Expeditia
Zorii care se iviră deasupra micii
tabere organizate de francezi în inima junglei îşi revărsară lumina asupra unui
grup trist şi descurajat.
Îndată ce fu destulă lumină ca să poată desluşi
împrejurimile, locotenentul Charpentier îşi împărţi oamenii în grupuri de cîte
trei, pe care le împrăştie în diverse direcţii cu scopul de a redescoperi
cărarea; zece minute mai tîrziu o găsiră şi grupul expediţionar o porni în
grabă înapoi spre plajă.
Era o treabă grea, deoarece purtau trupurile a şase morţi
— peste noapte decedaseră încă doi — iar cîţiva dintre răniţi trebuiau să fie
susţinuţi, chiar si aşa înaintînd foarte încet.
Charpentier hotărîse să se întoarcă pe plajă pentru a lua
întăriri cu care să încerce apoi să-i urmărească pe băştinaşi pentru a-l salva
pe D'Arnot.
Se făcuse tîrziu după-amiază cînd oamenii, vlăguiţi,
ajunseră în rariştea de lîngă plajă şi, cu excepţia a doi din grup,
reîntoarcerea însemna atîta fericire pentru ei, încît uitară pe dată de toate
suferinţele şi amărăciunile prin care trecuseră.
Cînd micul grup ieşi din desişul junglei, prima persoană
pe care profesorul Porter şi Cecil Clayton o zăriră fu Jane, în picioare, lîngă
uşa cabanei.
Cu un mic strigăt de bucurie şi uşurare, fata alergă să-i
întîmpine, aruncîndu-şi braţele în jurul gîtului tatălui ei şi izbucnind în
lacrimi pentru prima dată de cînd fuseseră părăsiţi pe acest tărîm hidos şi
zbuciumat.
Profesorul Porter se lupta bărbăteşte să-şi învingă emoţiile,
dar efortul era prea mare pentru nervii şi pentru vitalitatea sa istovită şi,
în cele din urmă, îngropîndu-şi faţa bătrînă în umărul fetei, plînse încetişor,
ca un copil ostenit.
Jane îl conduse spre cabană, iar francezul se întoarse
spre plajă, de unde le ieşiră în întîmpinare cîţiva tovarăşi.
Clayton, dorind să-i lase singur pe tată şi pe fiică, se
alătură marinarilor şi rămase să discute cu ofiţerii, pînă cînd aceştia se
urcară într-o barcă, îndreptîndu-se spre crucişător, unde locotenentul
Charpentier trebuia să raporteze nefericitul deznodămînt al aventurii lor. Apoi
Clayton se întoarse agale spre cabană. Îşi simţea inima fremătînd de fericire.
Femeia pe care o iubea era teafără. Se întrebă prin ce miracol fusese cruţată.
Faptul c-o găsise în viaţă i se părea aproape de necrezut.
Cînd ajunse în preajma cabanei, o văzu pe Jane ieşind.
Zărindu-l, fata se îndreptă spre el.
— Jane, striga tînărul, Dumnezeu a fost într-adevăr
îndurător cu noi. Povesteşte-mi cum ai scăpat, ce formă a luat pronia cerească
spre a te salva... pentru binele nostru?
Niciodată pînă atunci nu i se mai adresase rostindu-i
numele de botez. Cu patruzeci şi opt de ore în urmă, Jane ar fi fost cuprinsă
de un dulce val de bucurie auzindu-şi numele pe buzele lui Clayton, acum însă
se sperie.
— Domnule Clayton, răspunse calmă, întinzîndu-i mîna, în
primul rînd, dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru cavalereasca lealitate pe care
ai avut-o faţă de tatăl meu. Mi-a povestit cît de nobil şi de generos, pînă la
jertfa de sine, ai fost. Cum vom putea vreodată să te răsplătim?
Clayton observă că nu răspunsese familiarităţii lui, dar
nu-şi făcu nici un gînd din această pricină. Fata trecuse prin atîtea! Îşi dădu
seama pe dată că nu era momentul să-i impună dragostea lui.
— Sunt întru totul răsplătit, replică el, doar văzîndu-vă
pe amîndoi sănătoşi şi din nou împreună, dumneata şi domnul profesor Porter.
Cred că n-aş mai fi putut îndura multă vreme patosul suferinţei sale mute.
Domnişoară Porter, a fost cea mai tristă experienţă din viaţa mea; şi apoi, s-a
adăugat şi propria mea durere: cea mai mare din cîte am încercat vreodată. Dar
suferinţa lui era atît de disperată, atît de copleşitoare... M-a învăţat că
nici o iubire, nici măcar a soţului faţă de soţie, nu poate fi atît de adîncă,
de imensă şi de plină de abnegaţie ca iubirea pentru fiica sa.
Fata îşi înclină capul. Ar fi vrut să pună o întrebare,
dar i se părea aproape un sacrilegiu s-o facă în faţa iubirii acestor doi
bărbaţi pentru ea şi a cumplitei suferinţe prin care trecuseră în timp ce ea
şezuse, rîzînd fericită, alături de acea făptură cu chip de zeu al pădurii,
mîncînd fructe mustoase şi privind cu ochii dragostei în ochii care-i
răspundeau cu acelaşi sentiment.
Dar iubirea e un stăpîn ciudat, iar firea omenească e şi
mai ciudată, astfel că, pînă la urmă, puse întrebarea:
— Unde-i acea făptură a pădurii care te-a salvat pe
dumneata? De ce nu se reîntoarce?
— Nu înţeleg, răspunse Clayton. Despre cine vorbeşti?
— Despre cel care ne-a salvat pe amîndoi, care m-a scăpat
şi pe mine din ghearele gorilei.
— Oh! făcu Clayton, surprins. El te-a salvat? Ştii, încă
nu mi-ai povestit nimic despre aventura dumitale.
— Dar pe omul acela al pădurii, stărui Jane, nu l-ai mai
văzut? Cînd s-a auzit zgomotul slab şi îndepărtat al împuşcăturilor din junglă,
m-a părăsit. Tocmai ajunsesem la luminiş şi el a plecat în grabă la locul
bătăliei. Ştiu că s-a dus să v-ajute.
Tonul fetei era aproape rugător — în comportarea ei se
simţea tensiunea unei emoţii ţinute în frîu. Clayton nu putea să nu observe
acest lucru şi se miră, vag, de ce-o fi fost Jane atît de adînc emoţionată,
atît de dornică să afle pe unde se găsea acea stranie făptură. Totuşi îl
bîntuia presentimentul întunecat al unei inevitabile suferinţe şi fără să-şi
dea seama, în inima lui încolţi prima sămînţă de gelozie şi de bănuială în
privinţa omului maimuţă, căruia îi datora viaţa.
— Nu l-am văzut, răspunse calm. N-a venit la noi. Apoi,
după o pauză de gîndire, adăugă: Poate că s-a înapoiat la tribul lui, adică la
oamenii care ne-au atacat.
Clayton nu ştia de ce rostise aceste vorbe, căci nu le credea
nici el. Fata îl privi o clipă cu ochii mari.
— Nu! exclamă ea cu vehemenţă, poate cu prea multă
vehemenţă, gîndi Clayton. Nu-i cu putinţă. Cei ce v-au atacat erau sălbatici.
Clayton o privi nedumerit.
— Domnişoară Porter, omul acela e o făptură pe jumătate
sălbatică, din junglă. Nu ştim nimic despre el. Nici nu vorbeşte, nici nu
înţelege vreo limbă europeană, iar podoabele şi armele lui sunt acelea ale
sălbaticilor de pe coasta de vest. Clayton vorbea repede. Pe o distanţă de sute
de mile, domnişoară Porter — adăugă el — nu există alte fiinţe omeneşti în
afara sălbaticilor. Probabil că aparţine tribului care ne-a atacat sau altuia
la fel de primitiv; s-ar putea să fie chiar canibal.
Jane păli.
— Nu vreau să cred una ca asta, murmură ea ca pentru sine.
Nu-i adevărat! Ai să vezi, i se adresă de astă dată lui Clayton, ai să vezi că
se va întoarce şi va dovedi că nu ai dreptate. Nu-l cunoşti aşa cum îl cunosc
eu. Afirm că e un gentleman.
Clayton era un tînăr generos şi însufleţit de sentimente
cavalereşti, dar ceva din felul arzător în care fata îl apăra pe omul pădurii
aţîţă în el o gelozie iraţională, aşa încît, pentru moment uită tot ce-i
datorau sălbaticului semizeu şi-i răspunse cu un rînjet dispreţuitor pe buze:
— Poate că ai dreptate, domnişoară Porter, dar nu cred că
vreunul dintre noi ar trebui să se sinchisească de o cunoştinţă care se
hrăneşte cu hoit. După toate probabilităţile, e un paria care şi-a pierdut pe
jumătate minţile şi care o să uite de noi mai repede, dacă nu mai sigur, decît
o să uităm noi de el. Nu-i decît o fiară a junglei, domnişoară Porter.
Fata nu răspunse, dar simţi cum i se strînge inima.
Ştia că Clayton era un om sincer şi pentru prima oară,
începu să analizeze structura pe care se întemeia proaspăt descoperita ei
iubire şi să supună obiectul acestei iubiri unui examen critic.
Se întoarse şi o porni agale spre cabană. Încercă să şi-l
imagineze pe acel zeu al pădurii alături de ea în salonul unui transatlantic.
Îl văzu apucînd mîncarea cu mîinile, rupînd carnea asemenea unei fiare de
pradă, ştergîndu-şi apoi pe coapse degetele-i unsuroase. Se cutremură. Se văzu,
în închipuire, prezentîndu-l prietenilor ei — un necioplit, analfabet, un
bădăran; faţa i se crispă.
Intrase în cabană şi se aşezase pe marginea patului ei de
ferigi şi ierburi; în timp ce-şi apăsa cu palma pieptul care-i sălta de emoţie,
simţi conturul dur al medalionului. Îl scoase de la gît, ţinîndu-l o clipă în
căuşul palmei şi privindu-l cu ochi împăienjeniţi de lacrimi, apoi îl înălţă la
buze şi strivindu-şi sărutul pe el, îşi îngropă faţa în ferigile moi,
suspinînd.
— Fiară? murmură Jane. Atunci, Doamne, fă-mă fiară; pentru
că, fiară sau nu, sunt a lui.
În acea zi nu-l revăzu pe Clayton. Esmeralda îi aduse cina
în încăperea ei, iar Jane trimise vorbă profesorului Porter că suferea de
reacţia şocului provocat de aventura din ajun.
A doua zi, dimineaţă, Clayton plecă în zori, însoţind
expediţia organizată în scopul salvării locotenentului D'Arnot. De astă dată
erau două sute de oameni înarmaţi, la care se adăugau zece ofiţeri, doi
chirurgi şi provizii de hrană pe o săptămînă. Duceau cu ei aşternuturi şi
hamacuri, acestea din urmă în vederea transportării bolnavilor şi răniţilor.
Era o companie plină de dîrzenie şi de furie — o expediţie de salvare, dar şi
de pedepsire în acelaşi timp. Curînd după-amiază ajunseră în locul ambuscadei
unde căzuse cealaltă expediţie; înaintau mai repede pentru că urmau cărarea
cunoscută şi nu-şi mai pierdeau vremea cu explorările. De acolo, poteca bătătorită
de elefanţi ducea drept la satul lui Mbonga. Erau abia ceasurile două cînd
avangarda coloanei se opri la marginea rariştei.
Locotenentul Charpentier, care comanda expediţia, deplasă
imediat o parte a forţelor prin junglă, urmînd să se posteze la capătul opus al
satului. Un alt detaşament fu plasat într-un anumit punct în faţa porţii
cătunului, în timp ce restul armatei, împreună cu locotenentul, rămase în
partea dinspre sud a luminişului. Dădu dispoziţii ca detaşamentul care urma să
ocupe poziţia nordică şi care avea să ajungă ultimul la postul său, să înceapă
asaltul, rafala lor de deschidere a luptei urmînd a fi semnalul unui atac
conjugat, pornit simultan din toate punctele pentru a cuceri întreg satul chiar
de la prima şarjă.
Timp de jumătate de oră, oamenii locotenentului Charpentier
se pitiră prin vegetaţia luxuriantă a junglei, în aşteptarea semnalului. Li se
părea că trecuseră ceasuri întregi. Vedeau o parte din băştinaşi la cîmp, în
timp ce alţii intrau şi ieşeau pe poarta satului. În cele din urmă răsună
semnalul: răpăitul unei rafale de flinte, căreia îi răspunse un ropot de
gloanţe venind din vestul şi sudul junglei. Băştinaşii de pe cîmp îşi azvîrliră
uneltele şi o zbughiră nebuneşte spre palisade. Gloanţele franceze îi secerară,
iar marinarii francezi săriră peste cadavrele lor, îndreptîndu-se spre poarta
satului. Asaltul fusese atît de brusc şi de neaşteptat, încît albii ajunseră la
porţi înainte ca băştinaşii, înspăimîntaţi, să fi apucat a le baricada şi
cîteva minute mai tîrziu, uliţa satului roia de oameni înarmaţi luptîndu-se
corp la corp, într-o învălmăşeală de nedescris.
Scurtă vreme, negrii îşi menţinură poziţia la intrarea pe
uliţă, dar pistoalele, puştile şi hangerele fracezilor îi zdrobiră pe lăncieri
şi-i doborîră pe arcaşi înainte de a fi putut măcar să-şi potrivească săgeţile
în arc.
Curînd, bătălia se prefăcu într-o retragere nebunească şi
apoi într-un masacru lugubru, căci marinarii francezi văzuseră bucăţi din
uniforma lui D'Arnot împodobind trupurile mai multor războinici negri care li
se împotriviseră.
Cruţară copiii şi pe acele femei pe care nu fură nevoiţi
să le ucidă pentru a se apăra, iar cînd, în cele din urmă, se opriră,
împrăştiindu-se şiroind de sînge şi sudoare, o făcură pentru că în satul lui
Mbonga nu mai exista niciun războinic viu care să le ţină piept.
Scotociră cu grijă fiecare colibă şi fiecare ungher din
sat, însă nu putură găsi nicio urmă a lui D'Arnot. Interogară prizonierii prin
semne şi în cele din urmă, unul dintre marinari care îşi efectuase stagiul în
Congo francez descoperi că-i poate face să înţeleagă dialectul corcit ce
slujeşte de limbaj între albi şi triburile cele mai înapoiate de pe coastă; dar
chiar şi aşa nu izbuti să afle nimic precis cu privire la soarta lui D'Arnot.
Ca răspuns la întrebările privitoare la tovarăşul lor,
obţinură doar o serie de gesturi înfricoşate şi exclamaţii de spaimă; pînă la
urmă se încredinţară singuri că toate acestea nu erau decît dovezi
incriminatoare că diavolii negri îl măcelăriseră şi-l mîncaseră cu două nopţi
înainte pe D'Arnot.
Pierzînd orice urmă de speranţă, începură preparative ca
să înnopteze în sat.
Prizonierii fură înghesuiţi în trei colibe, sub pază
severă. Fură postate santinele la porţile baricadate şi în cele din urmă,
liniştea somnului învălui satul, linişte ştirbită doar de femeile băştinaşe
care-şi jeleau morţii.
A doua zi dimineaţă se angajară în marşul de întoarcere.
Iniţial, avuseseră intenţia să dea foc satului, dar renunţară la idee şi-i
lăsară pe prizonieri bocind şi văicărindu-se, însă măcar cu un acoperiş
deasupra capului şi o palisadă ca adăpost împotriva fiarelor junglei.
Încet, expediţia făcu cale întoarsă pe drumul urmat în
ajun. Hamacurile încărcate cu răniţi le îngreunau înaintarea. Opt dintre
hamacuri îi purtau pe cei grav răniţi, în timp ce două se legănau încet, sub
povara morţii.
Clayton şi locotenentul Charpentier alcătuiau ariergarda
coloanei; englezul mergea tăcut, din respect pentru durerea celuilalt, căci
D'Arnot şi Charpentier fuseseră prieteni nedespărţiţi din copilărie. Clayton
îşi dădea seama că suferinţa lui Charpentier era cu atît mai sfredelitoare, cu
cît sacrificiul lui D'Arnot fusese inutil, Jane fiind salvată înainte ca
D'Arnot să fi căzut în mîinile sălbaticilor, lucru la care se mai adăuga faptul
că ofiţerul francez îşi pierduse viaţa într-o acţiune ce nu intra în cadrul
îndatoririlor sale, ci era menită să servească unor necunoscuţi, străini de
neam pe deasupra. Dar cînd îi vorbi despre acest lucru locotenentului
Charpentier, francezul scutură din cap.
— Nu, Monsieur, replică el, D'Arnot ar fi ales oricînd să
moară în asemenea chip. Ce mă doare pe mine e faptul că n-am putut muri
salvîndu-l pe el sau, cel puţin, alături de el. Păcat că nu l-aţi cunoscut mai
bine, Monsieur. A fost într-adevăr un ostaş şi un gentleman, titlu conferit
multora şi meritat de atît de puţini. Nu a murit zadarnic, căci moartea lui
pentru binele unei tinere americane ne va face pe noi, camarazii săi, să
înfruntăm cu mai multă bravură sfîrşitul, indiferent sub ce chip ar veni.
Clayton nu răspunse nimic, dar în inima lui se înfiripă o
nouă stimă pentru francezi, stimă care rămase de atunci încolo neştirbită.
Se făcuse tîrziu cînd ajunseră la cabana de pe plajă. O
împuşcătură solitară, înainte de a fi ieşit din junglă, le dădu de veste celor
din tabără ca şi celor de pe vas că expediţia sosise prea tîrziu: stabiliseră
dinainte ca, atunci cînd se vor apropia la o milă sau două de tabără, să anunţe
printr-un singur foc că ţinta lor n-a fost atinsă, prin trei focuri izbînda şi
prin două, faptul că nu l-au putut găsi nici pe D'Arnot, nici pe negrii care-l
capturaseră.
Aşadar, un grup solemn îi întîmpină la întoarcere şi
puţine vorbe fură rostite în timp ce morţii şi răniţii erau aşezaţi cu grijă în
bărci şi transportaţi în tăcere spre crucişător.
Clayton, epuizat de cele cinci zile de marş trudnic prin
junglă şi de participarea la cele două bătălii cu negrii, se îndreptă spre
cabană ca să îmbuce ceva şi să guste tihna patului său de frunze, după două
nopţi petrecute în pădure.
Jane îl aştepta lîngă uşa cabanei.
— Şi bietul
locotenent? întrebă ea. N-aţi găsit nicio urmă?
— Am sosit prea tîrziu, domnişoară Porter, replică el cu
amărăciune.
— Povesteşte-mi. Cum s-au întîmplat lucrurile? întrebă
Jane.
— Nu pot,
domnişoară Porter, e prea hidos.
— Vrei să spui că
l-au torturat? şopti fata.
— Nu ştim ce i-au făcut înainte de a-l fi ucis răspunse
Clayton, cu o faţă trasă de oboseală şi de tristeţea resimţită pentru bietul
D'Arnot şi punînd accentul pe cuvîntul „înainte".
— Înainte de a-l fi ucis! Ce vrei să spui'? Doar nu sunt...
nu sunt...?
Jane se gîndea la insinuările lui Clayton în legătură cu
apartenenţa omului pădurii la acest trib şi nu găsea putere să articuleze
oribilul cuvînt.
— Ba da, domnişoară Porter, sunt... canibali... ripostă el
pe un ton amar, pentru că şi în mintea lui Clayton revenise brusc imaginea
omului pădurii şi acea stranie, inexplicabilă gelozie care-l încercase în urmă
cu două zile îl năpădi iarăşi; apoi, cu o subită brutalitate care nu i se
potrivea lui Clayton mai mult decît i se potriveşte unei gorile respectul
curtenitor, izbucni.
— Cînd zeul dumitale te-a părăsit atît de brusc, se
grăbea, fără îndoială, să se ducă la ospăţ.
De îndată ce rosti cuvintele de mai sus, îi şi păru rău,
deşi n-avea habar cît de adînc o răniseră pe fată. Regretul său era provocat
doar de neîntemeiata-i lipsă de loialitate faţă de cineva care salvase pe rînd
viaţa fiecărui membru din grup, fără să fi făcut nimănui vreun rău.
Fata îşi sumeţi capul.
— Faţă de afirmaţia dumitale, domnule Clayton, nu poate
exista decît un singur răspuns potrivit, şi regret că nu sunt bărbat ca să ţi-l
pot da, ripostă ea pe un ton de gheaţă. Îi întoarse spatele şi intră în cabană.
Clayton era englez, aşa că, pînă să înţeleagă ce răspuns anume i-ar fi dat un
bărbat, fata şi dispăruse din vedere.
“Zău aşa, îşi spuse el mîhnit m-a făcut mincinos. Şi-mi
închipui că o şi merit adăugă îngîndurat. Clayton, băiete, ştiu ca eşti istovit
şi cu nervii zdruncinaţi, dar ăsta nu-i un motiv să te prosteşti. Mai bine
te-ai duce la culcare.”
Înainte de a se culca însă, o strigă încetişor pe Jane
deasupra perdelei din pînză de catarg care-i despărţea, pentru că voia să-şi
ceară scuze; dar cu acelaşi succes s-ar fi putut adresa şi Sfinxului. Atunci
aşternu cîteva cuvinte pe un petic de hîrtie, pe care-l strecură pe sub
despărţitură.
Jane văzu biletul, însă nu-l luă în seamă pentru că era
foarte furioasă, jignită şi îndurerată, dar fiindcă era femeie, pînă la urmă îl
ridică şi-l citi.
Draga mea domnişoară Porter,
N-am avut
niciun drept să insinuez ceea ce am insinuat. Singura mea scuză este că mi-s
nervii tociţi — ceea ce nu constituie deloc o scuză.
Te rog,
încearcă să gîndeşti că n-am rostit acele cuvinte. Îmi pare foarte rău. Dintre
toţi oamenii din lume, dumneata eşti ultima pe care aş fi vrut s-o jignesc.
Spune-mi că m-ai iertat.
Wm. Cecil Clayton
„Aşa a gîndit,
altfel nu i-ar fi trecut prin cap s-o spună, raţiona fata, dar nu poate fi
adevărat, oh, ştiu că nu-i adevărat!”
O frază din scrisorică o sperie: „Dintre toţi oamenii din
lume, dumneata eşti ultima pe care aş fi vrut s-o jignesc".
Cu o săptămînă înainte, fraza aceasta ar fi umplut-o de
bucurie, acum însă o mîhnea. Dorea să nu-l fi întîlnit niciodată pe Clayton. Îi
părea rău că-i ieşise în cale zeul pădurii. Şi-apoi mai era şi biletul celălalt,
pe care-l găsise în iarbă în faţa cabanei, în ziua cînd se întorsese din
junglă, epistola de dragoste semnată: Tarzan din neamul maimuţelor. Cine mai
putea fi şi acest nou curtezan? Dacă era un alt locuitor sălbatic al acestei
cumplite păduri, ce n-ar fi fost oare în stare să comită pentru a o dobîndi?
— Esmeralda! Trezeşte-te! îi strigă. Mă enervează să te
văd dormind în tihnă, cînd ştii prea bine că lumea-i plină de nenorociri!
— Gaberelle! ţipă Esmeralda, ridicîndu-se. Ce s-a mai întîmplat?
Un hiponocer? Unde-i, domnişoară Jane?
— Tîmpenii, Esmaralda, nu-i nimic. Culcă-te din nou. E
destul de rău cînd dormi, da-i mult mai rău cînd eşti trează..
— Da, inimioara mea, da' ce-i cu comoara mea? Ce-are în
seara asta de-i cam desprismată?
— Oh, Esmeralda, în seara asta sunt urîcioasă, răspunse
fata. Nu lua aminte la ce spun, hai, fii bună!
— Da, inimioara mea! Acuma fetiţa se duce frumos să facă
nani. Are nervii în batistă. Ce mai, cu toţi ripotamii şi cu oamenii ăia care
mănîncă duhuri, de care mi-a povestit domnu' Philander. Dumnezeule, nu-i de
mirare să capete omu' o persecuţie nervoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu