Un troc îngrozitor

Am văzut azi imagini cu românul Florinel Enache întorcându-se acasă într-un cărucior, după ce ambele picioare şi o mână i-au fost amputate în urma unui eveniment petrecut în Afganistan. Acest om a fost numit erou naţional şi a fost întâmpinat la aeroport de ministrul apărării, împreună cu o sumedenie de militari care i-au dat onorul.

De ce este Florinel Enache primit aşa şi de ce este considerat erou naţional? Pentru că, în 2012, aflându-se în ţara talibanilor ca plutonier al armatei române, a declanşat fără să vrea un dispozitiv plantat în nisip, care a explodat. Florinel Enache se afla acolo prin propria voinţă. Nimeni nu l-a obligat să plece, lăsându-şi aici familia şi riscându-şi viaţa clipă de clipă. El a ales să plece pentru o diurnă de 2100 euro lunar, însoţită de curgerea în ţară a unor drepturi. S-a dus la război pentru o leafă mai bună şi nu pentru a-şi apăra ţara cotropită de duşmani. S-a dus acolo aşa cum alţi români - dintre cei care nu sunt dispuşi să-şi asume riscuri majore - se duc să culeagă căpşuni în Spania.

De ce, atunci, acest nefericit este numit erou naţional? În percepţia mea, ca să ajungi erou naţional în vreme de război, trebuie să săvârşeşti nişte fapte eroice pentru ţara ta: să cucereşti o redută, să salvezi un regiment sacrificându-te pe tine, să schimbi prin jertfa ta soarta unei bătălii etc. Sau, dacă ești în vreme de pace, să faci ceva cu totul ieșit din comun, cu consecințe benefice pentru țară - cam cum au făcut Beatles prin anii 60 - 70 când au echilibrat bugetul Marii Britanii prin vânzările de discuri. Florinel Enache nu a făcut nimic din toate astea. El s-a angajat pe bani să stea un timp în Afganistan, ştiind că se expune unor riscuri foarte mari. A avut ghinionul să calce pe o mină şi să-şi piardă picioarele şi mâna stângă. Sincer, nu cred că pentru asta trebuie să fie trecut în rândul eroilor naţionali.

Cred, în schimb, că el trebuie să fie ajutat să ducă în continuare o viaţă cât mai bună, în măsura în care viaţa de infirm poate fi vreodată considerată bună. El a primit de la statul român un scaun ultra-performant în care urmează să se deplaseze. Tot statul român i-a plătit tratamentul făcut în America şi care i-a salvat viaţa prin amputarea membrelor. El îşi va primi în întregime solda şi tot felul de alte sume, după care va ridica şi o asigurare în valoare de 60.000 euro. Una peste alta, Florinel Enache se va alege cu aproximativ 250.000 de euro în cont. Dacă recurgem la o schemă simplă, am putea spune că Florinel Enache a făcut un troc: picioarele şi o mână contra un sfert de milion de euro. Nu ştiu câţi oameni ar accepta un astfel de troc. 

Implicarea militarilor români în teatrele de război este, după cum se ştie, o consecinţă a acordurilor semnate de noi cu NATO. Unii spun că n-avem ce căuta în Afganistan ori în Irak, pentru că acele ţări „nu ne-au făcut nimic”. Alţii înţeleg că e vorba despre raţiuni superioare, care ne aduc foloase pe termen lung. Oricum ar fi, unii militari români plătesc un preţ personal, precum Florinel Enache, la fel cum plătesc şi militari ai altor ţări. Esenţialul este că toţi aceşti militari se află în teatrele de operaţiuni în mod voluntar şi pentru nişte sume importante când vine vorba să le compari cu sumele pe care le primesc cei rămaşi în ţară. Dacă unul dintre ei este grav rănit sau ucis, el sau rudele lui primesc nişte sume deloc de neglijat. Ăsta-i jocul, e ca un fel de ruletă, unde poţi să dai lovitura sau să mori. Când unul dintre aceşti voluntari o păţeşte, ţara care l-a trimis acolo trebuie să-l ajute şi să-l recompenseze. Dar de aici şi până la a-l numi erou naţional, cred că mai este de parcurs o cale lungă.