacrimi. Vreau şi trebuie! O, ce bine îmi pare că m-am hotărât!”

 ***

În vremea asta, Lotte era într-o stare sufletească ciudată. După ultima ei convorbire cu Werther, îşi dăduse seama cât de greu are să-i vină să se despartă de dânsul şi cât de mult va suferi el când va trebui să plece de lângă ea.

Pomenise faţă de bărbatul ei, în treacăt, că Werther nu mai vine până în seara de Crăciun, şi Albert plecase călare la un funcţionar din împrejurimi, cu care avea treabă şi la care voia să rămână şi noaptea.

Lotte era singură în odaie. Nici unul din fraţii ei nu era cu dânsa. Se lăsă purtată de gânduri, şi acestea se întorceau mereu la starea ei de acum. Se vedea legată pe vecie de un bărbat căruia îi cunoştea iubirea şi credinţa, căruia îi era devotată din tot sufletul şi a cărui fire liniştită era parcă înadins creată de Dumnezeu pentru ca o femeie de treabă, bizuindu-se pe ea, să-şi întemeieze fericirea vieţii. Lotte ştia ce va însemna întotdeauna Albert pentru ea şi pentru copiii ei. Pe de altă parte, însă, ea îl îndrăgise foarte tare pe Werther: chiar din prima clipă când se cunoscuseră, înţelegerea dintre sufletele lor se arătase desăvârşită, iar lunga şi trainica prie­tenie cu dânsul, precum şi atâtea întâmplări pe care le trăiseră împreună făcuseră o impresie adâncă asupra inimii sale. Se obişnuise să-i împărtăşească tot ce simţea şi gândea mai interesant, şi prin plecarea lui avea să simtă în toată fiinţa ei un gol care nu mai putea fi umplut. O, ce fericită ar fi fost dacă ar fi putut să-l transforme deodată într-un frate!... Dacă ar fi putut să-l însoare cu una din prietenele ei, ar mai fi putut trage nădejde să refacă şi prietenia lui cu Albert!

Se gândi rând pe rând la toate prietenele pe care le avea, dar la fiecare din ele descoperea ceva ce nu-i plăcea, şi nu găsi nici una căreia să i-l lase pe Werther.

Tot gândindu-se astfel, îşi dădu seama acum întâia oară, dar fără să şi-o rostească lămurit, că dorinţa ei sinceră şi tainică era să-l păstreze pentru dânsa, dar în acelaşi timp îşi spuse că nu poate să-l păstreze, că nu-i este îngăduit să-l păstreze. Sufletul curat şi frumos al Lottei, de obicei atât de vioi şi de neşovăielnic, simţea acum apăsarea unei melancolii căreia perspectiva fericirii îi este închisă. Inima i se strângea, şi un nor tulbure îi acoperea ochii.

Se făcuse şase şi jumătate, când auzi pe Werther urcând scara şi îi recunoscu pasul şi vocea, care întreba de dânsa. Ce tare îi bătu inima la sosirea lui şi aproape trebuie să arătăm că asta se întâmpla acum întâia oară. Ar fi spus cu plăcere că nu e acasă şi, când el intră, îl întâmpină cu un fel de pasionată tulburare:

― Nu te-ai ţinut de cuvânt!

― N-am făgăduit nimic, răspunse el.

― Ar fi trebuit, cel puţin, spuse ea, să-mi îndeplineşti rugămintea; te-am rugat să faci asta pentru liniştea noastră a amândurora.

Nu mai ştia bine ce spune şi nici ce face când trimise să cheme câteva prietene ca să nu fie singură cu Werther. El puse pe masă câteva cărţi pe care le adusese, întrebă de altele. În vremea asta, Lotte voia, rând pe rând, să vină şi să nu vină prietenele. Servitoarea se întoarse şi aduse vestea că prietenele nu pot veni.

Lotte se gândi să spună fetei să lucreze în odaia de alături, pe urmă se răzgândi. Werther se plimba prin încăpere. Ea se duse la pian şi începu un menuet; nu izbuti să continue. Se mai linişti puţin şi se aşeză lângă Werther, care şedea la locul lui obişnuit, pe canapea.

― N-ai nimic de citit? întrebă ea.

Werther n-avea nimic la el.

― Uite, colo, în sertarul meu, spuse ea, e traducerea dumi­tale din câteva cântece ale lui Ossian; n-am citit-o încă, fiindcă tot speram că ai să mi-o citeşti dumneata: dar până acum nu s-a putut, sau n-ai vrut.

El zâmbi şi aduse cântecele. Când le luă în mână, îl cuprinse un fior, şi uitându-se la ele, ochii i se umplură de lacrimi. Se aşeză şi citi:

― Stea a nopţii care coboară, frumos luceşti tu la apus! Din norul tău îţi înalţi fruntea strălucitoare; cu măreţie păşeşti peste dealuri. Ce priveşti tu şi ce vezi pe câmpie? Vânturile vijelioase s-au potolit. Se-aude de departe murmurul şuvoiului. Valuri vuiesc, rostogolindu-se peste stânci, de­parte. Zumzetul gâzelor serii acoperă câmpul. Ce priveşti, lumină frumoasă? Dar tu zâmbeşti şi te duci. Valurile vin vesele în jurul tău, umezindu-ţi frumoasele plete. Adio, rază tăcută. Răsari, minunată lumină a sufletului lui Ossian!

Şi ea răsare cu toată puterea! Văd prietenii de care m-am despărţit! Ei se adună iar pe Lora, ca-n vremurile de demult. Fingal vine ca un umed stâlp de ceaţă; vitejii lui îl înconjoară. Şi iată barzii cântecului: Ullin, cu capul cărunt; chipeşul Ryno! Alpin, cu glasul fermecător! Şi tu, Minona, cu tân­guirea ta dulce! Cât de mult v-aţi schimbat, prieteni, din zilele de sărbătoare de pe Selma, pe vremea când ne întreceam în cântec asemeni vânturilor primăverii ce zboară de-a lungul colinei şi, rând pe rând, apleacă iarba cu un foşnet uşor.

Şi iată, Minona ieşi înainte, frumoasă, cu ochii plecaţi şi plânşi. Părul ei greu fâlfâia în nestatornicul vânt care sufla din vârful dealului. Sufletele vitejilor se posomorâră când vocea ei dulce prinse a răsuna. Ei văzuseră de multe ori mormântul lui Salgar şi întunecata locuinţă a Colmei cea albă, Colma părăsită pe munte, cu glasul ei armonios. Salgar îi făgăduise că are să vină, dar în jurul ei se lăsa noaptea. Ascultaţi glasul Colmei, când stătea singură pe deal.

Colma

E noapte! Sunt singură, pierdută, pe dealul bătut de fur­tună. Vântul vâjâie în munţi. Şuvoiul vuieşte prăvălindu-se de pe stâncă. Nici o colibă nu mă adăposteşte de ploaie, pe mine, cea părăsită pe dealul bătut de furtună.

Ridică-te, lună, din norii tăi! Răsăriţi, stele ale nopţii! De m-ar duce vreo rază acolo unde iubitul meu se odihneşte ostenit după vânătoare, cu arcul destins lângă el şi cu câinii gâfâind împrejur! Dar eu trebuie să rămân aici singură, lângă stâncă şi lângă şuvoiul năpădit de muşchi. Şuvoiul şi furtuna vuiesc, şi eu n-aud glasul iubitului meu.

De ce nu vine Salgar al meu? Şi-a uitat oare făgăduiala? Iată stânca, iată copacul, iată şuvoiul care vuieşte. Mi-ai spus că la căderea nopţii ai să fii aici. Ah! Unde s-a rătăcit Salgar al meu? Voiam să fug cu tine, să-l părăsesc pe tata şi pe fratele meu, trufaşi amândoi. Neamurile noastre se duşmănesc de multă vreme, noi însă nu ne duşmănim, o, Salgar!

Opreşte-te o clipă, vânt! Şuvoi, potoleşte-te o clipă, să mi s-audă glasul până-n vale, să m-audă iubitul meu călător! Salgar! Te cheamă Colma! Iată copacul şi iată stânca! Sal­gar, iubite, sunt aici. De ce nu vii?

Iată, răsare luna. Râul luceşte în vale. Stâncile se înalţă cenuşii peste râpi. Dar eu nu-l văd pe creastă. Câinii lui nu vin să-mi dea de veste că e pe-aproape. Şi eu trebuie să stau aici, singură.

Cine-i întins colo jos, pe câmpie? Iubitul meu? Fratele meu? Vorbiţi, prieteni! Dar ei nu răspund. Ce plin de groază mi-e sufletul! Ah, ei sunt morţi. Paloşele lor sunt roşii de luptă. O, frate, frate! De ce mi l-ai ucis pe Salgar? O, Salgar, de ce mi-ai ucis fratele? Atât de dragi îmi eraţi amândoi! Ce voi spune eu întru lauda voastră? Frumos erai tu pe munte, printre miile de oameni! El era cumplit în luptă. Răspunde­ţi-mi, ascultaţi-mi glasul, iubiţii mei! Dar, vai! Ei sunt muţi, muţi, pe veşnicie. Reci ca pământul sunt piepturile lor!

O, de pe vârful stâncii, de pe vârful muntelui bătut de furtună, vorbiţi, duhuri ale morţilor, vorbiţi! Nu-mi va fi frică!... Unde v-aţi dus să vă găsiţi odihna? În care peşteră din munte vă voi găsi eu oare? Dar nici un glas cât de slab nu se-aude în şuieratul vântului, nici un răspuns înăbuşit de furtună!

Stau îndurerată şi aştept, plângând, dimineaţa. Prieteni ai morţilor, săpaţi-le groapa! Dar n-o acoperiţi până nu vin şi eu. Viaţa mea piere ca un vis. De ce aş mai rămâne? Vreau să mă odihnesc aici, lângă prietenii mei, lângă şuvoiul stâncii, care răsună. Când noaptea se va-ntinde peste munte, când vântul va porni pe câmpie, duhul meu se va-nălţa în vânt şi va plânge moartea prietenilor mei. Vânătorul mă va auzi din coliba lui. Se va speria de glasul meu, dar glasul meu îi va fi drag. Şi dulce-mi va fi glasul pentru prietenii mei, fiindcă dragi mi-au fost amândoi!

Acesta fu cântecul tău, o, Minona, fiică blândă şi ruşinoasă a lui Torman. Lacrimile noastre au curs pentru Colma şi sufletele noastre s-au posomorât.

Ullin a venit cu harpa şi ne-a spus cântecul lui Alpin... Vocea lui Alpin era prietenoasă, sufletul lui Ryno, o rază de foc. Dar ei se odihneau în casa cea strâmtă, şi vocea lor se stingea încetul cu încetul în Selma. Odată, înainte de căderea vitejilor, Ullin se întorcea de la vânat. El auzi cum se luau la întrecere în cântec, pe vârful dealului. Cântecul lor era dulce, dar trist. Plângeam căderea lui Morar, cel dintâi dintre viteji. Sufletul lui era ca sufletul lui Fingal, paloşul lui, ca paloşul lui Oskar... Dar el a căzut, şi tatăl lui s-a tânguit şi ochii surorii lui erau plini de lacrimi, erau plini de lacrimi ochii Minonei, sora viteazului Morar. Auzind cântecul lui Ullin, ea se dădu înapoi, ca luna-n apus, atunci când simte că vine furtuna şi îşi ascunde capul într-un nor. Am cântat din harpă cu Ullin cântecul de jale.

Ryno

S-au dus vântul şi ploaia, amiaza e senină, norii se împrăştie. Nestatornicul soare luminează dealul în fugă. Roşu curge râul din munte în vale. Râule, dulce ţi-i şoapta, dar mai dulce e glasul pe care-l aud. E glasul lui Alpin. El plânge pe cei morţi. Capul lui s-apleacă de bătrâneţe şi roşii sunt ochii lui plânşi. Alpin! Cântăreţ minunat! De ce eşti singur pe dea­lul tăcut? De ce te tângui ca vântu-n pădure, ca valul pe ţărmuri pustii?

Alpin

Lacrimile mele, Ryno, sunt pentru cei morţi, glasul meu, pentru cei din morminte. Înalt eşti pe vârful dealului, frumos printre fiii câmpiei. Dar şi tu vei cădea, ca şi Morar, şi pe mormântul tău va sta cel care-i jeleşte pe morţi. Dealurile au să te uite, şi arcul tău are să zacă neîncordat în încăperea cea mare.

Tu erai sprinten, Morar, ca o căprioară pe dealuri, spăimân­tător ca focul nopţii pe cer! Mânia ta era o furtună, paloşul tău în luptă, ca fulgerul peste câmpie, glasul tău, ca şuvoiul pădurii, ca tunetul pe munte, departe. Mulţi au căzut răpuşi de braţul tău; flacăra mâniei tale i-a prăpădit pe toţi. Dar când te-ntorceai din războaie, ce paşnic îţi era glasul! Chipul tău era asemeni soarelui după furtună, asemeni lunii în noaptea tăcută, şi pieptul tău era domol ca lacul, când muge­tul vântului s-a potolit!

Strâmtă îţi este acum locuinţa, întunecoasă casa ta! Cu trei paşi îţi măsor mormântul, o, tu, care-ai fost atât de mare odinioară! Patru pietre cu creştetul acoperit de muşchi sunt acum singura amintire care a rămas de la tine. Un copac desfrunzit şi iarba înaltă ce foşneşte bătută de vânt arată vânătorului groapa puternicului Morar. Mamă nu ai să te plângă, şi nici o fată cu lacrimi de dragoste; moartă-i aceea care te-a născut şi moartă e fiica lui Morglan.

Cine-i omul acela sprijinit în toiag? Cine-i acela al cărui cap e albit de bătrâneţe, ai cărui ochi sunt roşii de plâns? E tatăl tău, o, Morar! Tatăl al cărui singur fiu eşti tu! A auzit de faima ta în războaie; a auzit de duşmanii căzuţi; a auzit de gloria lui Morar! Nimic însă despre rana ta. Plângi, tată al lui Morar! Plângi! Dar fiul tău nu te-aude! Adânc e somnul morţilor şi joasă perna lor de pulbere. Niciodată nu-ţi va mai auzi glasul, niciodată nu se va mai trezi la chemarea ta. O, când oare se va face ziuă în groapă, să porunceşti celui adormit: „Trezeşte-te!”

Rămâi cu bine, cel mai ales dintre oameni, cuceritorule în luptă! Dar câmpul n-are să te mai vadă niciodată, şi pădu­rea întunecată nu se va mai lumina niciodată de strălucirea paloşului tău! N-ai lăsat nici un fiu; dar cântecul îţi va păstra numele şi vremurile viitoare vor auzi de tine, vor auzi de Morar cel căzut în luptă!

Adâncă era jalea vitejilor, dar şi mai adânc era suspinul sfâşietor al lui Armin. El îşi aducea aminte de moartea fiului său, care căzuse în vremea tinereţii. Carmor stătea lângă viteji, Carmor, craiul răsunătorului Galmal.

Carmor

De ce oftează Armin? întrebă el, ce are de plânge? Nu răsună oare cântece, înmuind şi înveselind sufletul? Cântecele sunt ca o ceaţă subţire ce se înalţă din lac şi se împrăştie de-a lungul văii, umezind florile, dar soarele străluceşte din nou cu putere şi ceaţa piere. De ce eşti atât de mâhnit, Armin, stăpânitor peste Gorma împrejmuită de lacuri?

Armin

Mâhnit! Aşa sunt, şi nu e mică pricina durerii mele... Carmor, tu n-ai pierdut nici un fiu, nici o fiică în floare; Colgar viteazul trăieşte, şi tot aşa şi Annira, cea mai frumoasă dintre fete! Ramurile stirpei tale înfloresc mereu. Armin însă e cel din urmă din neamul lui. Posomorât ţi-i patul, o, Daura! Şi greu ţi-i somnul în groapă!... Când te vei trezi tu, oare, cu cântecele tale, cu glasul tău cel dulce? Sus, vânturi ale toamnei! Ridicaţi-vă! Azvârliţi-vă peste câmpia posomorâtă! Şuvoaie ale codrului, mugiţi! Urlaţi, furtuni, în coamele steja­rilor! Cutreieră prin norii spintecaţi, o, lună, şi arată-ţi schim­bătorul şi galbenul tău chip! Adu-mi aminte de noaptea cumplită când au murit copiii mei, când Arindal, puternicul, căzut-a, când Daura mea scumpă a pierit.

Daura, fiica mea, erai frumoasă, frumoasă ca luna pe dealurile din Fura, albă ca zăpada ce cade, dulce ca o adiere de vânt. Arindal, arcul tău era tare, suliţa ta iute în luptă, privirea ta ca negura pe valuri, pavăza ta un nor de foc în furtună!

Armar, cel vestit, în război, a venit şi a cerut Daurei iubire; ea nu s-a împotrivit, multă vreme... Minunate erau nădejdile prietenilor ei.

Erath, fiul lui Odgal, era mânios fiindcă fratele lui fusese ucis de Armar. El a venit îmbrăcat ca luntraş. Neasemuită-i era luntrea pe valuri, pletele lui erau albe de bătrâneţe, paşnică faţa lui gravă. „Cea mai frumoasă dintre fete! spuse el. Fiica scumpă a lui Armin, colo pe stâncă, nu departe de lac, aşteaptă Armar pe Daura. Am venit să-i iau iubita şi să i-o duc peste valurile lacului.”

Ea s-a dus cu dânsul şi l-a strigat pe Armar; n-a răspuns nimeni decât glasul stâncii. „Armar, iubite, iubite! De ce mă sperii aşa? Ascultă, fiu ai lui Arnarth, ascultă! Daura te strigă!”

Erath, mişelul, a fugit râzând către ţărm. Ea ţi-a înălţat glasul, a strigat pe tatăl şi pe fratele ei: „Arindal! Armin! Nimeni nu vine s-o scape pe Daura?”

Glasul ei zbura peste ape. Arindal, fiul meu, se cobora de pe deal, umblând aprig după vânat; săgeţile îi zăngăneau la coapsă, arcul şi-l purta în mână, cinci zăvozi negri îl înconjurau. A zărit pe îndrăzneţul Erath pe ţărm, l-a prins şi l-a legat de stejar şi i-a înlănţuit şoldurile; cel legat umplea de gemete vântul.

Arindal porni pe valuri, în luntre, s-o aducă înapoi pe Daura. Armar veni mânios şi dădu drumul săgeţii înaripate. Săgeata zbârnâi şi se înfipse în inima ta, Arindal, fiul meu! Ai murit tu în locul lui Erath, mişelul. Luntrea ajunse la stâncă, se sfărâmă şi pieri. Sângele fratelui tău curse la picioarele tale. Ce mare fu jalea ta, o, Daura!

Valurile au sfărâmat luntrea. Armar s-a aruncat în apă s-o scape pe Daura lui sau să moară. Dar o vijelie s-a năpustit din munte peste valuri, şi Armar s-a scufundat, şi n-a mai ieşit din adâncuri.

Am auzit tânguirea fiicei mele, care stătea singură pe stânca împroşcată de valuri. Striga necontenit şi tare. Dar tatăl ei nu putea s-o scape. Am stat toată noaptea pe ţărm; o vedeam în slaba lumină a lunii; toată noaptea am auzit-o strigând. Puternic era vântul şi ploaia cădea aprigă pe munte. Vocea ei s-a făcut tot mai slabă şi s-a stins până a nu se ivi zorile. Şi a murit ca adierea serii printre ierburile stâncii. Copleşită de jale, a murit şi l-a lăsat singur pe Armin! S-a dus vlaga mea în războaie, s-a dus cea mai mândră dintre fete!

Când vine vijelia de la munte, când vântul de la miază­noapte ridică valurile, eu stau pe ţărm şi mă uit la stânca îngrozitoare. Adeseori, când luna e gata să apună, văd duhurile copiilor mei; tulburi rătăcesc amândoi, în tristă tovărăşie.

P12