Îmi vine în
minte o întîmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de
ficţiune, pentru simplul motiv că face parte din acele incidente de viaţă pe
care oricum ai încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl ştii numai tu,
scapă cititorului, şi nu rămîne pe hîrtie decît un fapt brut şi inestetic. De
aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întîmplarea mea s-ar putea
să nu placă.
În grupul
nostru, pe cîmp, era un băiat care tot timpul îi trîntea pe ceilalţi. Eu îmi
dădeam seama că alţii erau mult mai tari decît el, şi chiar eu însumi, dar nu
înţelegeam de ce se lăsau. Chiar şi eu mă feream de el şi refuzam lupta. Pînă
într-o zi, cînd prea de tot am fost provocat şi n-am mai putut evita ciocnirea.
Lupta a început, şi toţi ceilalţi s-au strîns în jurul nostru. Îmi dădeam
seama că era adevărat tot ceea ce ştiam eu. Din mişcările şi felul în care se
lupta adversarul meu, simţeam că în curînd îl voi trînti la pămînt. Am văzut
însă deodată, chiar în momentul în care mă pregăteam să-l dobor, că mişcările
lui nu mai erau ale unui om care luptă. De pildă, nu mă mai ţinea decît cu o
mînă, ca să arate celorlalţi, ce? Că dacă-l dobor să poată spune că n-a luptat
decît cu o mînă!
Iar chipul său
căpătase o expresie de paiaţă. Ce vroia să spună? Vroia să-i facă pe ceilalţi
să rîdă în toiul luptei. Iar dacă l-aş fi pus jos, ce adică, să se considere
că, din moment ce el se strîmba aşa, rezultatul luptei nu mai avea valoare?
Mi-am dat seama
într-o clipă de toate acestea, dar m-am hotărît să merg pînă la capăt. Atunci
însă, asemeni unei lighioane care nu ştia să se apere decît într-un singur
fel, eliminîndu-şi, de pildă, conţinutul intestinal, adversarul meu a împuţit
aerul. Ceilalţi au izbucnit în hohote de rîs. Lupta a încetat. Înverşunarea
mea s-a transformat în silă şi ruşine. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut
el inventa un asemenea procedeu infect, într-un moment în care ar fi fost cu
neputinţă să mai evite înfrîngerea?
...Era o luptă
de copii, pe un cîmp plin de verdeaţă, idilic. Dar de atunci mi-a rămas un
reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul, la un moment dat,
începe să dea semne că inventivitatea lui în a evita înfrîngerea nu va ocoli
nici maimuţăreala şi, în ultimă instanţă (chiar dacă nu în aer, ci pe hîrtie!),
nici crearea unei atmosfere pestilenţiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu