Foamea (7)

Comandorul

Astfel a trecut o săptămână de glorie şi de bucurie.

Învinsesem şi de data aceasta greutatea cea mai mare; mâncam în fiecare zi, curajul îmi creştea şi luam o iniţiativă după alta.

Lucram la vreo trei sau patru articole, care îmi secătuiau de-a dreptul bietul meu creier, răpindu-i până şi ultima scânteie, ultima idee ce se năştea înăuntrul lui. Mi se părea că merge mai bine decât înainte. Ultimul articol, la care muncisem atâta şi de care legasem mari speranţe, îmi fusese înapoiat de redactor şi îl distrusesem îndată, furios, ofensat, fără să-l mai recitesc. Voiam să încerc să colaborez pe viitor şi la un alt ziar, spre a-mi deschide mai multe posibilităţi. În cel mai rău caz, dacă nici aceasta nu mă scotea la liman, tot mă mai puteam refugia la vapoare; vasul „Norme" era ancorat în port, gata de plecare şi poate aş fi reuşit să primesc acolo de lucru până la Arhanghelsk sau ori încotro s-ar fi îndreptat. Aşa că nu eram lipsit de perspective chiar din mai multe părţi.

          Ultima criză mă costase mult. Începuse să-mi cadă tare părul; aveam, mai ales dimineaţa, dureri de cap din pricina cărora sufeream mult, iar nervozitatea nu voia să cedeze. Ziua scriam cu mâinile înfăşurate în cârpe fiindcă nu suportam să simt propria mea respiraţie asupra lor. Când Jens Olai trântea puternic uşa de jos de la grajd sau vreun câine intra în curtea din dos şi începea să latre, parcă mă săgetau nişte junghiuri reci prin tot corpul, ajungând până în măduva oaselor În orice caz, ajunsesem într-o stare deplorabilă.

Trudeam zi de zi din greu, acordându-mi anevoie câte un scurt răgaz ca să înfulec ceva şi reveneam repede din nou la scris. În perioada aceea, atât patul, cât şi măsuţa şubredă erau năpădite de notiţe şi de file scrise, la care lucram alternativ, adăugând elemente noi care îmi veneau în minte în cursul zilei, ştergând câte ceva, înviorând ici şi colo rândurile inerte cu câte un cuvânt plin de culoare, înaintând cu mare caznă de la o frază la alta. Într-o după-amiază, unul dintre articolele mele era, în sfârşit, gata şi după ce l-am băgat fericit şi vesel în buzunar, m-am dus la „comandor". Era tocmai momentul să fac rost de ceva bani, căci abia mai aveam câţiva 0re.

„Comandorul" m-a rugat să iau loc un moment, căci îndată o să... Apoi continuă să scrie mai departe.

M-am uitat în jurul meu, în micul său birou: busturi, litografii, tăieturi din ziare, un enorm coş de hârtii, care ar fi putut să înghită un om întreg. M-am întristat la vederea acestei guri uriaşe, a acestei guri de balaur mereu deschise, întotdeauna gata să ia în primire noi lucrări respinse - noi speranţe zădărnicite.

- În ce dată suntem astăzi? întrebă pe neaşteptate „comandorul" de la masă.

- Douăzeci şi opt, răspund eu, bucuros că pot să-i fiu de folos cu ceva.

- Douăzeci şi opt! Apoi îl văd că scrie mai departe, în cele din urmă pune câteva scrisori în plicuri, trimite câteva hârtii la coş şi pune pana jos. După aceea se întoarce pe scaun şi îşi aruncă privirile asupra mea. Întrucât observă că stau în continuare la uşă, face o mişcare - pe jumătate în serios, pe jumătate în glumă - cu mâna şi-mi arată un scaun.

De teamă ca nu cumva să vadă că nu am vestă, mă întorc într-o parte când deschei haina şi scot manuscrisul din buzunar.

- Nu este decât un mic studiu cu privire la pictorul Correggio, spun eu, dar, din păcate, nu este scris în aşa fel încât...

Îmi ia hârtiile din mână şi începe să le răsfoiască. Apoi îşi întoarce faţa spre mine.

Aşa arată deci, văzut de aproape, omul acesta, de al cărui nume auzisem încă din primii ani ai tinereţii şi al cărui ziar exercitase o influenţă dintre cele mai mari asupra mea în decursul anilor. Are părul ondulat, iar ochii săi căprui, frumoşi, sunt puţin neliniştiţi; are obiceiul să sufle din când în când mai puternic pe nas. Nici chiar un pastor scoţian nu ar putea să pară mai blajin decât acest primejdios mânuitor al condeiului, ale cărui cuvinte au lăsat întotdeauna dâre de sânge acolo unde au lovit. Mă cuprinde un simţământ ciudat de teamă şi de admiraţie faţă de acest om. Aproape că mă podideşte plânsul şi fac, fără să vreau, un pas înainte ca să-i spun cât îi sunt de recunoscător pentru tot ce m-a învăţat şi să-l rog să nu-mi facă vreun rău; căci nu sunt decât un cârpaci sărac, căruia şi aşa îi merge destul de greu.

El îşi ridică ochii şi împături manuscrisul încet, gânditor. Ca să-i uşurez un refuz, întind puţin mâna şi spun:

- Nu, fireşte că nu poate fi folosit. Şi zâmbesc, ca să-i las impresia că iau lucrurile uşor.

- Ceea ce publicăm noi trebuie să fie scris pe înţelesul tuturor, răspunde el. Dumneata cunoşti publicul nostru. Nu poţi să scrii ceva mai simplu? Şi despre ceva ce oamenii înţeleg mai uşor?

Consideraţia pe care mi-o acordă mă uimeşte, îmi dau seama că articolul este respins, şi totuşi nu aş fi putut fi refuzat mai elegant. Ca să nu-l mai reţin, răspund:

- Da, natural că pot să fac asta.

Mă retrag spre uşă. Hm! îl rog să mă scuze că l-am reţinut cu articolul meu... Mă înclin şi pun mâna pe clanţă.

- Dacă ai nevoie, spune el, putem să-ţi dăm un mic avans. Ne vei scrie ceva în schimb.

Doar văzuse că nu eram în stare să scriu; de aceea oferta sa mă umilea puţin. Am răspuns:

- Nu, vă mulţumesc, mă mai descurc eu o bucată de vreme. Vă mulţumesc foarte mult! La revedere!

- La revedere, răspunse „comandorul", şi se întoarse îndată spre biroul său, reluându-şi lucrul.

În orice caz, mă tratase cu o bunăvoinţă pe care nu o meritam - şi îi eram recunoscător pentru aceasta. Va trebui să ştiu cum să-i arăt această recunoştinţă. Mi-am propus să nu mă mai duc la el decât când îi voi putea prezenta o lucrare de care să fiu pe deplin mulţumit. O lucrare care să-l uimească puţin şi să-l facă să-mi avanseze zece coroane fără să mai stea niciun moment pe gânduri. M-am dus acasă şi am început din nou să scriu.

În serile următoare, cam în jurul orei opt, când se aprindeau luminile pe stradă, mi se întâmpla cu regularitate ceea ce urmează:

De câte ori ieşeam pe poartă ca să fac, după osteneala şi greutăţile zilei, o plimbare, vedeam lângă felinarul situat chiar în apropierea porţii o femeie îmbrăcată în negru, care îşi îndrepta faţa spre mine urmărindu-mă cu privirea când treceam pe dinaintea ei. Am observat că de fiecare dată poartă aceeaşi îmbrăcăminte, acelaşi văl des care îi ascunde faţa şi îi ajunge până pe piept şi că în mână ţine o umbrelă mică cu un inel de fildeş la mâner.

Acum era a treia seară că o vedeam acolo şi de fiecare dată în acelaşi loc. De cum trec de dânsa, se întoarce încet şi o apucă în jos, depărtându-se de mine.

Creierul meu nervos şi-a întins antenele - şi am avut de îndată presimţirea absurdă că vizita ei avea o legătură cu mine. În cele din urmă ajunsesem aproape pe punctul să intru în vorbă cu ea, s-o întreb dacă nu caută pe cineva, dacă are nevoie de ajutorul meu, dacă pot să o însoţesc până acasă - chiar aşa, prost îmbrăcat cum eram, din păcate - ca s-o ocrotesc pe străzile întunecoase. Dar aveam un simţământ nedesluşit de teamă că până la urmă ar putea să mă coste ceva, un pahar de vin, o plimbare cu trăsura, iar eu nu aveam niciun ban; buzunarele mele absolut goale aveau o înrâurire mult prea deprimantă asupra mea şi nu am avut nici măcar curajul s-o privesc cu ceva mai multă curiozitate atunci când am trecut pe lângă dânsa. Foamea începuse din nou să mă tortureze, nu mai mâncasem din ajun; fireşte că acesta nu era încă un interval prea îndelungat; răbdasem adesea mai multe zile în şir, dar acum începusem să slăbesc îngrijorător, şi nu mai eram în stare să postesc aşa de mult ca înainte; o singură zi de post putea să-mi producă ameţeli şi vărsături de îndată ce beam puţină apă. La aceasta se mai adăuga şi faptul că noaptea răbdam de frig. Deşi mă culcam îmbrăcat cu hainele ce le purtam peste zi eram vânăt de frig; în fiecare noapte mă trezeau frisoane de gheaţă, iar în timpul somnului înţepeneam de-a binelea. Cuvertura cea veche nu mă mai apăra de curent şi dimineaţa mă pomeneam cu nasul înfundat de aerul rece, geros, care pătrundea până la mine de afară.

Străbat străzile şi mă gândesc cum să fac să mă menţin pe linia de plutire până când termin următorul articol. De-aş avea măcar o lumânare! Aş putea încerca să scriu şi în timpul nopţii, încă vreo două ore şi aş termina. Iar a doua zi aş putea să mă prezint din nou la „comandor".

Intru fără să mai stau pe gânduri în cafeneaua Oplandske şi încep să-l caut cu privirile pe tânărul meu cunoscut de la bancă şi să-i cer zece 0re pentru o lumânare. Am străbătut una după alta toate încăperile; am trecut prin faţa a vreo zece mese, la care consumatorii mâncau, beau şi stăteau de vorbă; am ajuns chiar până în încăperea din fund a cafenelei - „camera roşie" - fără să dau de cel pe care-l căutam. Dezamăgit şi enervat, am ieşit din nou şi am luat-o spre castel.

Nu era oare diavolul, diavolul în persoană, acela care făcea să nu se mai termine odată cu ghinioanele mele? Mergând furios, cu paşi mari, cu gulerul vestonului ridicat brutal la ceafă şi cu pumnii strânşi în buzunarele pantalonilor, blestemam tot timpul steaua mea fără de noroc. Niciun singur ceas fără necazuri în ultimele şapte-opt luni, nici măcar timp de o săptămână hrana strict necesară, şi acum iată-mă înfrânt din nou. Dar în toată această mizerie rămăsesem cinstit, da, cinstit până la capăt. Doamne, iartă-mă, dar cât de prost am mai fost! Apoi am început să-mi povestesc mie însumi câte mustrări de conştiinţă mi-am făcut fiindcă am vrut să amanetez o dată cuvertura lui Hans Pauli. Am râs cu dispreţ de cinstea mea stupidă, am scuipat cu dezgust că n-am reuşit să găsesc cuvinte destul de dure ca să-mi bat joc de propria mea prostie. Acum să mi se ivescă o ocazie! Dacă aş găsi acum pe stradă chiar şi banii economisiţi de o fetiţă de şcoală, sau ultimul 0re al unei văduve sărace, i-aş lua şi i-aş vârî în buzunar, i-aş fura cu bună-ştiinţă şi aş dormi apoi buştean toată noaptea. Nu degeaba suferisem atât de mult, infinit de mult, ajunsesem la capătul răbdării, eram acum în stare de orice.

Am dat ocol castelului de vreo trei, patru ori, după aceea m-am hotărât să mă întorc acasă. Am mai făcut încă un tur prin parc şi în cele din urmă am luat-o în jos, pe strada Karl Johan.

Era în jurul orei unsprezece. Strada era destul de întunecoasă şi în toate direcţiile treceau oameni, perechi tăcute sau grupuri gălăgioase. Sosise momentul cel mare, vremea împerecherii, a ceasurilor tainice cu aventuri vesele. Foşnete de rochii, ici şi colo câte un râs scurt, senzual, sâni plini, câte o respiraţie violentă, gâfâită; mai departe, spre Grand Hotel, o voce care striga „Emma!" întreaga stradă era o adevărată mlaştină din care se ridicau aburi fierbinţi.

Bag involuntar mâna prin buzunare căutând două coroane. Toată această pasiune, care vibrează în fiecare mişcare a trecătorilor, această lumină sumbră a felinarelor cu gaz, noaptea calmă, grea, au început să mă agaseze, atmosfera aceasta plină de şuşoteli, îmbrăţişări, mărturisiri tremurânde, cuvinte spuse pe jumătate, ţipete uşoare; sub poartă la Blomqvist(*), mai multe pisici se împerechează mieunând de mama focului. Iar eu nu aveam nici măcar două coroane! Ce nenorocire, ce mizerie fără seamăn să fii atât de sărac! Ce umilinţă, ce dezonoare! Şi am început din nou să mă gândesc la ultimul ban al unei văduve sărace pe care l-aş fura, la chipiul sau la batista unui băiat de şcoală, la sacul cu daruri al unui cerşetor, pe care, fără să stau prea mult pe gânduri, le-aş duce la negustorul de vechituri şi cu banii luaţi pe ele m-aş îndopa cu mâncare. Ca să-mi acord o consolare şi o compensaţie pentru toate aceste neajunsuri, m-am apucat să găsesc tot felul de cusururi acestor oameni veseli, care se perindau alunecând parcă prin faţa mea; am dat furios din umeri privind cu dispreţ la toţi cei ce treceau, perechi-perechi, la acei studenţi îmbuibaţi, care mănâncă bomboane şi socotesc că se dedau unui desfrâu în „stil european" fiindcă

^l Un restaurant din Christiania.

reuşesc să mângâie sânii unei croitorese. La acei tineri domni, bancheri, mari comercianţi, la acei eroi ai bulevardelor care nu le dispreţuiesc nici măcar pe iubitele marinarilor, obişnuite să cedeze în primul gang în schimbul unui ţap de bere! Ce târfe! Aşternutul lor păstrează încă ceva din căldura lăsată de pompierul sau birjarul care le vizitase în noaptea trecută; tronul rămâne de fiecare dată vacant, primitor; pofteşte, urcă!... Am scuipat departe, pe trotuar, fără să-mi pese dacă nimeresc pe cineva; eram furios, plin de dispreţ faţă de oamenii aceştia care se comportau atât de intim, care se împerecheau sub ochii mei. Mi-am ridicat privirile în sus şi m-am simţit binecuvântat fiindcă, în ceea ce mă priveşte, păşeam pe căile virtuţii.

În piaţa Storting-ului am întâlnit o fată care m-a fixat insistent când am ajuns în dreptul ei.

- Bună seara, am spus eu.

- Bună seara! S-a oprit.

Hm! Am întrebat-o dacă se plimba la ora aceea atât de târzie. Nu era cam riscant pentru o domnişoară să se plimbe pe bulevardul Karl Johan atât de târziu? Nu? Oare nu s-a întâmplat niciodată ca vreun bărbat să i se adreseze direct, s-o inoportuneze sau, în sfârşit, vorbind pe şleau, să-i propună să-l însoţească acasă?

S-a holbat la mine mirată, m-a cercetat din creştet până în tălpi, vrând parcă să înţeleagă ce vreau să spun, de fapt, cu asta. Apoi deodată m-a luat de braţ, zicând:

- Să mergem!

Am urmat-o. După ce am făcut câţiva paşi prin faţa staţiei trăsurilor, mi-am desprins braţul şi am spus:

- Ascultă, dragă, nu am nici un 0re. Apoi am dat să plec. În primul moment nu a vrut să mă creadă, dar după ce mi-a scotocit prin toate buzunarele şi nu a găsit nimic, s-a mâniat, şi-a lăsat brusc capul pe spate şi m-a făcut dobitoc.

- Noapte bună! am spus eu.

- Stai puţin, a strigat ea. Ochelarii sunt de aur?

- Nu.

- Atunci, du-te dracului! Am plecat.

Puţin după aceea a venit în fugă după mine, strigându-mă.

- Vino cu mine, aşa cum eşti!

M-am simţit umilit de această ofertă din partea unei fete de stradă sărace şi am spus nu. I-am mai spus că era târziu şi eram aşteptat undeva şi că, la urma urmei, nici ea nu putea să facă sacrificiul de a mă lua aşa cum eram.

- Ba da, acum vreau să vii cu mine.

- Dar nu merg aşa.

- De bună seamă, vrei să te duci la alta, spuse ea.

- Nu, am răspuns.

Zău că nu mai făceam nici doi bani. Pentru mine, fetele deveniseră acum aproape ca nişte bărbaţi. Mizeria mă sleise. Dar aveam simţământul că faţă de această fată ciudată mă aflam într-o situaţie deplorabilă şi de aceea m-am hotărât să salvez aparenţele.

- Cum te numeşti, am întrebat. Marie? Bun! Ascultă aici, Marie! Şi am început să-i explic purtarea mea. Fata făcea ochii din ce în ce mai mari. Îşi închipuia cumva — am întrebat-o apoi - că şi eu sunt unul dintre cei care bat caldarâmul seara şi acostează fete? Avea o părere atât de proastă despre mine? Îi spusesem cumva ceva necuviincios la început? Oare atunci când cineva are intenţii rele se comportă aşa, ca mine? I-am adresat doar câteva cuvinte şi am însoţit-o câţiva paşi să văd unde vrea să ajungă. De altfel, sunt pastorul cutare şi cutare, îi urez noapte bună şi o rog să se ducă acasă şi să nu mai păcătuiască de aici înainte. Cu aceasta, am plecat.

Mi-am frecat mâinile, satisfăcut de excelenta mea idee şi am început să vorbesc tare cu mine însumi. Cât de plăcut e să faci fapte bune! Poate că i-am dat acelei fiinţe decăzute un prim impuls ca să se ridice din nou, ceea ce ar putea fi hotărâtor pentru întreaga ei viaţă. Îmi va mulţumi când se va gândi la asta; până şi în ceasul morţii îşi va aduce aminte de mine cu inima plină de recunoştinţă. Fără îndoială, merită să fii cinstit! Eram într-o dispoziţie strălucită, mă simţeam înviorat şi plin de curaj pentru orice. De-aş avea o lumânare, aş putea termina articolul. Mergeam învârtind în mână cheia cea nouă de la poartă, fredonam, fluieram uşor şi mă gândeam cum să fac rost de lumânare. Dar pentru că nu puteam face nimic în această privinţă, nu mi-a rămas altceva decât să cobor cele necesare pentru scris jos, în stradă, la lumina felinarului. Am deschis poarta şi m-am dus să-mi aduc hârtiile.

Ajuns iar jos, am încuiat poarta pe dinafară şi m-am aşezat în lumina felinarului. Peste tot era linişte, nu auzeam decât paşii grei ai unui poliţist pe Tvaergaten şi lătratul unui câine, departe, înspre cartierul St. Hanshaugen. Nu mă deranja nimic; mi-am ridicat gulerul hainei peste urechi şi am încercat să mă concentrez din toate puterile. Ce bine ar fi dacă aş izbuti să ticluiesc încheierea acestui mic articol. Ajunsesem tocmai la un punct mai greu; trebuia să fac o trecere imperceptibilă spre-o idee nouă, apoi să realizez un final glissando, în surdină, un murmur îndelungat care, în cele din urmă, să se termine cu o intensificare atât de năvalnică, de tumultuoasă, ca bubuitul unui tun sau ca zgomotul asurzitor al unui munte care se prăbuşeşte. Punct.

Dar nu izbuteam să găsesc cuvintele potrivite pentru acest final. Am recitit încă o dată întreg articolul, de la început. Citeam fiecare propoziţie cu voce tare, dar nu reuşeam să-mi adun gândurile pentru acest final răsunător. În timp ce lucram cu toată încordarea la realizarea lui, a mai apărut şi poliţistul, postându-se în mijlocul străzii, nu departe de mine, şi gonindu-mi întreaga inspiraţie. Ce, parcă lui îi păsa dacă în momentul acela îmi reuşea un admirabil final pentru articolul destinat „comandorului"? Doamne, îmi era absolut cu neputinţă, indiferent ce încercam. Am rămas acolo cam o oră. Poliţistul şi-a văzut de drum. A început să fie prea frig ca să mai pot sta nemişcat. Descurajat şi abătut din pricina acestei noi încercări nereuşite, am deschis în cele din urmă poarta şi am intrat.

Sus era frig şi prin întunericul de nepătruns abia puteam zări fereastra. Am mers orbecăind până la pat, mi-am scos ghetele şi am început să-mi frec picioarele cu mâinile ca să le încălzesc. Apoi m-am culcat, cu hainele pe mine - aşa cum făceam de multă vreme.

Dimineaţa, de îndată ce s-a luminat, m-am ridicat în capul oaselor şi m-am apucat din nou de lucru. Am lucrat aşa până la amiază, în care timp am scris zece- douăzeci de rânduri. Dar încă nu ajunsesem la final.

M-am sculat, m-am încălţat din nou şi am început să mă plimb încoace şi încolo ca să mă încălzesc. Geamurile erau îngheţate; am privit afară: ningea. Pe lespezile de piatră şi pe fântâna din curtea pietruită din spate se aşternuse un strat gros de zăpadă.

Mi-am făcut de lucru în cameră, plimbându-mă în lung şi în lat; zgâriam pereţii cu unghiile, îmi lipeam cu precauţie fruntea de uşă, ciocăneam cu arătătorul în podea şi ascultam cu atenţie. Toate acestea fără nicio intenţie anumită, ci calm şi gânditor, ca şi când aş fi avut de făcut un lucru important. Iar în timpul acesta repetam într-una şi cu voce tare, aşa încât puteam să mă aud desluşit: Dar, Dumnezeule, asta-i curată nebunie. Şi am continuat să mă port ca un nebun. În sfârşit, după un timp îndelungat, poate vreo două ore, mi-am încordat voinţa ca să mă calmez, mi-am muşcat buzele, am căutat din răsputeri să mă stăpânesc. Trebuia să se sfârşească. Mi-am căutat o bucăţică de lemn pentru mestecat şi m-am aşezat din nou la masă ca să scriu.

Am reuşit cu mare greutate să construiesc câteva propoziţii scurte, câteva zeci de cuvinte ca vai de ele, pe care mi le-am smuls cu greu ca să înaintez cât de cât. Apoi m-am oprit; capul mi se golise, nu mai eram în stare de nimic. Şi întrucât tot nu izbuteam să scriu mai departe, m-am oprit, holbându-mă cu ochii larg deschişi la aceste ultime cuvinte, la această coală de hârtie neterminată; priveam în mod stupid literele ciudate, tremurânde, care se holbau şi ele de pe hârtie la mine, ca nişte mici figuri zbârlite - şi am sfârşit prin a nu mai înţelege nimic şi a nu mă mai gândi la nimic.

Timpul trecea. Auzeam zgomotele circulaţiei de pe stradă. Zgomot de cai şi trăsuri; vocea lui Jens Olai ajungea până la mine când vorbea cu caii în grajd. Eram ca năuc, plescăiam din când în când din limbă, dar încolo nu făceam nimic. Iar durerea din piept mă chinuia tot mai tare.

Începuse să se întunece. Mă simţeam din ce în ce mai sfârşit de oboseală şi m-am lungit din nou pe pat. Ca să-mi mai încălzesc puţin mâinile, mi-am trecut degetele prin păr în cruciş şi în curmeziş; se desprindeau şuviţe mici de păr, smocuri, care mi se prindeau între degete şi inundau perna. Dar nu la aceasta mă gândeam acum; ca şi cum chestiunea nu mă privea - de altfel, mai aveam încă destul păr. Am încercat din nou să mă smulg din acestă toropeală ciudată care îmi cuprinsese toate mădularele ca o ceaţă; m-am ridicat în capul oaselor, mi-am lovit genunchii cu mâinile, am tuşit cât am putut mai tare... dar am căzut iarăşi pe spate. Nu era nimic de făcut; mă stingeam încet, cu ochii deschişi, holbându-mă în tavan. În cele din urmă, mi-am băgat arătătorul în gură şi am început să-l sug. Ceva a început să mi se mişte în creier; un gând care îşi croia drum, o idee absolut dementă; ce-ar fi dacă l-aş muşca? Şi, fără să mai stau prea mult pe gânduri, am închis ochii şi am strâns din dinţi.

Am sărit în sus. În sfârşit, mă trezisem. Din deget mi se prelingea puţin sânge, dar îl lingeam după fiecare zvâcnitură. Nu, nu mă durea şi nici rana nu era cine ştie ce; dar dintr-odată mă dezmeticisem. Am clătinat din cap, m-am dus la fereastră şi am căutat o cârpă ca să leg rana.

În timp ce mă pansam, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns înăbuşit. Acest deget subţire şi muşcat avea un aspect atât de jalnic! Doamne, cât de rău ajunsesem!

Se făcea tot mai întuneric. Poate că nu mi-ar fi fost imposibil să scriu în cursul serii partea finală a articolului, dacă aş fi avut o lumânare. Mintea mi se limpezise din nou. Ideile îmi veneau şi îmi dispăreau, ca de obicei, iar suferinţa nu era deosebit de mare; nici măcar foamea nu o mai simţeam atât de puternic ca în urmă cu câteva ore; puteam să mai rezist până a doua zi. Poate că aş fi reuşit să-mi procur o lumânare pe credit, dacă mergeam la prăvălia de coloniale şi arătam care este situaţia. Cei de acolo mă cunoşteau; în vremurile bune, când avusesem încă posibilitatea, cumpărasem multe pâini din acea prăvălie. Nu încăpea îndoială că puteam obţine o lumânare pe baza bunei mele reputaţii. Pentru prima dată, după un timp îndelungat, m-am apucat să-mi perii puţin hainele şi să înlătur firele de păr căzute pe gulerul vestonului - în măsura în care acest lucru se putea face pe întuneric. Apoi, bâjbâind, am coborât treptele.

Când am ajuns în stradă, mi-a venit pe neaşteptate ideea că ar fi poate mai bine să cer o pâine. Dar m-a cuprins îndoiala; m-am oprit şi am început să reflectez. Cu niciun preţ! mi-am spus în cele din urmă. Din păcate, nu mai eram în stare să suport mâncarea; s-ar repeta povestea cu vedeniile, presentimentele şi ideile cele năstruşnice. Articolul ar rămâne neterminat, iar eu trebuia neapărat să-l văd pe „comandor" înainte ca acesta să mă uite din nou.

Cu nici un preţ! M-am hotărât, aşadar, pentru o lumânare. Apoi am intrat în prăvălie.

O femeie stă lângă tejghea şi face cumpărături; lângă mine se află mai multe pachete mici, în hârtii de diferite culori. Vânzătorul, care mă cunoaşte şi care ştie ce cumpăr de obicei, lasă pentru moment clienta şi, fără altă introducere, împachetează o pâine într-un ziar şi o pune în faţa mea pe tejghea.

- Nu, în seara asta aş vrea să cumpăr o lumânare, spun eu. Rostesc cuvintele foarte încet şi umil, ca să nu-l supăr şi să nu pierd şansa de a primi o lumânare.

Răspunsul meu l-a luat prin surprindere. Pentru prima dată îi cerusem altceva decât pâine.

- Da, atunci vă rog să aşteptaţi puţin, spune vânzătorul continuând s-o servească pe clientă.

Aceasta îşi ia cumpărăturile, plăteşte cu o hârtie de cinci coroane, de la care primeşte rest, apoi pleacă. Acum am rămas singuri, vânzătorul şi cu mine. El spune:

- A, da, o lumânare. Apoi desface un pachet de lumânări şi scoate una pentru mine.

Se uită la mine şi eu mă uit la el; rugămintea îmi stă pe buze, dar nu reuşesc să-i dau glas.

- Da, adevărat, spune el pe neaşteptate, aţi plătit. Spune pur şi simplu că am plătit; am auzit doar fiecare cuvânt. Apoi începe să scoată bani de argint din sertar şi să-i numere, coroană după coroană, bani strălucitori, bani buni - îmi dă restul de la cele cinci coroane ale femeii.

- Poftiţi, spune el.

Stau şi privesc un moment banii aceştia, îmi dau seama că ceva nu este în ordine; nu chibzuiesc prea mult, nu mă gândesc la nimic, ci cad pur şi simplu în extaz văzând toată această bogăţie, care îmi străluceşte în faţa ochilor. Apoi adun monedele, una câte una, în mod mecanic.

Rămân mut de mirare în faţa tejghelei, uluit, frânt, fac un pas către un anumit punct de pe perete; acolo atârnă un clopoţel legat de o curea de piele şi dedesubt se află o legătură de şnururi. Rămân cu ochii pironiţi la aceste lucruri.

Vânzătorului i se pare că doresc să încep o conversaţie din moment ce nu mă grăbesc şi spune, în timp ce face ordine printre hârtiile de împachetat, împrăştiate pe tejghea:

-  Cred că vine curând iarna.

- Hm! Da, răspund eu, se pare că o să vină. Apoi adaug: Mda, nu-i prea devreme. Da, aşa se pare. De altfel, e adevărat că nu-i prea devreme.

Mă auzeam bine spunând aceste nebunii, dar percepeam fiecare cuvânt ca şi cum ar veni de la altă persoană.

- Da, aşa vi se pare? spune vânzătorul.

Am băgat mâna care ţinea banii în buzunar, am deschis uşa şi am plecat; m-am auzit spunând bună seara şi pe vânzător răspunzându-mi.

Mă îndepărtasem cu câţiva paşi de scară, când uşa prăvăliei s-a deschis brusc şi vânzătorul m-a chemat înapoi. M-am întors fără să mă mir, fără urmă de teamă; m-am mulţumit să strâng banii mai bine în mână, pregătindu-mă să-i dau înapoi.

- Vă rog, v-aţi uitat lumânarea, spune vânzătorul.

- O, da, mulţumesc! răspund eu calm. Mulţumesc! Mulţumesc!

Apoi mi-am continuat drumul, în jos, pe stradă, cu lumânarea în mână.

Primul meu gând rezonabil au fost banii. M-am apropiat de un felinar şi i-am numărat din nou, i-am cântărit în mână şi am zâmbit. Aşadar, în orice caz, ieşisem din încurcătură, îmi picase un ajutor pentru multă, multă vreme! Am băgat din nou mâna care ţinea banii în buzunar şi am plecat. M-am oprit în faţa unui birt de pe Storgaten şi am chibzuit un moment, calm şi liniştit, dacă nu ar fi cazul să iau un mic prânz, chiar acum. Dinăuntru se auzea zgomotul farfuriilor, al cuţitelor, precum şi al cărnii bătute pe tocător; ispita era mult prea mare; am intrat.

- Un biftec, spun.

- Un biftec! a repetat chelneriţa în faţa unui ghişeu. M-am aşezat la o măsuţă liberă, chiar lângă uşă, şi am aşteptat. În ungherul în care şedeam era cam întuneric, aşa că mă simţeam destul de bine ascuns. Am căzut pe gânduri. Din când în când, chelneriţa îmi arunca o privire oarecum curioasă.

Săvârşisem primul meu act cu adevărat necinstit, primul meu furt, faţă de care toate festele anterioare nu însemnau nimic; primul meu mic păcat mare... Aceasta era situaţia. Nu mai era nimic de făcut. De altfel, aveam toată libertatea să aranjez'lucrurile cu băcanul mai târziu, când voi găsi un prilej mai nimerit. Nu era necesar să continui pe acest drum; şi-apoi, nici nu-mi propusesem să trăiesc mai cinstit decât toţi ceilalţi oameni, nu exista niciun contract...

- Credeţi că biftecul vine repede?

- Da, foarte repede. Chelneriţa deschide ghişeul şi priveşte în bucătărie.

Dar dacă într-o bună zi totul se descoperă? Dar dacă vânzătorul intră la bănuială, începe să se gândească la întâmplarea cu pâinea, la cele cinci coroane, la care el i-a dat femeii restul. Nu era cu neputinţă ca într-o bună zi să-şi aducă aminte de toate acestea, poate chiar prima dată când mai intram în prăvălie. Ei, da, Doamne!... Am dat din umeri pe furiş.

- Poftiţi! spune chelneriţa amabil şi pune biftecul pe masă. Dar nu vreţi mai bine să treceţi dincolo? Aici e cam întuneric.

- Nu, mulţumesc, prefer să rămân aici, răspund. Deodată, mă simt mişcat de amabilitatea ei, plătesc friptura pe loc, îi dau, la întâmplare, tot mărunţişul pe care-l găsesc în buzunar şi îi strâng mâna în care ţine banii. Ea zâmbeşte şi spune în glumă, cu ochii umezi:

- Restul păstraţi-l ca să vă cumpăraţi o fermă... Poftă bună!

Am început să mănânc cu tot mai multă lăcomie, înghiţind bucăţi întregi fără să le mai mestec. Rupeam din carne ca un căpcăun.

Chelneriţa s-a apropiat din nou de masa mea.

-  Nu doriţi ceva de băut? a întrebat. Apoi s-a înclinat puţin spre mine.

O priveam; vorbea foarte încet, aproape timid cu ochii în jos.

- Poate luaţi o halbă de bere sau ce doriţi... din partea casei... pe deasupra... dacă vreţi...

- Nu, mulţumesc. Nu acum, o să revin altă dată. S-a retras şi s-a aşezat după tejghea. Nu-i mai vedeam decât capul. Drăguţă persoană!

După ce am isprăvit de mâncat, m-am îndreptat repede spre uşă. Simţeam un fel de greaţă. Chelneriţa s-a ridicat de pe scaun, îmi era teamă să ies în lumină, mă feream să fiu văzut prea bine de această fată care nu-mi bănuia mizeria, aşa că i-am spus repede noapte bună, m-am înclinat şi am plecat.
Cap6