30 noiembrie
Nu pot, nu pot să-mi mai vin în fire! Oriunde mă duc, mă
întâmpină o apariţie care mă tulbură. Astăzi! O, soartă! O, natură omenească!
Pe la amiază mă plimbam pe malul apei; nu aveam poftă să
mă duc la masă. Totul era pustiu; un vânt umed sufla dinspre munţi şi nori
cenuşii treceau pe deasupra văii. De departe, văd deodată un om îmbrăcat cu o
jachetă veche şi roasă, care scormonea printre pietre, căutând parcă niscai
ierburi. Când m-am apropiat, din pricina zgomotului paşilor mei, el s-a întors,
şi atunci am văzut o fizionomie interesantă, a cărei trăsătură principală era o
mâhnire liniştită; afară de asta, nu arăta decât o fire bună. Părul lui negru
era împletit într-o coadă groasă, ce-i atârna pe spate. Fiindcă îmbrăcămintea
lui mi se părea a unui om de rând, am crezut că n-are să se supere dacă am să
intru în vorbă cu el, aşa că l-am întrebat ce căuta.
― Nici nu-i vremea acum, am zis eu zâmbind.
El îmi spuse, apropiindu-se:
― Sunt atâtea flori! În grădina mea sunt trandafiri şi
caprifoi de două feluri, unul mi l-a dat tata; cresc ca buruienile. De două
zile îl caut şi nu-l găsesc. Şi aici, pe câmp, se găsesc întotdeauna flori —
galbene, şi albastre, şi roşii, şi ţintaură, care face o floricică frumoasă. Nu
găsesc nimic.
Am simţit că era ceva ciudat cu el, şi de aceea l-am
întrebat pe ocolite:
― Dar ce vrei să faci cu florile?
Un surâs straniu şi spasmodic îi schimonosi faţa.
― Dacă n-ai să mă trădezi, am să-ţi spun, rosti el
punându-şi un deget pe buze. I-am făgăduit iubitei mele un buchet.
― Foarte frumos, i-am răspuns eu.
― O! Ea are o mulţime de lucruri, e bogată.
― Şi totuşi ţine la buchetul dumitale, am replicat eu.
― O! urmă el. Are giuvaeruri şi o coroană.
― Dar cum o cheamă?
― Dacă statele generale(1), răspunse el, ar vrea să
mă plătească, aş fi alt om! A fost o vreme când o duceam aşa de bine! Acuma s-a
sfârşit cu mine. Acuma sunt...
Privirea lui împăienjenită, înălţată către cer, spunea
totul.
― Aşadar, ai fost fericit? întrebai eu.
― Ah! Aş vrea să fiu iarăşi cum am fost, răspunse el. Îmi
era atât de bine, eram atât de vesel, mă simţeam atât de uşor, ca un peşte în
apă!
― Heinrich! strigă o bătrână care venea spre noi. Heinrich,
unde eşti? Te-am căutat în toate părţile, vino la masă!
Mă apropiai de ea şi o întrebai:
― E băiatul dumitale?
― Da, e băiatul meu, săracul! răspunse ea. Grea cruce
mi-a hărăzit Dumnezeu.
― De când e aşa? întrebai eu.
Ea îmi spuse:
― Liniştit ca acuma e numai de o jumătate de an.
Mulţumesc lui Dumnezeu că a ajuns aşa; înainte a fost furios un an întreg. A
stat legat la casa de nebuni. Acuma nu face nimănui nimic, atâta doar că
vorbeşte numai de regi şi de împăraţi. Era atât de bun şi de liniştit; mă ajuta
să-mi duc viaţa, avea o scriere frumoasă şi deodată a început să viseze, a fost
cuprins de friguri grozave, pe urmă l-a apucat furia, şi acum e aşa cum îl
vedeţi. Dacă aş sta să vă povestesc, domnule...
Am întrerupt şuvoiul ei de vorbe cu întrebarea:
― Dar ce vremuri erau acelea de care vorbeşte cu atâta
dragoste şi în care spune că era atât de fericit?
― Săracul de el! rosti ea cu un zâmbet de milă. Vorbeşte
de vremea când nu era în toate minţile, vorbeşte întruna cu dragoste de vremea
aceea, când era la casa de nebuni şi nu-şi dădea seama ce-i cu dânsul.
Asta m-a lovit ca un trăsnet. I-am pus în mână o monedă
şi am plecat repede.
― Pe vremea când erai fericit! strigai eu, în timp ce mergeam
repede spre oraş. Pe vremea când îţi era bine şi te simţeai ca un peşte în
apă!...
Doamne! Asta-i soarta pe care ai dat-o oamenilor: ei nu
sunt fericiţi decât când îşi pierd minţile !... Sărmane om! Cât de mult
pizmuiesc melancolia ta, rătăcirea minţii tale! Tu pleci de-acasă, plin de
speranţă, ca să culegi reginei tale flori — iarna — şi eşti mâhnit că nu
găseşti nimic. Şi eu... eu pornesc de-acasă fără nici o speranţă, fără nici un
scop, şi mă întorc iar cum am plecat... Tu spui ce om ai fi dacă statele
generale te-ar plăti. Fericit muritor, care poţi să pui lipsa ta de fericire pe
seama unei piedici pământeşti! Tu nu simţi, nu simţi că tocmai în inima ta
zdrobită, în mintea ta zdruncinată stă nenorocirea ta, de care nu te pot scăpa
toţi regii pământului!
Să moară nemângâiat cel gata să râdă de un bolnav care călătoreşte
spre izvorul îndepărtat ce îi va spori boala, îi va face viaţa şi mai
dureroasă, bolnav care se ridică deasupra inimii lui mâhnite, şi ca să scape de
mustrările de cuget şi să curme suferinţele sufletului lui, porneşte în
pelerinaj la Sfântul Mormânt. Fiecare pas pe care piciorul lui îl face pe
drumuri neumblate este o mângâiere pentru sufletul său neliniştit şi, cu
fiecare zi de mers, inima se descarcă de multe necazuri... Şi asta numiţi voi
nebunie, voi, palavragiilor tolăniţi pe pernele voastre?... Nebunie!... O,
Doamne! Tu îmi vezi lacrimile! De ce a trebuit ca tu, care l-ai făcut pe om
atât de sărman, să-i mai dai şi fraţi care să-i răpească şi puţina sărăcie,
puţina încredere pe care o are în tine, în tine, tu, atotiubitorule! Căci
încrederea într-o rădăcină de leac, în lacrimile viţei de vie, ce este altceva
decât încrederea în tine, o dată ce tu ai pus, în tot ce ne înconjoară, puteri
de leac şi de mângâiere, de care aveam nevoie în fiecare clipă? Părinte pe care
nu te cunosc! Părinte de care odinioară tot sufletul îmi era plin şi care acum
ţi-ai întors faţa de la mine! Cheamă-mă la tine! Rupe tăcerea asta! Tăcerea ta
nu va ţine în loc sufletul acesta însetat... Oare un om, un părinte, s-ar
supăra când fiul lui, întors acasă, pe neaşteptate, l-ar îmbrăţişa şi i-ar
spune: „M-am întors, tată! Nu te supăra că mi-am întrerupt călătoria, care,
după dorinţa ta, trebuia să ţină mai mult. Lumea e pretutindeni aceeaşi: pentru
trudă şi muncă, răsplată şi bucurie. Dar ce-mi trebuie mie asta? Mie nu mi-e
bine decât acolo unde eşti tu, şi vreau să sufăr şi să mă bucur lângă tine...”
Şi tu, iubite părinte ceresc, ai putea oare să-l alungi?
1 decembrie
Wilhelm, omul despre care ţi-am scris, fericitul
nefericit, a fost secretar la tatăl Lottei, şi o pasiune pentru ea, pe care el
a nutrit-o, a ascuns-o, a dezvăluit-o şi din pricina căreia a fost dat afară
din slujbă l-a făcut să înnebunească. Cată să simţi, la aceste vorbe reci, cât
de mult m-a mişcat povestea asta, pe care Albert mi-a spus-o tot aşa de calm
cum ai citit-o tu, poate.
4 decembrie
Te rog... Vezi tu, s-a sfârşit cu mine, nu mai pot răbda!
Astăzi stam lângă ea... Cânta la pian o mulţime de melodii, şi cu ce expresie!
Sora ei mai mică şedea pe genunchii mei şi îşi îmbrăca păpuşa. M-au podidit lacrimile.
M-am aplecat şi i-am văzut verigheta... Lacrimile îmi curgeau şiroaie...
Deodată a început să cânte melodia aceea veche şi ceresc de dulce, şi atunci prin suflet
mi-au trecut un fior de mângâiere şi amintirea trecutului; amintirea vremurilor
când am auzit cântecul, a răstimpurilor întunecate de durere, a speranţelor
neîmplinite... Şi atunci... Am început să mă plimb încoace şi încolo prin
odaie. Inima mi se strângea, gata să se înăbuşe...
― Pentru Dumnezeu, am spus eu izbucnind cu putere şi
îndreptându-mă spre ea. Pentru Dumnezeu, nu mai cânta!
S-a oprit şi s-a uitat ţintă la mine.
― Werther, mi-a spus ea cu un zâmbet care mi-a pătruns în
suflet. Werther, eşti foarte bolnav, mâncarea ta favorită nu-ţi prieşte.
Pleacă! Te rog, linişteşte-te...
M-am smuls de lângă dânsa şi...
Doamne! Tu îmi vezi durerea şi ai să-i pui capăt.
6 decembrie
Cum mă urmăreşte făptura ei! Îmi
umple tot sufletul, fie că sunt treaz, fie că visez. Când închid ochii, atunci
ochii ei cei negri sunt aici, sub fruntea mea, unde se concentrează vederea
lăuntrică... Aici! Nu pot să-ţi spun cum... Dacă închid ochii, ochii ei sunt
aici. Ca o mare, ca o prăpastie; stau în faţa mea, în mine, îmi umplu gândurile
frunţii.
Ce e şi omul, multlăudatul semizeu! Nu-i lipsesc oare
puterile tocmai când are mai multă nevoie de ele? Iar când s-avântă plin de
bucurie sau se scufundă în durere, nu este el oare deopotrivă ţinut în loc şi
împins înapoi, la recea şi stearpa conştiinţă, tocmai atunci când dorea să se
piardă în adâncul nesfârşirii?
http://totusipovestile.blogspot.de/2013/05/suferintele-tanarului-werther-10.html
(1) „Statele generale” = parlamentul; aici, în sens de stăpânirea guvernamentală a
Ţărilor de Jos, considerată foarte bogată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu