O exceptionala poveste a lui Zweig (4)

Noapte fantastica(ultima parte)

Lângă mine a reînceput tunător orchestrionul caruselului. Era ultimul tur, ultima fanfară a luminii înainte ca duminica să se dizolve într-o săptămâna anostă. Dar nimeni nu mai venea, căluţii alergau singuri şi fără rost. În cercul lor, femeia de la casă, istovită, îşi număra încasările zilei, băiatul se apropiase, cu cârligul, gata să tragă, după acest ultim tur, obloanele barăcilor. Numai eu stăteam acolo, stingher, sprijinit de stâlp şi priveam spre piaţa goală, unde colindau numai acele făpturi ca nişte lilieci, cercetând ca şi mine, aşteptând ca şi mine, şi totuşi, între noi domnea spaţiul de nepătruns al înstrăinării. Dar acum, una dintre ele trebuie să mă fi observat, căci se furişa încet spre mine, o vedeam aproape de tot sub privirea mea plecată; era o făptură mică, pipernicită, rahitică, fără pălărie, gătită cu o biată rochiţă lipsită de gust, de sub care răsăreau nişte pantofi de bal uzaţi, probabil toate cumpărate treptat de la revânzători sau de la vreun negustor de vechituri, iar acum decolorate, boţite de ploaie sau de vreo aventură murdară în iarbă. Se apropiase linguşitor, apoi, s-a oprit lângă mine, aruncând priviri ascuţite ca nişte undiţe, cu un surâs ademenitor peste dinţii stricaţi. Mi s-a tăiat răsuflarea. Nu mă puteam urni; nu o puteam privi, dar nici nu eram în stare să mă desprind de acolo.

Ca într-o hipnoză, simţeam că o fiinţă omenească se învârtea lacom în jurul meu, că cineva mă solicita, că în sfârşit puteam cu un singur cuvânt, cu un gest, să gonesc acea groaznică singurătate şi impresia chinuitoare de a fi un surghiunit printre oameni. Dar nu mă puteam mişca. Eram de lemn, ca bârna de care mă propteam şi, cu un fel de sfârşeală voluptoasă, simţeam mereu — în timp ce melodia obosită a căluşeilor se şi îndepărta şchiopătând — prezenţa apropiată, voinţa care mă solicita; am închis ochii o clipă, pentru a mă lăsa copleşit cu totul de magnetica atracţie a elementului omenesc venit din întunecimea universului.

Căluşeii s-au oprit, melodia aproximativului vals s-a înecat cu un ultim geamăt. Am ridicat ochii şi am mai surprins momentul când făptura de alături se depărta de mine. Desigur, îi păruse prea plicticos să aştepte acolo, lângă un om nemişcat ca o buturugă. M-am speriat. Mi s-a făcut deodată foarte frig. De ce lăsasem să plece singura făptură umană care venise către mine, care-mi arătase bunăvoinţă în noaptea aceea fantastică? În spatele meu se stingeau luminile, trosnind şi pârâind, se lăsau obloanele. Se sfârşise.

Deodată — ah, cum să-mi descriu mie însumi acea spumă fierbinte ţâşnind brusc? — deodată — totul a început atât de impetuos, atât de fierbinte, atât de roşu, ca şi cum mi-ar fi plesnit o arteră în piept — deodată din mine, omul mândru, îngâmfat, blindat în demnitatea sa socială, rece, a izbucnit ca o rugăciune, ca un spasm, ca un strigăt, dorinţa copilărească şi totuşi atât de monstruoasă, ca târfa aceea mică, murdară, rahitică, să mai întoarcă măcar o dată capul, să-i pot vorbi. Ca s-o urmăresc, nu mândria mă împiedica — mândria îmi era zdrobită, călcată în picioare, târâtă de curentul unor sentimente cu totul noi — dar eram prea slab, prea neajutorat. Şi stăteam astfel, tremurând, răscolit, singur, în beznă, la stâlpul de tortură, aşteptând cum nu mai aşteptasem din anii adolescenţei, cum nu aşteptasem decât odată, seara, la o fereastră, când o femeie din casa de peste drum începuse să se dezbrace încet, dar, deşi nu bănuia nimic, se tot codea şi zăbovea să se despoaie; acum stăteam strigând către Dumnezeu cu o voce necunoscută mie însumi, cerându-i o minune, cerându-i ca făptura aceea pipernicită, acea ultimă drojdie a omenirii să mai facă o încercare, să mai întoarcă o dată privirea către mine.

Şi, într-adevăr, şi-a întors-o. Încă o dată, cu totul mecanic, s-a uitat înapoi. Dar atât de tare trebuie să fi tresărit eu, atât de puternic trebuie să se fi oglindit în ochii mei încordarea simţirii, încât a rămas locului uitându-se la mine. S-a mai întors iar pe jumătate, privindu-mă prin întuneric, mi-a zâmbit şi mi-a făcut un semn cu capul spre partea umbrită a pieţii. În sfârşit, am simţit cum ceda groaznica vrajă a încremenirii. Puteam iar să mă mişc şi am făcut un semn afirmativ.

Pactul se încheiase pe muteşte. Apoi a pornit înainte prin piaţa cufundată în beznă. Din când în când, se întorcea să vadă dacă o urmam. Şi o urmam; plumbul de pe genunchi mi se topise, puteam să-mi mişc iar picioarele. Ceva mă atrăgea magnetic, nu umblam conştient - ca să zic aşa, curgeam după dânsa, ca mânat de o forţă misterioasă. În întunericul uliţei, printre barăci, şi-a încetinit pasul. Acum eram lângă ea.

Câteva clipe m-a privit bănuitoare, cântărindu-mă din ochi; o vedeam că ezită. Evident, din pricina imobilităţii mele timide; contrastul dintre locul unde ne aflam şi eleganţa mea îi era oarecum suspect. A privit de mai mult ori în jur, ezitând. Apoi, arătând spre prelungirea uliţei neagră ca galeria unei mine, a zis:

— Să mergem dincolo, peste drum. În dosul circului e întuneric beznă.

N-am putut să-i răspund. Vulgaritatea îngrozitoare a acestei întâlniri mă năucise. Bucuros m-aş fi rupt de dânsa, dându-i ceva bani; sub un pretext oarecare, mi-aş fi răscumpărat libertatea; dar voinţa nu mai avea nicio putere asupra mea. Mă simţeam ca pe o săniuţă care derapează la curbă coborând în vârtej un povârniş înzăpezit, când o teamă de moarte se amestecă voluptos cu beţia vitezei, iar tu, în loc să frânezi, te laşi în voia prăbuşirii, cu o lipsă de voinţă beată şi totuşi conştientă. Nu mai puteam să dau înapoi, şi poate că nici nu mai voiam, iar acum, când se apropiase de mine familiar, involuntar am apucat-o de braţ. Era un braţ foarte slab, nu braţul unei femei, ci al unui copil nedezvoltat şi scrofulos. Îndată ce l-am simţit prin hăinuţa subţire, m-a cuprins, în toiul senzaţiei încordate, o milă ce se revărsa blând, milă de această bucată de viaţă jalnică şi strivită în picioare, pe care valurile nopţii o măturaseră spre mine. Fără voie, degetele mele au dezmierdat atât de pur, atât de respectuos braţele acelea slabe şi bolnăvicioase, cum nu mai atinsesem nicio femeie vreodată.

Am traversat o stradă slab luminată şi am păşit într-o mică dumbravă, unde coroanele copacilor puternici păstrau un întuneric greoi şi duhnitor. În clipa aceea, cu toate că abia mai puteam să văd ceva, am observat că, la braţul meu, fata s-a întors foarte prudent, iar după câţiva paşi încă o dată. Şi, ciudat lucru: pe când alunecam în aventura murdară, ca narcotizat, simţurile îmi erau îngrozitor de treze şi de scăpărătoare. Cu o clarviziune care nu pierdea din vedere nimic, care sorbea în sine conştient până în adâncuri fiece mişcare, am observat că în spate, la liziera pieţei pe care o traversam, aluneca un fel de umbră urmărindu-ne — şi mi se părea că aud un pas furişat! Subit — aşa cum fulgerul traversând ropotitor un peisaj îl luminează în alb — am simţit, am înţeles totul: că trebuia să fiu momit într-o cursă, că ţiitorii acestei târfe stăteau la pândă în spatele nostru şi că ea mă atrăgea într-un loc anumit, unde le voi cădea pradă. Cu o claritate suprapământească, pe care o au numai clipele înghesuite între moarte şi viaţă, vedeam totul, cumpăneam fiecare posibilitate. Mai era timp să scap, strada principală trebuie să fi fost aproape, căci auzeam tramvaiul huruind pe şine; un strigăt, un fluierat puteau să cheme oameni; toate posibilităţile fugii, ale salvării, palpitau în mine cu imagini net conturate.

Dar, curios — constatarea asta înfricoşătoare nu mă răcea, ci mă înfierbânta. Acum, când sunt treaz şi scriu în lumina limpede a unei zile de toamnă, nu pot să-mi explic nici eu cu totul absurditatea acelei purtări. Ştiam, ştiam cu toate fibrele fiinţei mele că mă expuneam inutil unei primejdii, dar, ca o nebunie subtilă, presimţirea îmi pătrundea toţi nervii. Ştiam că mă aşteaptă ceva respingător, poate aducător de moarte; tremuram de sila de a fi târât într-o crimă, într-o aventură vulgară, murdară, dar tocmai pentru beţia aceea necunoscută, nebănuită, care mă inunda ameţitor, însăşi moartea era o curiozitate sumbră. Ceva — ruşinea de a-mi arăta teama, sau slăbiciunea? — mă împingea înainte. Eram dornic să mă cufund în ultima cloacă a vieţii, să pierd ca la joc, să risipesc într-o singură zi întregul meu trecut. O voluptate temerară a spiritului se amesteca în vulgaritatea aventurii. Deşi simţeam cu toţi nervii primejdia, cu toate că o percepeam limpede, cu instinctul şi cu raţiunea, am înaintat totuşi în dumbravă la braţ cu târfa aceea murdară din Prater, care trupeşte mai mult mă respingea decât mă ademenea şi despre care ştiam că mă atrage acolo numai spre folosul complicilor ei. Dar nu mai puteam da îndărăt. Puterea de gravitaţie a nelegiuirii care, pe câmpul de curse în aventura de după-amiază, se agăţase de mine, mă târa în jos, tot mai jos. Şi simţeam numai ameţeala, beţia vertiginoasă a căderii în noi abisuri şi poate în ultimul: în moarte.

După câţiva paşi, femeia s-a oprit. Privirea i-a rătăcit iarăşi nesigură în jur. Apoi s-a uitat la mine, aşteptând.

— Ei, şi ce-mi dai?

Ah, da! Uitasem. Dar întrebarea nu m-a trezit. Dimpotrivă. Doar eram bucuros să pot dărui, să pot da, să mă pot risipi. Grabnic am căutat prin buzunar, i-am scuturat în mâna întinsă tot argintul şi câteva bancnote mototolite. Atunci s-a întâmplat ceva atât de minunat, încât şi azi îmi înflăcărează sângele când îmi amintesc. Fie că biata fiinţă era uluită de suma enormă — doar era obişnuită să primească pentru serviciile ei murdare mărunţiş — fie că felul meu de a-i oferi bucuros, repede, aproape fericit, îi păruse ceva nou, cu totul necunoscut — oricum, s-a tras înapoi şi prin întunericul gros şi duhnind rău mi-am dat seama cum privirile ei mă cercetează cu o mare nedumerire. Şi am simţit în fine ceea ce îmi lipsise atât de mult în seara aceea: cineva întreba de mine, cineva mă căuta, trăiam întâia dată pentru cineva pe lume. Şi tocmai fiindcă cea mai repudiată dintre fiinţe, aceea care-şi purta prin întuneric trupul uzat, ca o marfă, fără să se uite măcar la cumpărător, se lipise de mine, îşi ridicase ochii spre ai mei, tocmai fiindcă îl căuta pe omul din mine, beţia mea ciudată — în acelaşi timp clarvăzătoare şi ameţită, în acelaşi timp conştientă şi dizolvată într-o confuzie magică — sporea mereu. Şi, iată, fiinţa aceasta străină se şi lipea de mine, dar nu ca să-şi îndeplinească profesional datoria pentru care o plătisem, ci, aşa mi se părea, dintr-o involuntară recunoştinţă, dintr-o dorinţă feminină de apropiere. Am apucat-o uşor de braţ, de braţul ei slab şi rahitic ca de copil; îi simţeam trupul mic, schilod şi deodată am întrezărit prin toate astea întreaga-i viaţă: patul jegos, luat cu împrumut într-o curte de mahala, unde dormea de dimineaţă până la amiază într-o viermuiala de copii străini, ţiitorul care îi otrăvea viaţa, beţivii care, râgâind, tăbărau pe dânsa în întuneric, o anumită secţie de spital în care era adusă, sala unde trupul ei fără vlagă, bolnav şi gol, era expus ca material didactic pentru tinerii studenţi obraznici, iar apoi sfârşitul, undeva, într-un azil, unde va fi evacuată de-a valma cu altele şi unde o vor lăsa să crape ca pe un animal. M-a copleşit o milă nesfârşită pentru ea, pentru toate; am simţit ceva cald, care era tandreţe, nu senzualitate. O mângâiam într-una pe braţul mic şi slab. Apoi m-am aplecat şi, spre uimirea ei, am sărutat-o.

În clipa aceea, ceva a foşnit în spatele meu. O cracă a trosnit. Am sărit înapoi. Şi iată că un glas tărăgănat, ordinar, de bărbat, se şi pornise pe râs.

— Na-ţi-o că am pus mâna pe el! Păi ştiam eu!

Înainte de a-i vedea, ştiam cine sunt. În mijlocul ameţelii înnegurate, nu uitasem nicio secundă că cineva mă pândeşte; ba, curiozitatea mea misterioasă şi trează chiar îl aşteptase. Un chip se ridica acum din tufiş, iar în spatele lui un al doilea; indivizi decăzuţi, privindu-mă arogant. Râsul cel ordinar a răsunat din nou:

— Scârboasă treabă să faci porcării aici! Sigur, un domn bine! Da’ p-ăsta-l învăţăm noi minte!

Stăteam nemişcat. Sângele îmi zvâcnea în tâmple. Nu simţeam nicio teamă. Aşteptam numai ceea ce avea să se petreacă. Ajunsesem în sfârşit jos de tot, pe ultima treaptă a vulgarităţii Acum trebuia să dăm cărţile pe faţă, să vină zdrobirea, sfârşitul către care eram târât pe jumătate conştient.

Fata sărise de lângă mine, totuşi nu către ei. Stătea oarecum la mijloc: atacul pare să nu-i fi fost cu totul pe plac. Pe de altă parte, indivizii erau supăraţi că nu mă mişcam. Se uitau unul la altul şi era limpede că se aşteptau să le rezist, să mă rog de ei sau să dau semne de teamă.

— Aşaaa. Tace chitic, a strigat în sfârşit ameninţător unul dintre ei.

Celălalt, venind spre mine, mi-a spus pe un ton poruncitor:

— Mergi cu noi la comisariat.

Eu continuam să tac. Atunci, omul mi-a pus braţul pe umăr şi m-a împins uşor înainte:

— Dă-i drumu’!

Am pornit. Nu m-am împotrivit, pentru că n-am vrut să mă împotrivesc: elementul nemaipomenit, vulgar, primejdios, al situaţiei mă năucise. Creierul îmi rămăsese însă treaz. Ştiam că indivizii aveau mai multe motive decât mine să se teamă de poliţie, ştiam că pot să-mi recapăt libertatea cu câteva coroane, dar voiam să gust până în fund grozăvia, savuram cumplita umilire, într-un soi de leşin conştient. Fără grabă, cu totul mecanic, mergeam în direcţia în care mă împinseseră.

Dar tocmai faptul că mă îndreptam spre lumină atât de supus, fără să fi rostit vreo vorbă, părea că îi încurcă pe indivizi. Şopteau între ei. Apoi, intenţionat, au început să-şi vorbească iar tare.

— Lasă-l s-o şteargă, a spus unul (un tip mic, ciupit de vărsat).

Dar celălalt i-a răspuns, aparent sever:

— Nu, nu se poate. Când face asta unul de-alde noi, un biet pârlit, care n-are după ce bea apă, îl bagă la gherlă da’ pe un domn fain ca ăsta, nu. Ia să-l pedepsească şi pe dumnealui!

Eu auzeam fiecare cuvânt al lor, şi înţelegeam rugămintea, stângaci exprimată, să încep tocmeala. Nelegiuitul din mine îi înţelegea pe nelegiuiţii din ei, înţelegeam că voiau să mă forţeze speriindu-mă, iar eu îi torturam cu docilitatea mea. Era o luptă mută între noi — şi, o, cât de bogată a fost noaptea aceea — simţeam pentru a doua oară în douăsprezece ore: primejdia de moarte, acolo, în hăţişul duhnitor al dumbrăvii din Prater, între doi derbedei şi o prostituată, farmecul nebunesc al jocului, dar acum pentru cea mai mare miză, pentru întreaga mea viaţă burgheză, ba chiar pentru existenţa mea. Şi m-am dat acestui joc îngrozitor — magiei sclipitoare a hazardului — cu toată puterea încordată a nervilor fremătători, încordată până aproape să se rupă.

— Ei, colo e gardianu’, a zis în spatele meu unul dintre glasuri, n-are să-i placă stimatului domn, cel puţin o săptămâna are să stea la răcoare.

Ar fi trebuit să sune rău şi ameninţător, dar eu îi auzeam poticnindu-se în nesiguranţa lor. Mergeam liniştit către dâra de lumină, unde într-adevăr strălucea coiful unui sergent de stradă. Încă douăzeci de paşi, şi aveam să ajung în faţa lui. În spatele meu, indivizii încetaseră a mai vorbi; simţeam cum încetineau pasul; ştiam bine că în clipa următoare, ca nişte laşi, aveau să se cufunde din nou în întuneric, în lumea lor, înciudaţi de lovitura nereuşită, şi poate aveau să-şi descarce mânia pe nenorocita de femeie. Jocul se terminase. Iarăşi, pentru a doua oară în ziua aceea, câştigasem, zădărnicisem iar unui străin, unui necunoscut, pofta lui răutăcioasă. În faţă, începuse să pâlpâie cercul palid al felinarelor şi când mi-am întors capul, am văzut pentru întâia dată chipurile indivizilor: în ochii lor nesiguri, se arătau amărăciune şi o ruşine umilită. Au rămas locului, deprimaţi şi dezamăgiţi, gata să sară înapoi, în întuneric. Căci acum nu mai aveau putere; acum ei se temeau de mine.

Atunci m-a copleşit subit — şi părea că fierberea lăuntrică mi-ar fi aruncat în aer toate stăvilarele din piept şi simţirea mi s-ar fi revărsat fierbinte în sânge — o milă neţărmurită, frăţească, pentru acei doi oameni. Ce doriseră de la mine, îmbuibatul, părăsitul, acei indivizi înfometaţi, zdrenţăroşi? Câteva coroane, câteva mizerabile coroane. Ar fi putut să mă sugrume acolo, în întuneric, să mă jefuiască, să mă omoare, dar nu o făcuseră, încercaseră numai atât de stângaci, ca nişte oameni fără experienţă, să mă sperie pentru a-mi smulge câteva mărunte monede de argint. Cum îndrăzneam eu, hoţul diletant, hoţul din obrăznicie, nelegiuitul dintr-o toană a nervilor, să-i chinuiesc pe aceşti bieţi pârliţi? Şi în nesfârşita mea milă şiroia nesfârşita ruşine că de dragul voluptăţii proprii, mă mai jucasem cu teama, cu nerăbdarea lor. M-am recules: acum, tocmai acum, când eram asigurat, când lumina străzii apropiate mă proteja, acum trebuia să le fac pe plac, să pun capăt dezamăgirii din ochii ăştia amărâţi şi înfometaţi. Întorcându-mă brusc, am înaintat spre unul dintre ei.

— De ce vreţi să mă denunţaţi? am spus, şi a trebuit să mă străduiesc să dau glasului un ton apăsat de teamă. Ce folosiţi din asta? Poate am să fiu închis, poate că nu. Dar vouă tot nu vă aduce vreun folos. De ce vreţi să-mi stricaţi viaţa?

Amândoi au căscat ochii, încurcaţi. Se aşteptaseră la orice: la un strigăt, la o ameninţare, în faţa căreia s-ar fi depărtat mârâind ca nişte câini, numai la mlădierea asta, nu. În sfârşit, unul a spus, dar de loc ameninţător, mai degrabă ca o dezvinovăţire:

— Trebuie să fie cu dreptate. Noi ne facem datoria.

Incontestabil, tot ce spuneau era învăţat pe de rost pentru asemenea cazuri. Şi totuşi, suna fals. Nici unul dintre ei nu îndrăznea să mă privească. Aşteptau. Şi eu ştiam ce aşteptau: să cerşesc îndurare. Şi să le ofer bani.

Ştiu încă tot ce s-a petrecut în acele secunde, ştiu fiecare nerv care palpita în mine, fiecare gând care îmi zvâcnea în tâmple. Şi ştiu ce voia mai întâi sentimentul răutăcios din mine: voia să-i las să aştepte, să-i mai chinui încă, să gust voluptatea de a-i lăsa să aştepte. Dar m-am stăpânit repede, m-am milogit, deoarece ştiam că trebuie în sfârşit să-i liberez de teamă. Am început să joc comedia spaimei, i-am rugat să le fie milă, să nu spună nimic, să nu mă nenorocească. Am observat cât de încurcaţi erau aceşti diletanţi ai şantajului şi cum tăcerea dintre noi se înmuia.

În sfârşit, în sfârşit, am rostit cuvântul după care tânjiseră atât:

— Vă dau… vă dau… o sută de coroane.

Tustrei au tresărit şi s-au uitat unul la altul. La atât de mult nu se mai aşteptaseră, acum, când totul părea pierdut pentru ei. În cele din urmă, s-a recules unul, cel ciupit de vărsat şi cu privirea agitată. De două ori a încercat să spună ceva. Dar nu-i ieşeau vorbele din gâtlej. Apoi a spus — şi îmi dădeam seama cât îi era de ruşine.

— Două sute de coroane!

— Ia mai isprăviţi o dată! s-a amestecat fata pe neaşteptate. Mulţumiţi-vă cu cât vă dă. Nu mi-a făcut nimic, abia m-a atins, zău, lăsaţi-vă de de-alde astea.

Cu adevărat revoltată, ţipa la ei. Iar mie îmi cânta inima. Cuiva îi era milă de mine, cineva pleda pentru mine, din vulgaritate se înălţa bunătate, o dorinţă întunecoasă de dreptate pentru un om şantajat. Cât de binefăcător era lucrul acesta, ce răspuns dădea el răzvrătirii din inima mea! Nu, acum să nu mă mai joc cu oamenii, să nu-i mai torturez prin teamă, prin ruşine. Ajunge! Ajunge!

— Bine, va să zică două sute.

Tustrei au tăcut. Am scos portmoneul. Încet de tot, pe faţă — l-am deschis în mână. Ar fi putut să-l apuce, să mi-l smulgă şi să dispară în beznă. Dar din nou priveau sfios în lături. Între ei şi mine era un fel de învoială tainică, nu mai era luptă şi joc, ci o stare de drept, de încredere, relaţii omeneşti. Am scos două bancnote din pachetul furat şi le-am întins unuia dintre ei.

— Mulţumesc frumos, a spus el involuntar, şi a şi dat să plece. Pesemne simţea şi el cât e de comic să mulţumeşti pentru nişte bani extorcaţi. Se ruşina, şi sentimentul lui de ruşine — în noaptea aceea simţeam orice, fiece gest îmi devenea limpede — mă apăsa. Nu voiam ca un om să se ruşineze în faţa mea — eu, care eram asemeni lui, hoţ ca dânsul, slab, laş şi fără voinţă ca şi el. Umilirea lui mă chinuia, şi voiam să i-o înlătur. Aşa că i-am refuzat mulţumirile.

— Eu trebuie să vă mulţumesc, am spus, mirându-mă singur câtă adevărată cordialitate răsuna în vocea mea. Dacă m-aţi fi denunţat, aş fi fost pierdut. Ar fi trebuit să mă împuşc şi n-aţi fi câştigat nimic. E mai bine aşa. Eu mă duc acum peste drum, la dreapta, şi voi, poate pe partea cealaltă. Noapte bună!

Au tăcut iar o clipă. Apoi unul a spus:

— Noapte bună!

Celălalt mi-a spus şi el „noapte bună”, şi la urmă prostituata, care rămăsese cu totul în întuneric. Suna cald de tot, foarte cordial, ca o adevărată urare. Simţeam în glasurile acelea că undeva, în adâncul fiinţei lor, le eram drag, şi că n-au să uite nicicând clipa aceea ciudată. În închisoare sau în spital, le va trece poate încă o dată prin minte: ceva din mine continua să trăiască în ei, le dădusem ceva, şi bucuria acestui dar îmi umplea inima cum nu mi-o umpluse vreodată un alt simţământ.

Mergeam singur în noapte către ieşirea din Prater. Mă eliberasem de tot ce fusese comprimat în mine: simţeam cum eu, cel pierdut, mă revărsam, cu o necunoscută plenitudine, în lumea neţărmurită. Simţeam totul ca trăind numai pentru mine, iar eu mă simţeam legat de toate câte sunt. Copacii mă împresurau negri, foşneau către mine, iar eu îi iubeam. Stele luceau de sus şi eu le respiram salutul alb. De undeva, veneau cântând glasuri şi mi se părea că ar cânta pentru mine. Deodată, totul îmi aparţinea, de când sfărâmasem coaja din jurul pieptului meu iar bucuria de a dărui, de a risipi, îmi umplea inima cu o dragoste universală. O, ce uşor este, simţeam eu, să aduci bucurie şi să fii şi tu bucuros de această bucurie, trebuie doar să te deschizi, şi îndată începe să curgă de la om la om curentul viu, ce din înalturi se prăvăleşte şi, spumegând, se înalţă iar spre infinit.

La ieşirea din Prater, lângă o staţie de trăsuri, am văzut o precupeaţă obosită, şezând încovoiata peste marfa ei măruntă. Avea nişte prăjituri mucede şi prăfuite şi câteva fructe; sigur că de dimineaţa era acolo, aplecată peste cei câţiva gologani şi moţăind de oboseală. De ce să nu te bucuri şi tu, am gândit, când eu mă bucur? Am luat o bucăţică de turtă dulce şi i-am pus în faţă o bancnotă. Ea a dat s-o schimbe în grabă, dar eu mă şi depărtam şi am văzut numai cum s-a speriat de fericire, cum trupul ei boţit s-a îndreptat deodată şi cum din gura ei încremenită de uimire ţâşneau în urma mea mii de urări. Cu prăjitura între degete, m-am dus către calul obosit care parcă atârna de oişte, dar el s-a întors şi a fornăit prietenos către mine. Şi în privirea lui ştearsă era recunoştinţă, pentru că i-am mângâiat nările roze şi i-am dat prăjitura. Şi abia făcusem asta, că doream mai mult: să împart mai multă plăcere, să simt cum puteam — cu câteva monede de argint, cu câteva bancnote colorate — să gonesc grijile, să pun capăt neliniştii, să aprind bucurie. De ce nu erau acolo cerşetori? De ce nu erau câţiva copii să dorească baloanele pe care un şchiop morocănos cu părul alb le căra ţeapăn acasă, legate cu multe sfori în mănunchiuri groase, dezamăgit de cât de prost îi mersese treaba în ziua aceea lungă şi zăpuşitoare. M-am dus spre el:

— Dă-mi baloanele!

— Zece helleri bucata, a răspuns el bănuitor — căci ce avea să facă acum, la miezul nopţii, cu baloanele colorate acest pierde-vară elegant?

— Le iau pe toate, am zis şi i-am dat o bancnotă de zece coroane. S-a clătinat pe picioare, m-a privit orbit, apoi mi-a întins tremurând sfoara care ţinea întregul mănunchi. Îl simţeam trăgându-mi tare degetele: baloanele voiau să plece, să fie libere, voiau să ajungă până în slavă. Mergeţi deci, zburaţi unde vreţi, fiţi libere! Am dat drumul sforii şi dintr-o dată, ca o mulţime de aştri multicolori, s-au înălţat. Din toate părţile veneau oameni râzând, din întuneric apăreau perechi de îndrăgostiţi, birjarii pocneau din bice şi strigând îşi arătau unul altuia cu degetul cum globurile libere se plimbau peste pomi, peste case şi acoperişuri. Toată lumea privea veselă şi se amuza de nebunia mea fericită.

De ce nu am ştiut până atunci cât de uşor şi cât de plăcut e să dăruieşti bucurie! Dintr-odată, bancnotele au început să mă ardă iar în portofel, îmi zvâcneau între degete aşa cum îmi zvâcniseră sforile baloanelor! Voiau şi ele să zboare de la mine, în necunoscut. Şi le-am luat între degete, pe cele furate de la Lajos şi pe ale mele — căci nu mai simţeam nimic care să le distingă pe unele de altele şi nici vinovăţie — gata să le dăruiesc oricui ar fi dorit. Am trecut strada spre un măturător care curăţa plictisit aleea părăsită a Praterului. Credea că vreau să-l întreb de vreo stradă şi mă privea posomorât: i-am zâmbit şi i-am întins o bancnotă de douăzeci de coroane. A căscat ochii fără să priceapă; în sfârşit, a luat-o, aşteptând să-i cer ceva în schimb. Eu însă continuam să zâmbesc. I-am spus:

— Cumpără-ţi ceva bun!

Şi mi-am văzut de drum.

Mă uitam mereu în toate părţile, să văd dacă cineva nu doreşte ceva de la mine. Şi cum nu venea nimeni, am oferit eu: unei prostituate care m-a acostat, i-am dăruit o bancnotă; două unui aprinzător de felinare; o bancnotă am azvârlit-o pe geamul deschis al unei odăiţe de subsol, unde locuia un brutar. Mergeam astfel într-una, lăsând în urma mea o dâră de mirare, de recunoştinţă, de bucurie. La sfârşit, le-am aruncat una câte una, mototolite, în vânt, pe stradă, pe treptele unei biserici şi mă bucuram la gândul că o bătrânică zbârcită avea să găsească o sută de coroane la slujba de dimineaţă şi avea să-l binecuvânteze pe Dumnezeu; la gândul că un student sărac, o fetişcană, un muncitor, aveau să descopere banii în drum, miraţi şi totuşi fericiţi, aşa cum eu însumi, în noaptea aceea, mirat şi fericit, mă descoperisem pe mine.

N-aş mai putea spune unde şi cum am împrăştiat toate bancnotele şi până la urmă chiar monedele de argint. În mine era o beţie, ca şi cum m-aş fi dăruit unei femei; când au zburat ultimii bani, m-am simţit atât de uşor de parcă aş fi putut zbura şi eu; am simţit o libertate pe care n-o cunoscusem niciodată. Pentru mine, strada, cerul, casele, totul plutea laolaltă într-un sentiment cu totul nou de posesiune şi de afinitate: niciodată, nici în cele mai fierbinţi clipe ale existenţei mele, nu simţisem atât de intens că toate aceste lucruri existau cu adevărat, că ele trăiau, că eu trăiam, şi că viaţa lor şi a mea era una, era tocmai Viaţa cea mare, cea măreaţă, Viaţa pe care niciodată n-o simţi cu destulă fericire, Viaţa pe care numai iubirea o înţelege, pe care nu o cuprinde decât cel ce se dăruie.

A urmat o singură clipă întunecată: atunci când, întorcându-mă acasă fericit, am răsucit cheia în uşă şi în faţă mi s-a deschis coridorul cel negru, spre odăile mele. Atunci, deodată, m-a invadat teama de a mă întoarce iar la viaţa dinainte, păşind în locuinţa celui care fusesem până în acel ceas, culcându-mă în patul lui, reluând legătura cu tot ceea ce noaptea aceea deznodase atât de frumos. Nu, orice, numai să nu devin iar acela care fusesem, omul corect, gentleman-ul de ieri şi de odinioară, fără sentimente, rupt de lume! Nu, mai bine să mă prăbuşesc în toate adâncurile nelegiuirii şi ale groazei, dar să trăiesc o viaţă adevărată. Eram obosit, nespus de obosit, şi totuşi mi-era teamă că odihna ar putea să mă înece ca nişte valuri şi să târască în nămolul negru tot ce fusese fierbinte, arzător, viu în noaptea aceea, şi întâmplarea întreagă să nu se dovedească decât ceva efemer şi nestatornic, ca un vis fantastic.

Dar m-am deşteptat vesel într-o nouă dimineaţă şi nimic nu pierise din sentimentul care continua să izvorască recunoscător. De atunci nu s-au scurs decât patru luni şi încremenirea de odinioară n-a revenit; încă înfloresc cald în preocupările mele zilnice. Beţia magică din noaptea aceea, când, deodată, mi-a fugit de sub tălpi pământul lumii mele, când m-am prăbuşit în necunoscut şi când în acea prăvălire în propria-mi genune, îmbătat, am simţit vârtejul vitezei îmbinat cu adâncimea întregii vieţi — fierbinţeala mi-a trecut, dar din ceasul acela îmi simt cu fiece răsuflare sângele cald şi îl simt cu zilnic împrospătata voluptate a vieţii. Ştiu că am devenit un alt om cu alte simţuri, cu altă excitabilitate, cu o conştiinţă mai puternică. Bineînţeles, nu îndrăznesc să afirm că am devenit un om mai bun; ştiu numai că sunt mai fericit pentru că am aflat un sens vieţii mele îngheţate, un sens căruia nu-i găsesc alt nume decât acela de însăşi viaţa. De atunci nu-mi mai interzic nimic, consider himerice legile şi formele societăţii; nu mă ruşinez nici faţă de alţii, nici faţă de mine însumi. Cuvinte ca: onoare, nelegiuire, viciu au căpătat deodată un răsunet rece, de tinichea; nu le pot rosti fără spaimă. Trăiesc, întrucât mă las în voia acelei puteri pe care am simţit-o atunci pentru întâia oară atât de magic. Încotro mă duce, nu întreb; poate spre altă prăpastie, pe care ceilalţi o numesc viciu, poate spre ceva sublim. Nu ştiu, şi nici nu vreau să ştiu. Cred că numai acela trăieşte cu adevărat care-şi trăieşte soarta ca pe o taină.

Niciodată însă nu am iubit viaţa cu mai multă înflăcărare — de asta sunt sigur — şi acum ştiu că oricine comite o crimă (singura crimă care există) arătându-se indiferent faţă de viaţă, faţă de vreuna dintre formele şi întruchipările ei. De când am început să mă înţeleg pe mine, înţeleg nesfârşit mai multe lucruri: privirea unui om înfometat în faţa unei vitrine poate să mă zguduie, zburdălnicia unui câine să mă entuziasmeze. Dintr-o dată iau seama la toate, nimic nu mi-e indiferent. Citesc zilnic în ziare (pe care înainte nu le răsfoiam decât pentru a mă informa asupra spectacolelor sau a licitaţiilor) sute de lucruri care mă stimulează. Cărţi care mă plictiseau se deschid deodată spiritului meu. Lucrul cel mai ciudat e însă că acum pot sta de vorbă cu oamenii şi în afară de ceea ce se cheamă conversaţie. Servitorul meu, pe care îl am de şapte ani, mă interesează, adeseori mă întreţin cu el; portarul, pe lângă care treceam înainte ca pe lângă un stâlp mobil, mi-a povestit de curând despre moartea fetiţei lui şi m-a mişcat mai mult decât tragediile lui Shakespeare. Şi prefacerea asta — deşi, ca să nu mă trădez, îmi continui aparent viaţa în cercul plictiselii binecrescute — pare a deveni pe încetul străvezie. Unii oameni au devenit deodată cordiali cu mine; pentru a treia oară în  săptămâna aceasta au alergat spre mine, pe stradă, nişte câini străini. Iar prietenii îmi spun cu oarecare bucurie, ca unuia care s-a vindecat de o boală, că am întinerit.

    Întinerit? Numai eu ştiu că abia acum încep să trăiesc cu adevărat. Nu-i vorba să crezi că întregul trecut n-a fost decât greşeală şi pregătire: e o iluzie generală, şi înţeleg perfect propria-mi cutezanţă de a lua în mâna vie şi caldă un condei rece şi de a-ţi scrie ţie însuţi, pe o hârtie neînsufleţită, că trăieşti cu adevărat. Dar — fie şi numai o iluzie! — este primul lucru care m-a făcut fericit, primul care mi-a încălzit sângele şi mi-a deşteptat simţurile. Şi dacă însemn aici minunea trezirii mele, o fac numai pentru mine însumi, care ştiu mai adânc toate lucrurile astea, decât pot să mi le spună propriile-mi cuvinte. N-am vorbit niciunui prieten despre asta: ei nu şi-au dat seama niciodată cât de atrofiat fusesem şi n-au să-şi dea seama niciodată cât sunt de înfloritor. Iar dacă ar sosi moartea în mijlocul acestei vieţi vii, şi rândurile mele ar cădea în mâinile altuia, posibilitatea asta nu mă sperie de loc, nici nu mă chinuie. Căci cine n-a trăit magia unor astfel de ore poate înţelege tot aşa de puţin ca mine, acum o jumătate de an, că unele episoade fugare şi în aparenţă fără legătură, dintr-o singură seară, pot reaprinde atât de magic o viaţă stinsă. De acela nu mi-e ruşine, căci nu mă înţelege. Dar cine cunoaşte legătura dintre fenomene nu dă sentinţe şi e lipsit de mândrie. De acesta nu mă ruşinez, căci mă înţelege. Cine s-a descoperit pe sine nu mai poate pierde nimic pe lume. Şi cine l-a înţeles pe omul din sine, acela îi înţelege pe toţi.

Partea3