miercuri, 8 mai 2013

Somnul de veci (9)


NOUĂ
A doua zi dimineaţă aerul era limpede, luminos şi însorit. M-am trezit cu senzaţia că am în gură mănuşa unui automobilist, am băut două ceşti de cafea şi-am răsfoit ziarele de dimineaţă. În nici unul n-am găsit vreo referinţă la domnul Arthur Gwynn Geiger. Tocmai scuturam costumul meu ud ca să-i netezesc cutele, când sună telefonul. Era Bernie Ohls, anchetatorul principal al procurorului, care îmi dăduse ideea să merg la generalul Sternwood.
— Ei, cum se simte băiatul? începu el.
Vocea lui părea a unui om care a dormit bine şi nu avea prea mari datorii.
— Mă doare capul după băutură.
— Ce vorbeşti? 
Râse distrat, apoi vocea îi căpătă o nuanţă prea degajată, o voce de poliţist şmecher.
— Ai apucat să-l vezi pe generalul Sternwood?
— Hm.
— Ai făcut ceva pentru el?
— A plouat prea tare, i-am răspuns, dacă ăsta putea fi un răspuns.
— Se pare că-i o familie căreia i se întâmplă multe. Un automobil mare Buick, aparţinând unuia dintre ei, e spălat de flux lângă cheiul Lido.
Am ţinut telefonul atât de strâns, încât era gata să plesnească. Mi-am ţinut de asemenea respiraţia.
— Mda, zise Ohls vesel. Un superb automobil Buick, nou, umplut cu nisip şi cu apa mării... Ah, eram cât pe-aci să uit. E şi un tip în maşină.
Am dat drumul aerului din piept atât de încet încât îmi rămase pe buze.
— Regan? l-am întrebat.
— Aha? Cine? Vrei să spui fostul traficant de alcool, pe care l-a agăţat fata mai mare şi cu care s-a măritat? Nu l-am văzut niciodată. Ce-o fi făcând în maşină?
— Lasă glumele proaste. Ce-ai vrea să facă ci­neva în maşină?
— N-am idee, amice. Mă duc s-arunc o privire la chei. Vii cumva?
— Da.
— Grăbeşte-te. Mă găseşti în biroul meu.
Bărbierit, îmbrăcat şi cu micul dejun luat, am ajuns la Palatul de Justiţie în mai puţin de o oră.
Am suit cu liftul până la etajul şapte şi m-am în­dreptat spre un grup de mici birouri, folosite de oamenii procurorului. Cel al lui Ohls nu era mai mare decât restul, dar îl ocupa singur. Pe birou nu se afla decât un tampon, un suport ieftin pentru creioane, pălăria şi unul din picioarele lui Ohls. Era un tip blondiu, de statură mijlocie, cu sprâncene ţepene şi albe, ochi calmi şi dinţi bine îngri­jiţi. Semăna cu primul venit de pe stradă. Ştiam din întâmplare că omorâse nouă oameni, pe trei din­tre ei pe când se afla în apărare, sau când cineva îşi putea închipui astfel.
Se ridică şi puse în buzunar o cutiuţă turtită, cu ţigări de foi minuscule numite Entractes, o mor­foli pe cea din gură şi mă privi atent de-a lungul nasului, cu capul lăsat pe spate.
— Nu-i Regan, zise el. Am verificat. Regan e un tip voinic, la fel de înalt ca tine şi ceva mai greu. Ăsta-i un tânăr.
N-am răspuns nimic.
— Ce l-a făcut pe Regan s-o întindă? întrebă Ohls. Te interesează?
— Nu cred, i-am răspuns.
— Când un traficant de alcool se căsătoreşte intrând într-o familie bogată, iar apoi îşi ia rămas bun de la o femeie bine şi de la vreo două milioane de dolari dobândiţi legal – e de-ajuns ca să mă pună pe gânduri. Bănuiesc că ţi-ai închipuit că-i un secret.
— Hm.
— Perfect, să nu scoţi o vorbă amice. Nu mă supăr.
Înconjură biroul, bătându-se peste buzunare, apoi întinse mâna după pălărie.
— Nu-l caut pe Regan, i-am spus.
Încuie uşa cu broasca automată şi-am coborât la spaţiul de parcare oficial, unde ne-am suit într-o maşină mică albastră. Am apucat-o pe Bulevardul Sunset, folosind uneori sirena ca să scăpăm de un stop. Era o dimineaţă răcoroasă, cu aerul destul de înviorător ca viaţa să-ţi pară simplă şi plăcută, dacă n-aveai prea multe griji. Eu unul aveam.
Până la cheiul Lido erau patruzeci şi cinci de kilometri pe şoseaua de pe faleză, primii cincisprezece printr-o circulaţie densă. Ohls ajunse la destinaţie în trei sferturi de oră. Ne-am oprit brusc în faţa unei arcade de ipsos decolorat, mi-am dat jos picioarele de pe podeaua maşinii şi-am coborât amândoi. Un chei lung, cu un parapet, cu stâlpi de lemn alb, se întindea de la arcadă spre mare. La capătul lui am văzut un grup de oameni aplecaţi, iar sub arcadă un poliţist motorizat bloca drumul unui alt grup care dorea să ajungă pe chei. De ambele părţi ale şoselei erau parcate maşini – necrofilii obişnuiţi, de ambele sexe. Ohls arătă motociclistului insigna lui şi o apucarăm pe chei, în mirosul violent de peşte nealterat de ploaia torenţială de peste noapte.
— Uite-o pe şlep, zise Ohls, arătând cu una din ţigările lui de foi minuscule.
Un şlep scund şi negru, cu o cabină ca a unui remorcher, se ghemuia lângă ponton la capătul cheiu­lui. Pe puntea lui, în soarele dimineţii, strălucea un obiect prins încă în lanţul de macara – o maşină mare, neagră şi nichelată. Braţul macaralei fusese lăsat în poziţia lui şi coborât la nivelul punţii. În jurul automobilului stăteau în picioare câţiva oameni. Am păşit amândoi pe treptele alunecoase până jos pe punte.
Ohls salută un agent în uniformă kaki-verzui şi pe altul în civil.
Echipajul şalupei, compus din trei persoane, se apleca peste marginea cabinei şi mesteca tutun. Unul dintre ei se freca pe cap cu un prosop murdar. Era desigur cel care intrase în apă ca să fixeze lanţurile.
Am examinat automobilul. Bara de şoc din faţă era îndoită, unul dintre faruri spart, celălalt doar turtit, dar cu geamul încă întreg. Cutia radiatorului avea o spărtură mare, iar vopseaua şi nichelul de pe întreaga maşină se zgâriaseră rău. Tapiseria se îmbibase de apă şi se înnegrise. Niciunul dintre cauciucuri nu părea deteriorat.
Şoferul se afla ghemuit la volan, cu capul într-o poziţie nefirească faţă de umeri. Era un băiat slăbuţ şi brunet, frumos până nu de mult. Faţa lui căpătase o culoare alb-albăstruie, sub pleoapele coborâte ochii luceau stins şi vag, iar în gura deschisă intrase nisip. Pe tâmpla stângă se detaşa pe albeaţa pielii o vânătaie violentă.
Ohls se trase înapoi, îşi hârâi gâtlejul şi aprinse una din ţigările lui mici de foi.
— Ce s-a întâmplat?
Agentul în uniformă arătă spre curioşii de la capătul cheiului. Unul dintre ei cerceta locul de pe parapetul de şipci albe unde se produsese o mare spărtură. Lemnul rupt se vedea galben şi curat, ca pinul tăiat proaspăt.
— A trecut pe acolo. Probabil că şocul a fost foarte puternic. Aici ploaia a încetat devreme, pe la nouă seara. Lemnul rupt e uscat pe dinăuntru. Înseamnă deci că accidentul s-a petrecut după încetarea ploii. Apa în care a căzut maşina era des­tul de adâncă pentru a n-o strica prea rău; fluxul era la jumătate, altfel ar fi cărat-o în larg, iar refluxul tot la jumătate, căci altfel ar fi buşit-o de chei. Aşadar accidentul a avut loc pe la zece seara. Poate chiar nouă şi jumătate, dar nu mai devreme. Se vedea sub apă când au venit azi-dimineaţă băieţii să pescuiască, aşa c-am adus şlepul s-o scoatem la suprafaţă şi l-am găsit pe tipul mort.
Agentul în civil zgârie puntea cu vârful pantofului. Ohls se uită lateral spre mine şi morfoli mica ţigară de foi, ca pe o ţigară obişnuită.
— Era beat? întrebă el, fără să se adreseze cuiva anume.
Omul care se ştersese pe cap cu prosopul se apro­pie de balustradă şi îşi hârâi gâtlejul cu un zgomot care făcu pe toată lumea să-şi întoarcă spre el capul.
— Am înghiţit nişte nisip, zise şi scuipă. Nu aşa de mult ca prietenul nostru, dar destul.
— Se poate să fi fost beat, zise agentul în uni­formă. O fi făcut pe nebunul în ploaie. Beţivii sunt în stare de orice.
— La dracu, nu era beat, zise poliţistul în civil. Frâna de mână e pe jumătate pusă, iar tipul a fost lovit în tâmplă. După mine e vorba de-o crimă.
Ohls se uită la omul cu prosopul.
— Ce părere ai, amice?
Omul cu prosopul păru măgulit. Rânji:
— Eu aş spune că-i o sinucidere, omule. Nu-i treaba mea, dar eu cred că-i sinucidere. În primul rând, tipul a descris un drum extrem de drept de-a lungul cheiului. Poţi aproape să urmăreşti urmele lăsate de roţi. Asta înseamnă că accidentul s-a petrecut după ploaie, cum a spus şeriful. Apoi a lovit parapetul direct şi violent, căci altfel maşina n-ar fi trecut prin el şi n-ar fi căzut în apă cu partea dreaptă în sus. E foarte posibil să se fi răsturnat de câteva ori. Înseamnă c-avea o mare viteză şi c-a lovit gardul din plin. Prea mare viteză ca să fi frânat pe jumă­tate. Poate că a dat să frâneze în vreme ce cădea şi s-o fi rănit la cap tot în cădere.
— Ai ochi, amice. L-ai percheziţionat? întrebă Ohls pe agent.
Poliţistul se uită la mine, apoi la echipajul spri­jinit de cabina timonierului.
— Bine, lasă, continuă Ohls.
Un omuleţ cu ochelari, cu o faţă obosită şi o geantă neagră coborî treptele cheiului. Alese un loc destul de curat pe punte şi îşi lăsă jos geanta. Apoi îşi scoase pălăria, se frecă la ceafă şi privi fix marea, de parcă n-ar fi ştiut unde se află sau de ce-a venit.
— Uite-ţi clientul, doctore, spuse Ohls. A făcut aseară un salt de pe chei. Între nouă şi zece. Asta-i tot ce ştim.
Omuleţul se uită posac la mort. Îi pipăi capul, cercetă vânătaia de pe tâmplă, întoarse capul cu ambele mâini şi îi pipăi coastele. Îi ridică o mână moale şi inertă şi se uită cu atenţie la unghii. Dădu drumul mâinii şi o urmări cum cade. Se întoarse, îşi deschise geanta, scoase un teanc de formulare pen­tru formalităţile postmortem şi începu să scrie peste indigou.
— Cauza aparentă a morţii o constituie ruperea coloanei vertebrale la ceafă, spuse el scriind. Ceea ce înseamnă că n-o să găsim multă apă în el. Ceea ce înseamnă că o să înţepenească foarte curând fiindcă l-aţi scos din apă. Luaţi-l din maşină până nu înţepeneşte. O să vă vină greu după aia.
— De cât timp e mort, doctore? întrebă Ohls.
— N-aş putea să vă spun.
Ohls îi aruncă o privire ascuţită, îşi scoase mica ţigară de foi din gură şi îi aruncă şi ei o privire ascuţită.
— Încântat că v-am cunoscut, doctore, un om în serviciul procurorului care nu e în stare să ghicească cu o aproximaţie de cinci minute, mă uimeşte.
Omuleţul zâmbi acru, îşi vârî carneţelul în geantă şi creionul în buzunarul vestei.
— Dacă şi-a luat cina aseară, aş putea să vă spun, dacă aş cunoaşte ora când a mâncat. Dar nu cu o aproximaţie de cinci minute.
— Cum a căpătat vânătaia? În cădere?
Omuleţul se uită din nou la vânătaie.
— Nu prea îmi vine să cred. Lovitura a fost pri­cinuită de un obiect acoperit. Şi rana a sângerat sub-cutaneu în timp ce omul trăia încă.
— Cu un drug, nu?
— Foarte posibil.
Omuleţul salută din cap, îşi luă geanta de jos şi urcă scările spre chei. O ambulanţă făcea marşarier dincolo de arcada de ipsos. Ohls mă privi şi spuse:
— Hai să mergem. N-a prea meritat deranjul, nu?
Am suit din nou pe chei şi mi-am reluat locul în maşina lui Ohls. O întoarse chinuit pe şosea şi se îndreptă spre oraş pe şoseaua cu trei culoare, spălată de ploaie, de-a lungul unor şiruri de dune de nisip alb-gălbui, acoperite cu muşchi trandafiriu. Deasu­pra mării, câţiva pescăruşi se roteau şi coborau iute peste ceva ce plutea pe valurile fluxului, iar departe, un yacht alb părea că atârnă din cer.
Ohls întoarse capul spre mine şi mă întrebă:
 Îl cunoşti?
— Desigur. E şoferul familiei Sternwood. L-am văzut acolo ieri curăţind chiar acea maşină.
— Nu vreau să te agasez cu întrebări, Marlowe. Spune-mi doar dacă misiunea ta are ceva de-a face cu el?
— Nu. Nu-i cunosc nici măcar numele.
— Owen Taylor. Cum am aflat? E ciudat. Cam acum un an l-am vârât la zdup pentru că a călcat Legea Mann. Se pare că a fugit la Yuma cu fiica năbădăioasă, cea mică, a generalului Sternwood. Cealaltă soră s-a luat după ei, i-a adus înapoi şi l-a vârât pe Owen la răcoare. A doua zi vine la procuror şi-i cere să-i dea drumul băiatului. Spune că tipul avea intenţia să se căsătorească cu sora ei, că asta dorea, numai că sora ei nu era de acord. Nu voia decât să facă unele nebunii şi să se distreze. Aşa că i-am dat drumul băiatului, şi să mă ia dracu', închipuie-ţi că l-au reangajat ca şofer. Peste puţin timp, primim de la Washington un raport asupra amprentelor lui şi aflăm că mai suferise o condamnare în Indiana, cu şase ani în urmă, pentru o încercare de spargere. S-a ales doar cu şase luni la închisoarea regională, chiar cea din care a evadat Dillinger. Îi informăm pe membrii familiei Sternwood, iar ei îl ţin mai departe ca şofer. Ce părere ai?
— Pare o familie de ţicniţi. Au aflat ce s-a întâmplat aseară?
— Nu. O să trebuiască să-i anunţ acum.
— Dacă poţi, scuteşte-l pe bătrân.
— De ce?
— Are destule necazuri şi e bolnav.
— Vorbeşti de Regan?
— Nu ştiu nimic despre Regan, m-am strâmbat eu. Ţi-am spus. Nu-l caut pe Regan. Regan n-a supărat pe nimeni după câte ştiu.
— Oh, zise Ohls, şi se uită lung la mare, iar ma­şina aproape că derapă de pe şosea. În restul drumu­lui până la oraş dac-a mai rostit o vorbă. M-a lăsat la Hollywood, în apropierea Teatrului Chinezesc şi-a cotit spre Alta Brea Crescent. Am mâncat la o tej­ghea, am răsfoit un ziar de după-amiază şi n-am găsit nimic despre Geiger.
Apoi am pornit pe jos pe bulevard spre răsărit, să mai arunc o privire magazinului lui Geiger.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!