O viziune cu Tagore

Ziua lui Tagore. Rabindranath Tagore. Stiti cum zic, ceva gen: "Bond. James Bond".
La asemenea ocazii se urca texte de-ale maestrului? Adevarat. Eu, insa, o sa urc o poveste traita si scrisa de Oana Covaci, care s-a intalnit cu Tagore intr-un parc, langa o salcie. Uite:

Unul din ei e Tagore. Cin' sa fie? Cin' sa fie?

Ghirlanda dragostei

„Ghirlanda dragostei" mi se înfăşoară în ochi ca iedera pe un vechi templu hindus. O iau din raftul bibliotecii şi o aşez cu grijă în punga de in pe care scrie, albastru pe bej, „Târgul de carte Gaudeamus”. Bun… acum să mergem în parc.

Primele zile de primăvară adevărată îşi făceau loc, parcă agresiv, în sufletele oamenilor, şi toată natura pocnise în muguri.

Parcul este lângă căminul cultural. Căminul cultural este în vatra satului. Clădirea nerecondiţionată la exterior, cu pereţii jupuiţi de vreme, construită în perioada comunistă, un bloc dreptunghiular fără forme arhitectonice stilizate, are însă geamuri şi uşă termopan. Parcul s-a făcut acum doi ani, din fonduri europene. Ei şi de ce să nu fie în sat un parc?... îşi spusese probabil în sinea lui primarul cu nume unguresc, care de fapt folosise doar o mică parte din aceste fonduri pentru minunăţia de parc din satul românesc, ce se desfăşura în jurul unei sălcii pletoase, restul de bani fiind băgaţi masiv în obiectivele primăriei din satul vecin, cu nume ca al primarului, adică unguresc. Liniştea duminicii era neîntreruptă şi toată firea ţinea seama de cuvintele lui Dumnezeu. Însă cu cât mă apropiam mai mult de clădirea comunistă, cu atât mai mult îmi doream să bag mâna în plasă, după carte, şi din ce în ce mai mult zumzet îmi gâdila, oarecum neplăcut, urechile. În faţa parcului, care are intrare comună cu intrarea căminului, se agitau mai multe pălării. Maşina albă, cu inscripţia Poliţie, era parcată în faţa şcolii. Am mărit pasul. Pe de-o parte voiam să ajung la băncile de lemn, pentru că Tagore mă ardea pe picior, acolo unde plasa se atingea de corp, pe de alta, ochii mei iscodeau neiertători feţele ce abia începeau să se distingă de sub pălăriile de duminică. În două minute ajung în faţa locului cu pricina. O cascadă de înjurături şi tot arsenalul sfinţilor pică precum un zid între mine şi parc. „Păşunea e pentru animale…”, „Asociaţia trebuie să se împartă măcar în două.”

Două tabere: cei cu pământ dar fără animale, şi cei cu animale dar fără pământ. Aşa deci… trebuie să îmi fac loc printre bluzele tricotate pentru a pătrunde în parcul gol. Gol dar plin, pentru că aceşti oameni erau şi pe spaţiul parcului. În câteva clipe de staţionare la poartă, mi-am amintit de carte. Curiozitatea mă împinge să iscodesc, raţiunea mă trimite în fuga marş la bancă, să-mi văd de carte. Motoraşul care conduce este totuşi raţiunea. Picioarele mi se pun automat în mişcare şi îmi fac loc printre oamenii revoltaţi. Ici colo câte un Cristos se izbeşte de pământ. Din spatele câtorva mustăţi se aude un "sărumâna" stins şi oamenii se dau la o parte să trec, parcă sfioşi, pentru că eram o apariţie nepotrivită în acel loc.

Pe limba de nisip care se întindea în faţa salciei era o bancă. Mă primi ca pe un vechi prieten şi în câteva momente făceam parte din peisaj. În faţă, salcia bătrână cu trunchi găunos şi foarte gros părea rama unei icoane. Prin mijlocul ei era o gaură din spatele căruia se iţeau florile roz ale unui cireş japonez ornamental. Interesantă alcătuire! Rădăcinile dezgolite se întindeau ca nişte degete care ţineau pământul fixat, astfel încât să nu se lovească de cer.
Mohamaya într-un cheli roşu începu să-mi defileze prin faţa ochilor ca o hologramă în spatele căreia oameni vii dezbăteau problema păşunii şi a asociaţiei. Un avocat bun câştigase în instanţă dreptul oamenilor cu pământ de a nu mai pune la comun păşunile. Animalele trebuiau totuşi să mănânce.

Ginta aristocrată a Mohamayei îi interzicea să iubească şi să se căsătorească cu un om sărac. În India, cei doi zei Prajapati şi Kandarpa nu îşi pun mâinile prea des pe aceleaşi capete. Kamadeva învingea, dar ştiam parcă dinainte că va cere un preţ prea mare, celălalt zeu, atunci când se va trezi.

“Am dovezi, eşti un escroc!” se aude din timpul real. “Hai să ne căsătorim!” îi spunea Rajib, Mohamayei. Se împleteau atât de nefiresc cele două timpuri şi situaţii, dar sunt curioasă ce va învinge. De la păşune discuţia se mută şi se încinge, la clădirea primăriei, luată "pe gratis" şi pentru care acum se pretind bani pentru a reveni în patrimonial satului. Unguri versus români, animale versus pământ, iubire versus statuturi sociale, oameni versus divinităţi.

“E cu neputinţă…” şi momentul de duioşie este întrerupt de fratele Mohamayei. Rajib o iubea pe această fată de când venise în sat, împreună cu protectorul lui, patronul unei fabrici. Şi-ar fi săpat propriul mormânt mai degrabă decât să-l vadă pe Bhobanichoron sosind. Mohamaya îl luă pe Rajib de mână, şi în faţa fratelui său, îi promise că va veni la el. Ea îşi ţinea întotdeauna promisiunile.

O pală de vânt îmi întoarce două file, o pălărie zboară de pe un cap, o parte din oameni acuză iraţional prezenţa avocatului, ca şi cum menirea unui avocat nu era tocmai aceea de a câştiga procese. “Păi noi avem animale...”, “Cumpăraţi nene pământ dacă aveţi animale, şi aşa păşunea nu mai e păşune ca-n definiţie…” şi se dezvoltă o discuţie despre plantele care ar trebui să fie prezente pe suprafaţa numită păşune. Alţi zei sunt invocaţi de pământenii din vatra satului.

Mohamaya a fost căsătorită cu un muribund. În tradiţia hindusă, la castele înalte, femeia este arsă pe rug, shahmaran, atunci când soţul ei moare. Vântul din timpul meu a adus nori de ploaie deasupra rugului. Forţele dezlănţuite ale naturii ţineau parcă isonul furtunilor din sufletele celor din jur. Întreaga lume se răzbuna. Încă o filă îmi este suflată de vânt. Mohamaya în sari îmi captează atenţia. Reuşisem să uit de lumea care mă înconjura. Rajib o primeşte pe fata acoperită de voaluri şi fuge cu ea în lume. Mohamaya venise la Rajib aşa cum promisese, pentru că era precum Karna, descris în Purane, însă chipul ei, asemenea eroului, s-a ascuns sub o platoşă, rămânând o amintire frumoasă, pentru că fata nu-şi va mai da niciodată voalul jos, şi Rajib îi promite că nu îi va cere niciodată să-şi descopere chipul. Într-una din nopţile în care cerul îşi leapădă veşmântul de nori, când luna plină veghează tăcută la capătul pământului, Rajib se apropie de patul soţiei sale. Se apleacă deasupra ei în momentul în care o rază de lună îi descoperă complet chipul. Un geamăt de durere izbuteşte să alunece printre buzele lui Rajib. Auzindu-l, Mohamaya se trezeşte, îşi trage repede vălul peste faţă şi se ridică din pat. “Iartă-mă!”. Fără să răspundă, Mohamaya iese din casă pentru a  nu se mai întoarce niciodată.

În josul paginii era trecut anul în care Tagore a scris aceasta poveste de viaţă - 1892. În 2013 firul poveştii s-a împletit cu alte realităţi. Oamenii plecau în pâlcuri către casă. Soarele apunea pe coama dealului înverzit. Salcia devenise mai mare în culorile apusului roşu ca limbile focului de pe rug. Aş fi vrut un alt final, însă ghirlanda dragostei se închide în tristeţe. Florile ei strălucesc la un moment dat dar finalul este mereu trist. Vechile legende cu episoade reale nu s-au rupt nici acum de viaţa contemporană. Pe unii o să-i mănânce capul gândindu-se cum au îndrăznit ceilalţi să-şi ia un avocat bun. Lumea se mişcă liberă acum. După mai bine de 100 de ani, povestea Mohamayei s-a desfăşurat aproape firesc prin mintea mea, ocupată pe alocuri de problema păşunatului. Tagore a învins, ca un avocat bun.

Acolo unde cugetul e neînfricat, şi omul îşi ţine capul sus;

Acolo unde cunoaşterea e liberă;

Acolo unde lumea n-a fost împărţită de înguste ziduri domestice;

Acolo unde cuvintele ţâşnesc din adâncurile adevărului;

Acolo unde efortul neobosit îşi întinde braţele către desăvârşire;

Acolo unde şuvoiul limpede al raţiunii nu s-a rătăcit

în mohorâtul deşert al obişnuinţei neînsufleţite.

Acolo unde mintea Tu o conduci tot mai adânc

către orizonturile nesfârşite ale gândirii şi acţiunii:

Spre cerul libertăţii, Părinte,

îngăduie ca ţara mea să se îndrepte, trezindu-se.

(Gitanjali - Rabindranath Tagore)

1. Shahmaran sau sati - obicei indian, potrivit căruia văduva se cuvenea să fie incinerată de vie pe rugul funerar al soţului defunct. Acest obicei, respectat numai în sânul castelor superioare, deşi interzis în 1829 de autorităţile coloniale engleze sub influenţa iluminismului şi reformatorului religios bengalez Ram Mohan Roy, a continuat să fie practicat până la sfârşitul secolului al XIX-lea

2. Karna - în mitologia indiană - primul fiu al lui Kunti (mama pandavilor - eroii Mahabharatei ) şi al zeului soare. S-a născut îmbrăcat în zale.

3. Purane - Străvechi legende indiene, care dezvoltă doctrina mistică a metempsihozei, potrivit căreia, după moarte, sufletul omului s-ar reîncarna în corpul altui om. Această doctrină constituie o trăsătură distinctivă a religiilor indiene (brahmanismul, budismul, hinduismul) şi a altor religii orientale

4. Prajapati - în mitologia indiană - zeu al creaţiei şi căsătoriei, una din încarnările lui Brahma
5. Kandarpa - în mitologia indiană - unul din numele sub care e cunoscut Kamadeva, zeul iubirii.