Somnul de veci (12)

DOISPREZECE

După ploaie, pomii de pe partea superioară a lui Laverne Terrace aveau frunze verzi, proaspete. În lumina rece a soarelui de după-amiază vedeam panta abruptă a dealurilor şi treptele pe care fugise criminalul după cele trei împuşcături din întuneric. Pe strada de dedesubt stăteau faţă în faţă două case mici. Din ele s-ar fi putut sau nu să se audă împuşcă­turile.

La intrarea casei Geiger nu se observa nici o mişcare, ca de altminteri şi de-a lungul străzii. Gardul viu arăta verde şi paşnic, iar şindrilele de pe acoperiş erau încă umede. Am trecut încet cu maşina, frământat de o idee. În seara dinainte nu mă uitasem în garaj. Din clipa când cadavrul lui Geiger dispăruse, nu mai ţinusem cu adevărat să-l găsesc. Mi-ar fi forţat mâna. Dar dacă asasinul îl târa în garaj, îl vâra în propria lui maşină şi-l lăsa să se prăbuşească într-una din cele vreo sută de canioane pustii din jurul Los Angelesului, ar fi fost o cale potrivită de a scăpa de el zile şi chiar săptămâni de-a rândul. Asta presupunea două lucrări: cheia de la maşina lui şi două persoane în combinaţie. Ar îngusta terenul cercetărilor destul de mult, mai ales că avusesem în buzunar toate cheile lui personale, atunci când cada­vrul dispăruse.

N-am avut prilejul să mă uit prin garaj. Uşile erau închise şi încuiate cu un lacăt, iar ceva se mişcă de-a lungul gardului viu în timp ce-am oprit maşina acolo. O femeie într-un pardesiu în pătrăţele albe şi verzi şi cu o pălărie minusculă pe părul blond şi fin păşi din labirintul gardului şi rămase cu ochii holbaţi şi uluiţi la maşina mea, ca şi cum n-ar fi auzit-o urcând dealul. Apoi se întoarse brusc şi dispăru de la vedere. Era, fireşte, Carmen Sternwood.

Am urcat strada, am parcat maşina şi m-am întors. La lumina zilei părea un gest primejdios şi bătător la ochi. Am trecut prin gardul viu. Carmen stătea tăcută şi dreaptă, sprijinită de uşa de la in­trare încuiată. Îşi ridică încet o mână la gură şi muşcă uşor cu dinţii degetul mare caraghios. Sub ochi avea pete purpurii, iar figura îi era descompusă şi palidă.

Îmi zâmbi vag. Spuse:

— Hello, cu o voce subţire şi spartă. Ce...? Ce...? â

Se întrerupse şi continuă să-şi muşte degetul.               

— Mă ţii minte? am întrebat-o. Sunt Doghouse Reilly, cel care a crescut prea înalt. Ţii minte?

Dădu din cap afirmativ şi pe buze îi jucă strâmb şi rapid un zâmbet.

— Hai să intrăm, i-am spus. Am cheia. Nostim, nu?

— Ce...? Ce...?

Am împins-o de o parte, am vârât cheia în uşă, am deschis-o şi am împins-o pe Carmen înăuntru. Am închis uşa din nou şi-am rămas trăgând aer pe nări. La lumina zilei locuinţa era oribilă. Aiurelile chinezeşti de pe pereţi, covorul, lămpile pretenţioase, mobilele din lemn de tek, revărsarea lipicioasă de culori, totemul, flaconul de eter şi laudanum – toate astea la lumina zilei aveau ceva dezgustător şi suspect, ca o petrecere de perverşi.

Fata şi cu mine am continuat să ne privim. În­cercă să-şi păstreze pe faţă un zâmbet mic şi şmeche­resc, dar chipul îi era prea obosit ca să mai depună eforturi. Era un zâmbet care devenea mereu mai inexpresiv şi care urma să se şteargă ca apa de pe nisip, iar pielea ei palidă avea o consistenţă aspră şi granuloasă sub privirea inexpresivă, uluită şi stu­pidă. Limba albicioasă îi linse colţurile gurii. O fetiţă drăguţă, răsfăţată şi nu prea deşteaptă, care o apucase pe căi foarte, foarte greşite şi nimănui nu-i păsa. Ducă-se dracului cei bogaţi. Mă scârbeau. Mi-am răsucit o ţigară, am dat nişte cărţi la o parte şi m-am aşezat pe marginea biroului negru. Mi-am aprins ţigara, am trimis un colac de fum în aer şi-am urmărit pentru o vreme în tăcere scena jucată de ea cu degetul mare dus la gură. Carmen stătea în faţa mea, ca o fetiţă neascultătoare în biroul directo­rului şcolii.

— Ce faci aici? am întrebat-o în cele din urmă.

Prinse între degete stofa jachetei şi nu răspunse.

— Ce mai ţii minte din cele petrecute aseară?

Îmi răspunse, iar în dosul ochilor îi apăru o strălucire şireată:

— Ce să-mi amintesc? Mi-a fost rău aseară. Am fost acasă.

Vocea ei avea un sunet înfundat şi pru­dent, pe care de-abia îl auzeam.

— Nici vorbă de-aşa ceva. Ochii i se mişcară repede. Înainte de a te duce acasă, am spus. Înainte de a te fi dus eu acasă. Aici. Pe acel fotoliu – i l-am arătat – pe acel şal portocaliu. Îţi aminteşti perfect.

Gâtul începu să i se înroşească. Însemna ceva. Era în stare să roşească. Sub irisul cenuşiu şi tul­bure apăru o lucire albă. Îşi supse violent degetul mare.

— Dumneata... ai fost acela? şopti ea.

— Eu. Cât de mult îţi aminteşti?

— Eşti la de poliţie? întrebă ea vag.

— Nu. Sunt un prieten al tatălui dumitale.

— Nu eşti de la poliţie?

— Nu.

Scoase un suspin subţire.

— Ce... ce doreşti?

— Cine l-a ucis?

Umerii i se smuciră, dar faţa îi rămase imobilă.

— Cine... mai ştie?

— Despre Geiger? Habar n-am. În nici un caz poliţia, altfel ar fi instalată aici. Poate Joe Brody.

Era o întrebare pusă la întâmplare, dar se nimeri.

— Joe Brody! El!

Am tăcut amândoi. Am tras din ţigară, iar ea şi-a supt degetul mare.

— Nu face pe deşteapta, pentru numele lui Dum­nezeu! am îmboldit-o. E momentul să fii de un simplism demodat. Brody l-a ucis?

— Pe cine?

— Ah, Dumnezeule!

Păru jignită. Bărbia i se aplecă uşor.

— Da, zise ea solemn. Joe l-a ucis.

— De ce?

— Nu ştiu.

Îşi scutură capul, pentru a se convinge că nu ştia.

— L-ai văzut des în ultimul timp?

Mâinile îi coborâră şi se încleştară în pumnii mici şi albi.

— Doar o dată sau de două ori. Îl urăsc.

— Atunci ştii unde locuieşte.

— Da.

— Şi nu mai ţii deloc la el?

— Îl urăsc!

— Atunci ai vrea să fie el vinovatul.

Luă iar o figură inexpresivă. Puneam întrebările prea repede. Era greu să n-o fac.

— Eşti gata să declari poliţiei că ucigaşul e Joe Brody? am tatonat eu.

Panica i se întinse brusc pe faţă.

— Dacă aş putea să elimin povestea cu fotografia nudului, desigur, am adăugat ca s-o liniştesc.

Chicoti. Mă cuprinse un sentiment neplăcut. Dac-ar fi urlat, sau ar fi plâns, sau chiar dac-ar fi căzut jos leşinată, aş mai fi înţeles. Se mulţumea însă să chicotească. Deodată i se părea foarte nostim. Fusese fotografiată ca Isis, cineva furase poza, cineva îl omorâse pe Geiger în faţa ei, ea fiind beată turtă, şi deodată i se părea că totul e grozav de nostim. Aşa încât chicotea. Foarte abil. Chicotelile deveniră tot mai stridente şi porniră să alerge prin colţurile camerei ca şobolanii în dosul lambriurilor. O apucară istericalele. M-am dat jos de pe birou, m-am apropiat de ea şi-am pălmuit-o pe un obraz.

— Exact ca aseară, i-am spus. Suntem formidabili împreună, Reilly şi Sternwood, doi cabotini în cău­tarea unui comediant.

Încetă brusc să mai chicotească, dar palma nu o deranja mai mult ca în seara trecută. Probabil că toţi prietenii ei o pălmuiau mai devreme sau mai târziu. Puteam să-i înţeleg de ce-o făceau. M-am aşezat la loc pe marginea biroului negru.

— Nu te cheamă Reilly, zise ea serioasă. Ci Philip Marlowe. Eşti detectiv particular. Mi-a spus Viv. Mi-a arătat cartea dumitale de vizită.

Îşi mângâie obrazul pe care îl pălmuisem. Îmi zâmbi, de parcă s-ar fi bucurat de tovărăşia mea.

— Ei bine, văd că-ţi aminteşti. Aşa că te-ai întors să cauţi acea fotografie şi n-ai putut să intri în casă. Adevărat?

Bărbia îi tresări. Se chinui să zâmbească. Se hotărâse. Urma să mă cucerească. Într-o clipă aveam să strig „Ura!" şi să-i cer să plece cu mine la Yuma.

— Fotografia a dispărut, i-am spus. Am căutat-o aseară înainte de-a te duce acasă. Probabil c-a luat-o Brody. Nu glumeşti în privinţa lui Brody?

Clătină din cap serioasă.

— E un fleac, i-am răspuns. Nu te mai gândi la asta. Nu spune nimănui c-ai fost aici aseară sau astăzi. Nici măcar lui Vivian. Uită pur şi simplu c-ai fost aici. Lasă totul pe seama lui Reilly.

— Numele dumitale nu-i... începu ea, apoi se întrerupse şi scutură violent din cap în semn de asentiment la ceea ce spusesem sau la ceea ce gândea. Ochii i se îngustară, deveniră aproape negri şi transpa­renţi ca emailul de pe tăvile de restaurant. Îi venise o idee. Trebuie să plec acasă, acum, zise ea, ca şi cum ar fi fost invitată la o ceaşcă de ceai.

— Fireşte.

Nu m-am clintit. Îmi aruncă o nouă privire şmecherească şi se îndreptă spre uşa de la intrare. Pusese mâna pe clanţă când am auzit amândoi zgomotul unei maşini. Se uită la mine întrebător. Am dat nepă­sător din umeri. Maşina se opri chiar în faţa casei. Figura fetei se descompuse de groază. Se auziră paşi, apoi soneria. Carmen mă pironi cu privirea peste umăr, cu mâna încleştată de clanţă, aproape gâfâind de teamă. Soneria continuă să sune. Apoi se opri. O cheie moşmoni în broască, iar Carmen sări de lângă uşă şi rămase împietrită. Uşa se dădu brusc de perete. Un bărbat pătrunse energic înăuntru şi se opri brusc, privindu-ne calm, cu o perfectă stăpânire de sine.