Taras Bulba (5)

Curînd, toată partea de miazăzi-apus, lo­cuită de leşi, ajunse pradă spaimei. Pretutin­deni se răspîndi aceeaşi veste: „Zaporojenii!... S-au ivit zaporojenii!...” Şi toţi cei ce erau în stare să-şi pună la adăpost viaţa, şi-o pu­neau. Toată suflarea omenească se ridică de-ndată şi se împrăştie unde văzu cu ochii, după obiceiul acelui veac lipsit de orînduire temei­nică şi de grija zilei de mîine, cînd omul nu-şi dura nici cetăţi, nici castele, ci se mulţumea doar cu un lăcaş vremelnic de paie, zicîndu-şi: „Ce să mai irosesc muncă şi bani pe căsuţă, dacă tătarii tot au să mi-o facă una cu pămîn­tul, cînd or năvăli peste noi!“ 

Toţi erau în mare fierbere: unii îşi schimbau plugul şi boii pe un cal şi o puşcă şi se duceau pe la polcuri, alţii se ascundeau, punîndu-şi la adăpost vi­tele şi luînd cu ei în pribegie tot ce se putea lua. Ici-colo se întîlneau pe drum dintre aceia care întîmpinau oaspeţii cu arma în mînă, dar cei mai mulţi fugeau din vreme la apro­pierea lor. Toţi ştiau că e greu să ai de-a face cu acea mulţime neînfrînată şi gata de luptă, cunoscută sub numele de oaste zaporojană, care, sub înfăţişarea neorînduielii ei samavol­nice, avea o alcătuire atît de bine chibzuită cînd era vorba de fapte de arme. Călăreţii înaintau fără să-şi istovească sau să-şi înfierbinte caii; pedestraşii mergeau treji în urma carelor, şi toată tabăra umbla numai noaptea, odihnindu-se în timpul zilei pe întinderi nelo­cuite, departe de sate, sau prin păduri, încă destul de numeroase pe-atunci. In faţa armatei mergeau iscoade şi olăcari, trimişi anume înainte pentru a afla şi a iscodi cum stau lucrurile. Foarte adeseori cazacii răsă­reau ca din pămînt tocmai acolo unde erau mai puţin aşteptaţi şi atunci totul îşi lua rămas bun de la viaţă. Satele erau mistuite de foc; caii şi vitele care nu puteau fi luate de oştire, erau ucise pe loc. Părea că oastea zaporojană petrece mult mai vîrtos decît îşi vede de înain­tarea ei războinică. Şi azi ni se ridică părul măciucă la auzul neînchipuitelor cruzimi pe care le săvîrşeau zaporojenii în veacul acela pe jumătate sălbatic: prunci căsăpiţi, femei cu sînii tăiaţi, prizonieri lăsaţi în libertate cu picioarele jupuite de piele pînă la genunchi — într-un cuvînt, cazacii plăteau cu vîrf şi înde­sat datoriile trecutului. Stareţul unei mînăstiri, auzind de apropierea lor, le trimise înainte doi monahi, cu poruncă să le spună că ei nu se poartă cum se cuvine, că între cazaci şi ocîrmuire domneşte o înţelegere şi că za­porojenii calcă îndatoririle pe care le au faţă de rigă şi odată cu aceasta şi drepturile poporului.

—    Spune-i episcopului tău, din partea mea şi a tuturor zaporojenilor, îi răspunse hatmanul oştirii, să fie fără grijă! Cazacii nu fac deocamdată altceva decît să aprindă şi să-şi aţîţe lulelele!

Nu trecu mult după aceea şi falnica mînăstire fu cuprinsă de o mare de flăcări mistuitoare, şi printre valurile ei dezlănţuite priveau pline de dojană uriaşele ei ferestre gotice. Cete numeroase de călugări, jidovi şi femei pornite în pribegie sporeau numărul locuitorilor din acele oraşe unde se întrezărea chiar numai o licărire de nădejde în ajutorul unei garnizoane sau a miliţiei orăşeneşti. Sprijinul întîrziat trimis uneori de ocîrmuire şi alcătuit din pîlcuri mici de armată, fie că nu putea să-i găsească pe cazaci, fie că se lăsa cuprins de spaimă la vederea lor şi le întorcea spatele la cea dintîi întîlnire, iar ostaşii fugeau mîncînd pămîntul, pe caii lor iuţi. Se întîmpla uneori ca mulţi comandanţi de armată din slujba craiului, care se acoperiseră de faimă în alte războaie, să-şi unească puterile şi să se ridice laolaltă întru stăvilirea zaporojenilor. In astfel de împrejurări îşi cercau norocul cazacii tineri, care se ţineau departe de tîlhării, nu umblau după jaf şi nu se măsurau cu duşmanii neputincioşi, dar ardeau de nerăbdare să-şi arate dibăcia în faţa celor vîrstnici, încăierîndu-se fiecare cu cîte unul din leşii se­meţi ce călăreau ţanţoşi pe armăsarii lor de foc, fluturîndu-şi în vînt mînecile largi ale dolmanelor. Ce ucenicie plină de desfătare! Mulţi dintre ei se şi aleseră cu dichisuri de cai, puşti şi săbii scumpe. Nu trecu bine o lună şi puii de altădată, cărora abia le dădeau tuleiele, se schimbară cu totul şi se prefăcură în bărbaţi. Feţele lor, în trăsăturile cărora se în­trezărea pînă acum un fel de blîndeţe tine­rească, căpătară o pecete de asprime şi putere. Cît despre bătrînul Taras, inima îi creştea de bucurie cînd vedea că amîndoi fiii lui ajunse­seră în rîndul celor mai destoinici. Lui Ostap părea că ursita însăşi îi hărăzise o viaţă plină de vitejii şi izbînzi, pe calea anevoioasă a fap­telor de arme. Nu-şi pierdea niciodată sîngele rece, niciodată nu se simţea descumpănit, ci dimpotrivă, cu o stăpînire de sine aproape nefirească pentru un tînăr de douăzeci şi doi de ani, ştia să cîntărească într-o singu­ră clipă primejdia în care se afla, precum şi, îndeobşte, starea lucrurilor, găsind mijlocul de a se feri de acea primejdie, dar a se feri numai şi numai cu gîndul de a o birui îndată după aceea, cît mai temeinic. Mişcările lui aveau acum o hotărîre pe care numai încerca­rea le-o poate da şi purtau în ele semnul neîndoielnic al unei viitoare căpetenii de ca­zaci. Statura lui falnică şi însuşirile lui ostă­şeşti dobîndiseră ceva din puterea şi înfăţi­şarea unui leu.

—    O, da! Ostap o să ajungă într-o zi o căpetenie destoinică de polcuri, zicea bătrînul Taras. Pe legea mea că o să fie un straş­nic paladin, mai ceva decît taică-său!

Andrii se cufundase şi el cu totul în muzica încîntătoare a gloanţelor şi a săbiilor. El nu ştia ce înseamnă să cîntăreşti, să chibzuieşti sau să socoţi dinainte puterile tale sau ale vrăjmaşului. El vedea în luptă o încîntare şi o desfătare nebună, ceva ca un fel de beţie, în clipa cînd minţile se înfierbîntă, privirile se împăienjenesc şi se tulbură, capetele se rostogolesc de pe umeri, caii se prăbuşesc cu zgomot la pămînt, iar el zboară ca ameţit de băutură, de şuierul gloanţelor şi strălucirea paloşelor, împarte lovituri în dreapta şi în stînga şi nu le simte pe cele primite. De multe ori rămînea Taras uluit văzind cum Andrii, mînat doar de înflăcărarea lui nestăvilită, se încumeta la isprăvi pe care nu le-ar fi făcut niciodată un oştean socotit şi cu sînge re­ce, şi cum, purtat de avîntul lui, săvîrşea ade­vărate minuni, care lăsau cu gura căscată şi pe bătrînii cazaci căliţi în lupte. Taras se minuna şi zicea:

—  Şi ăsta-i un oştean destoinic! Feri-l-ar Dumnezeu de sabia duşmană! Nu-i ca Ostap, dar de vrednic, e vrednic!

...Şi iată că oştirea căzăcească se hotărî să meargă drept asupra oraşului Dubno, unde se zicea că visteria e plină şi că-s mulţi tîrgoveţi avuţi. Într-o zi şi jumătate străbătură calea pînă acolo şi se iviră în faţa oraşului. Locuito­rii din Dubno luară hotărîrea să se apere pînă la cea din urmă picătură de sînge şi îşi vădiră dorinţa să moară mai degrabă în pieţe şi pe uliţi, la intrarea caselor, decît să-i lase pe vrăj­maşi să le calce pragurile. Oraşul era împrej­muit de un val înalt de pămînt; acolo unde valul era ceva mai jos, se întrezărea cîte un zid de piatră al vreunei case ce slujea drept întăritură sau cîte o ulucă de stejar. Garnizoa­na era puternică şi simţea pe deplin toată însemnătatea menirii ei. La început, zapo­rojenii se avîntară pe negîndite înspre val, dar fură întîmpinaţi de o ploaie de mitralii. Tîrgoveţii şi orăşenii nu vroiau nici ei, pesem­ne, să stea cu mîinile în sîn şi se grămădi­seră cu toţii pe meterez. In ochii lor se vedea o hotărîre deznădăjduită de a se împotrivi; femeile luau şi ele parte la apărare; zaporoje­nii se treziră împroşcaţi cu pietre, poloboace, oale, apă clocotită şi saci cu nisip, care le luau vederea. Cazacilor nu le plăcea de fel să lupte împotriva cetăţilor întărite; nu prea erau meşteri la împresurări. Hatmanul oştirii dădu poruncă de retragere şi zise:

—  Nu-i nimic, fraţi cazaci! Acum dăm înapoi, dar ce-i cu asta? Să nu fiu eu bun creştin, ci tătar spurcat, dacă măcar vreunul din cei din oraş o să ne scape teafăr! N-au decît să crape cu toţii de foame, cîinii afurisiţi!

Oştirea se retrase de pe val, împresură strîns tot oraşul, şi ca să-şi mai treacă de urît pînă una-alta, începu să pustiască împrejuri­mile, să pună foc satelor, căpiţelor de grîu ră­mase în cîmp şi să-şi slobozească hergheliile pe holdele neatinse încă de seceră, unde se legănau ca într-adins spicele grele, rodul neobişnuit de bogat care răsplătise în acel an truda plugarilor. Orăşenii priveau cu spaimă cum se duce hrana lor de toate zilele. Iar caza­cii, după ce împrejmuiră oraşul de două ori cu cîte un brîu de căruţe, se rostuiră la fel ca în Seci, pe polcuri, şi acum îşi fumau lu­leaua, schimbau între ei armele dobîndite în luptă, săreau capra, jucau de-a cine pierde, cine cîştigă, şi aruncau căutături ucigător de nepăsătoare spre oraşul împresurat. Noaptea se aprindeau focuri şi bucătarii tuturor curenelor fierbeau terci în ceaune uriaşe de aramă. Pînă la revărsatul zorilor, străji neadormite rămîneau de veghe lîngă focuri. Dar nu trecu mult şi zaporojenilor începu să li se urască de atîta tihnă şi trezie, neîntrerupte de vreo faptă de arme. Hatmanul oştirii dădu chiar po­runcă să se împartă cazacilor de două ori mai mult vinaţ decît pînă atunci, lucru îngăduit de datina oştirii, pe timpul cînd nu se întîmpla să fie încăierări grele ori drumuri istovitoare. Tinerilor, şi mai cu osebire celor doi feciori ai lui Taras Bulba nu le era pe plac o aseme­nea viaţă. Andrii era cuprins de urît, şi nu ascundea asta.

—   Minte necugetată ce eşti, îi spunea Ta­ras. Rabdă, cazace, c-ai să ajungi hatman! Nu-i numai acela ostaş destoinic care nu-şi pierde cumpătul într-o luptă grea, ci mai cu seamă acela care nu se lasă pradă urîtului chiar cînd stă degeaba, care ştie să îndure ori­ce, fără să crîcnească şi care pînă la urmă face tot numai ce ştie el!

Dar poate oare un tînăr înflăcărat să îm­părtăşească părerile unui bătrîn? Alta e firea fiecăruia dintre ei şi cu alţi ochi privesc ei acelaşi lucru.

In vremea asta sosi şi polcul lui Taras, adus de Tovkaci, însoţit de alţi doi esauli, de pisar şi de alte cinuri ale polcului; se aduna­seră cu totul peste patru mii de cazaci. În rîndurile lor erau mulţi volintiri, care se ridi­caseră minaţi numai de voia lor, fără să fie chemaţi de cineva, de îndată ce auziseră des­pre ce e vorba. Esaulii aduseseră cu ei binecuvîntarea trimisă feciorilor lui Taras de bătrîna lor mamă şi cîte o iconiţă din lemn de chiparos, luate de dînsa de la mînăstirea Mejogorski din Kiev. Amîndoi fraţii îşi puseră la gît iconiţele sfinte şi fără să vrea căzură pe gînduri, amintindu-şi de măicuţa lor. Ce le hărăzea oare binecuvîntarea ei? Biruinţă asupra vrăjmaşului şi apoi o întoarcere veselă în patrie, încărcaţi de prăzi bogate şi slavă, spre veşnica preamărire a banduriştilor, ori...? Dar necunoscute sunt căile viitorului, care se ridică în faţa omului aidoma negurii de toam­nă ce se înalţă din mlaştini. Nebuneşte zboară prin această negură, în sus şi-n jos, păsări purtate de bătăile repezi ale aripilor, fără să se vadă între ele: porumbiţa nu vede uliul, iar uliul nu vede porumbiţa şi niciuna dintre ele nu ştie cît de departe zboară de pieirea ei...

Într-un tîrziu, Ostap se apucă iar de treabă, îndreptîndu-se înspre locul de aşezare al pol­curilor. Dar Andrii simţea, fără să ştie nici el de ce, un fel de apăsare pe inimă. Cazacii sfîrşiseră cina; seara se stinsese de mult; o noapte de iulie nemărginit de frumoasă stăpînea stihiile. Dar Andrii nu se încumeta să se întoarcă la polcul său, nici să se culce; căta întruna, fără să vrea, la măreaţa privelişte din faţa lui. Tăriile înalte ale cerului sclipeau de licărul fără număr al stelelor cu lumina lor şovăielnică şi tăioasă. Pînă hăt departe în cîmp se întindeau care risipite în neorînduială; de ele atîrnau căldări murdare de dohot, iar înăuntrul carelor erau grămădite bunuri şi merinde luate de la vrăjmaşi. Pe lîngă care, sub ele sau ceva mai depărtişor, erau întinşi pe iarbă zaporojenii. Dormeau cu toţii, trîntiţi parcă anume pentru a fi zugrăviţi pe pînză: unul cu o legăturică sau o cuşmă sub cap, altul folosind în loc de pernă şoldul aproapelui său... Dar sabia, puşca, luleaua scurtă cu zor­zoane de aramă, cu cui de fier pentru cură­ţat şi cu amnar erau fără greş asupra fie­căruia dintr-înşii. Boii mari şi grei se culca­seră aşijderea cu picioarele strînse sub ei, ca nişte grămezi albicioase şi aduceau de de­parte cu nişte pietroaie sure aruncate la întîmplare pe cîte un loc mai povîrnit. De pretutindeni din iarbă se ridica sforăitul gros al oştenilor adormiţi, la care răspundea din stepă nechezatul răsunător al armăsarilor, scoşi din fire din pricina piedicilor de la pi­cioare. Apoi, pe nesimţite o altă privelişte, măreaţă şi totodată înspăimîntătoare îşi adău­ga culorile la frumuseţea de negrăit a nop­ţii de iulie: erau vîlvătăile roşietice ale îm­prejurimilor oraşului, mistuite de foc. Ici — flăcările se înălţau măreţe şi liniştite, aşternîndu-se frumos pe cer; colo — dînd în calea lor de vreo piedică uşor de mistuit, se învol­burau dintr-o dată ca un vîrtej, şuierînd şi repezindu-se în sus pînă la stele, unde şuviţele lor desprinse din trupul pojarului se stingeau hăt departe, în cer... Dincoace se zărea cîte o mînăstire neagră, pîrjolită mai demult, ce se înălţa aspră şi ameninţătoare ca un călugăr cartusian(1), vădindu-şi la fiecare străfulgerare de lumină măreţia mohorîtă. Dincolo ardea cîte o livadă a monahilor. Părea că se aude pînă în depărtare cum sfîrîie pomii încolăciţi de fumul negru şi cînd, în sfîrşit, flacăra răzbea biruitoare, strălucirea ei de fosfor sîngerie- liliachie scălda într-o clipă ciorchinele grele de prune, sau prefăcea în aur roşu perele abia date în pîrg; o dată cu ele însă lumina şi cîte un leş negru aninat de zidul mînăstirii sau de ra­mura vreunui copac. Erau monahii sau bieţii ovrei ce piereau o dată cu clădirea, mistuiţi de aceeaşi pară. Deasupra vîlvătăilor se roteau în depărtare păsări ce semănau cu îngrămădiri de cruci negre şi mărunte, presărate pe o cîm pie de foc. Oraşul împresurat părea că doarme.

Turlele bisericilor, acoperişurile, gardurile şi zidurile lui se liminau uneori liniştit de văpăile flăcărilor îndepărtate. Andrii făcu oco­lul cazacilor. Focurile în jurul cărora şedeau străjile erau gata-gata să se stingă, pe cînd străjile moţăiau, sătule de terciul şi de găluştele cu care se îndopaseră din belşug, după pofta inimii. Andrii se minună în treacăt de o ase­menea nepăsare, zicîndu-şi: „Bine că nu se află în preajmă vreun duşman puternic şi că n-avem de cine ne teme“. în cele din urmă se apropie şi el de unul din care, se urcă într-însul şi se lungi cu faţa în sus şi cu mîinile împreunate sub ceafă, dar nu putu multă vre­me să adoarmă şi rămase cu ochii la cerul larg desfăşurat înaintea lui. Văzduhul era curat şi limpede. Mulţimea stelelor ce alcătuiau Ca­lea Laptelui şi încingeau bolta ca un brîu era scăldată toată în lumină. Uneori, Andrii se pierdea pentru o vreme şi pîcla uşoară a somnului trecător îi întuneca strălucirea ceru­lui; dar apoi cerul se limpezea din nou şi Andrii îl vedea iar ca înainte.

Cum sta aşa, îi păru deodată că zăreşte o fărîmă de clipă un chip ciudat, un chip de om. Crezînd că-i doar o plăsmuire a visului care o să se risipească îndată, deschise larg ochii, dar văzu cu adevărat un obraz supt şi nespus de chinuit, ce stătea aplecat asupră-i şi-l privea drept în faţă. De sub năframa întunecată, aruncată în grabă peste cap, ieşeau smocuri lungi de păr negru ca tăciunele, încîlcit şi neîngrijit. Lucirea neobişnuită a ochilor şi obrazul galben ca de mort, cu trăsă­turile prea ascuţite, l-ar fi făcut pe oricine să creadă că are în faţa lui o nălucă. Andrii îşi încleştă fără să vrea mîna pe armă şi rosti repede, cu o voce aproape sugrumată:

—   Cine eşti? De eşti duh necurat, piei din ochii mei! De eşti om în carne şi oase, nu ţi-ai ales bine timpul de şagă. Te ucid dintr- un singur foc!

Ca răspuns la vorbele lui, năluca îşi duse degetul la buze; părea că-l roagă din toată puterea sufletului să tacă. Andrii coborî mîna şi începu să cerceteze arătarea, cu toată luarea-aminte. Părul lung, gîtul şi pieptul negri­cios, pe jumătate dezgolit, îi dădură a înţelege că are în faţa lui o femeie. Dar se vedea cît colo că nu era de prin partea locului. Chipul ei supt de boală era smead; pomeţii ieşeau mult în afară din obrajii scofîlciţi. Ochii înguşti se lungeau în sus spre coadă. Cu cît Andrii privea mai mult chipul ei, cu atît i se părea că întrezăreşte în trăsăturile lui ceva cunoscut. În cele din urmă nu mai putu răbda şi întrebă:

—   Cine eşti? Spune! îmi vine a crede că te-am cunoscut odată, ori poate te-am zărit numai în treacăt?

—   Acum doi ani, la Kiev.

—   Acum doi ani... la Kiev... îngînă Andrii vorbele ei, căutînd în acelaşi timp să depene în minte tot ce-i mai rămăsese în cap din viaţa lui de bursac. Apoi o mai privi o dată ţintă şi cu totul pe neaşteptate strigă în gura mare: Eşti tătăroaica... sluga duducăi, fata voievodului!...

—   Ssst! făcu tătăroaica, împreunîndu-şi mîinile a rugă. Tremura din tot trupul şi căta cu spaimă în jur, să vadă de nu s-o fi deşteptat vreun cazac, trezit de strigătul nestă­vilit al lui Andrii.

—   Spune odată, cum de eşti aici şi pentru ce? zise Andrii în şoaptă, cu o voce sugruma­tă ce se frîngea în orice clipă de marea tulbu­rare lăuntrică. Unde-i duduca? Mai trăieşte?

—    E aici, în oraş!

—  În oraş? rosti Andrii, stăpînindu-se cu greu să nu strige iarăşi şi simţi că tot sîngele îi năvăleşte în inimă. Pentru ce e în ora­şul ăsta?

—    Pentru că şi domnia sa, boierul bătrîn, tot în oraş e. De un an şi jumătate îi voievod la Dubno.

—    Şi duduca-i măritată? Haide, vorbeşte odată! Că tare mai eşti nu ştiu cum! Ce face?...

—    De două zile n-a luat nimic în gură.

—   Cum aşa?

—   Nimeni din oraş nu mai are de multă vreme nici o fărîmă de pîine. Toţi mănîncă de nu ştiu cîte zile numai ţărînă.

Andrii rămase încremenit.

—   Duduca te-a văzut de pe meterez, împreună cu zaporojenii tăi. Ea mi-a zis: „Du-te de-i spune paladinului că de-şi amin­teşte de mine, să vină! Iar de nu-şi aminteş­te, să-ţi dea o bucată de pîine pentru mama mea bătrînă, pentru că nu vreau să văd cum îşi dă sufletul în ochii mei. Mai bine mor eu cea dintîi, iar dînsa după mine. Să te rogi de el, să-i cazi în genunchi, să-i cuprinzi picioarele. Are şi el o mamă bătrînă! Să-ţi dea pîinea în sănătatea ei!“

Un noian de simţăminte se deşteptară şi se aprinseră în pieptul tînăr al cazacului.

—     Dar cum de ai ajuns aici? Pe unde ai venit?

—     Pe sub pămînt.

—     E vreo trecere?

—    Este.

—    Unde?

—    N-ai să mă dai de gol, voinicule?

—    Făgăduiesc pe sfînta cruce.

—    Dacă te cobori în rîpă şi treci pîrîiaşul, dai de intrarea ei ascunsă în păpuriş.

—    Şi răspunde drept în oraş?

—    Drept în mînăstirea de-acolo.

—    Să mergem fără zăbavă, să mergem!

—    Dar... în numele lui Hristos şi a sfintei Marii, ia o bucată de pîine!

—  Las’ că iau! Rămîi aici, lîngă car. Sau, mai bine, culcă-te în el. N-o să te vadă ni­meni, dorm toţi! Mă întorc îndată! Şi Andrii se îndreptă spre carele cu merindea polcului. Inima îi bătea cu putere. Tot trecutul, tot ce fusese pînă acum înăbuşit de viaţa din tabără, de traiul aspru de ostaş, se ridicase dintr-odată din adîncurile sufletului său, încercînd întîmplările de azi. Şi iar se ivi din străfunduri, în faţa ochilor lui, ca din adîncul fără margini al unei mări, femeia mîndră de odinioară. Ca într-o lucire de fulger văzu voinicul în amintirea lui braţele ei ferme­cătoare, ochii minunaţi, buzele surîzînde, pă­rul castaniu şi des, răspîndit în cîrlionţi peste piept, şi tot trupul ei feciorelnic, mlădiu, puternic şi armonios. Nu, toate acestea nu erau stinse, nu muriseră în pieptul lui: se tră­seseră doar vremelnic la o parte, lăsînd liber­tate altor porniri clocotitoare ale sufletului; dar adesea, foarte adesea chiar, tulburau som­nul adînc al tînărului cazac. În astfel de nopţi se trezea şi rămînea îndelung cu ochii deschişi, neştiind să-şi tălmăcească pricinile acestei stă­ri. Acum mergea înainte, dar bătăile inimii lui se înteţeau tot mai mult, şi numai la gîndul că are s-o vadă iar, îi tremurau genunchii tineri. Ajuns la căruţe, îşi dădu seama că uitase pentru ce venise acolo. Duse mîna la frunte şi se frecă îndelung, pentru a-şi aminti ce anume avea de făcut. La urmă, tresări deoda­tă cu putere, cuprins de spaimă la gîndul că fata poate moare de foame. Atunci se repezi la căruţă, înşfăcă mai multe pîini negre, mari, le luă sub braţ, dar numaidecît îi dădu prin minte că hrana aceasta i s-ar potrivi mai degrabă unui cazac voinic, care se mulţumeşte cu te miri ce, dar că-i prea grea şi chiar jignitoare pentru gingăşia unei fete. Tot gîndind aşa, îşi aminti că în ajun hatmanul oştirii dojenise pe bucătari pentru că irosi­seră toată făina de hrişcă la un singur terci, în vreme ce ar fi putut pregăti dintr-însa pe puţin trei terciuri. Încredinţat pe deplin că o să găsească terci îndeajuns prin cazanele bu­cătarului, Andrii luă cu el ceaunelul de drum al lui taică-su şi se duse la bucătarul polcului lor, care dormea în preajma a două cazane de cîte zece vedre fiecare; cenuşa de sub ele n-apucase încă să se răcească. Dar cînd privi înăuntrul lor, flăcăul rămase uimit: cazanele erau goale. Ca să mănînci tot terciul din el, ar fi trebuit să dai o luptă aproape dincolo de puterile omeneşti, mai cu seamă că în polcul lor erau mai puţini oameni decît în toate celelalte. Mai aruncă o privire şi prin cazanele polcuri­lor vecine: nicăieri nimic! Şi fără să vrea îi veni în minte zicala: „Zaporojenii sunt aidoma copiilor: puţin le dai, puţin mănîncă; le dai mult, nimic nu lasă“. Dar ce era de făcut? Îşi aminti că în căruţa lui Taras trebuia să fie un sac cu pîine albă, găsită de cazaci la brutăria mînăstirii pe care o jefuiseră. Se duse drept la carul părintelui său, dar sacul nu mai era acolo: şi-l luase Ostap drept căpătîi şi acum dormea tolănit pe iarbă, în apropierea carului, umplînd cîmpul cu sforăitul său puter­nic. Andrii apucă sacul cu o mînă şi îl trase dintr-o dată cu atîta putere, încît capul lui Ostap se izbi de pămînt; buimac de somn, Os­tap se aşeză în capul oaselor, cu ochii închişi, şi strigă în gura mare: „Puneţi mîna pe afuri­situl cela de leah şi prindeţi calul, calul, zic!“  „Ţine-ţi gura că te omor!“ îi strigă la rîndul lui Andrii, speriat, ridicînd mîna cu sacul. Dar Ostap şi fără asta încetase să mai ţipe, se domolise de tot şi scoase un sforăit atît de înfiorător, încît pînă şi iarba se clătina de suflarea lui. Andrii privi cu sfială în jur, ca să se încredinţeze că vorbele fără şir rostite de Ostap în aiureala somnului, nu treziseră pe vreunul din cazaci. Ce e drept, din polcul de alături se înălţă deodată un cap moţat, cerce­tă din ochi împrejurimile şi se lăsă numaidecît iar la pămînt. Flăcăul mai aşteptă o clipă-două, apoi porni spre căruţa lui, cu sac cu tot. Tătăroaica zăcea culcată în car, mai mult moartă decît vie de spaimă.

—  Scoală-te şi hai la drum! Toată lumea doarme, nu-ţi fie teamă! Eşti în stare să duci măcar una din pîini, dacă nu mi-o fi la îndemînă să le port pe toate?

Şi după ce spuse astea, Andrii îşi încărcă sacii pe umeri, mai şterpeli dintr-un car pe lîngă care trecea un alt sac cu mei, luă în mînă pînă şi pîinile pe care voise să le dea tătăroaicei şi, încovoiat puţin sub greutatea po­verii, porni neînfricat printre rîndurile de zaporojeni adormiţi.

—    Andrii, rosti deodată bătrînul Bulba, în vreme ce flăcăul trecea în dreptul lui.

Inima voinicului se opri din bătaie. Încre­meni locului, tremurînd din tot trupul şi întrebă:

—    Ce vrei?

—  Văd o muiere alături de tine. Pe cinstea mea c-o să-ţi trag, cînd m-oi scula, o bătaie, să mă pomeneşti. Muierile o să-ţi mănînce capul, flăcăule!

Zicînd aşa, Bulba se propti în cot şi începu să cerceteze cu luare-aminte tătăroaica înfăşurată în vălul ei. Andrii stătea cu sufletul la gură şi nu îndrăznea să-şi privească tatăl în ochi. Dar după o vreme, cînd îşi înălţă privirile, văzu că bătrînul Bulba doarme cu capul proptit în palmă.

Flăcăul îşi făcu cruce. Spaima îl părăsi mai degrabă chiar decît îi încleştase inima. Dar cînd se întoarse pentru a privi tătăroaica, o văzu stînd în faţa lui ca o stană de piatră, înfăşurată toată în văl, iar licărirea îndepărta­tă a unui foc, ce se înteţise o clipă, îi lumina doar ochii tulburi, ca de mort. Andrii o trase de mînecă şi îşi văzură amîndoi de drum, întorcînd adeseori privirile înapoi, pînă cobo- rîră pe un povîrniş într-o vale joasă, aproape de vîlcea — numită în unele părţi rîpă — pe fundul căreia se tîra leneş un pîrîiaş, printre tufe de rogoz şi bulgări de noroi uscat. Odată ajunşi în vîlcea, fură ascunşi cu totul cîmpiei pe care se întindea tabăra zaporojenilor. Cel puţin cînd Andrii îşi întoarse capul şi se uită îndărăt, văzu că în spatele lui se ridică asemenea unui zid drept, mai înalt decît un stat de om, povîrnişul vîlcelei. Sus, pe marginea lui, se legănau cîteva fire de iarbă, iar peste ele se ridica crai nou, ca o seceră din aur roşu şi sclipitor. O adiere uşoară de vînt ce se stîrnise în stepă vestea ivirea apropiată a zorilor. De nicăieri însă nu se auzea cîntatul îndepărtat al cocoşului: nici în oraş, nici în împrejurimile lui pustiite nu mai rămăsese de multă vreme nici un cocoş. Cei doi drumeţi trecură apa rîuleţului pe un podeţ închipuit dintr-un trunchi de copac prăvălit peste el; de partea cealaltă, malul părea şi mai înalt decît cel lăsat de ei în spate şi se ridica aidoma unei coaste de prăpastie, alcătuind o pavăză trainică şi nezdruncinată cetăţii oraşului. Meterezul de pămînt era mai jos în locul acesta şi garni­zoana de după el nu se zărea. În schimb, ceva mai departe se ridica zidul gros al mînăstirii. Malul repede al povîrnişului era năpădit pe de-a-ntregul de buruieni, iar pe fîşia îngustă de lîngă pîrîu creştea trestia, înaltă cît un stat de om. Deasupra malului se mai zăreau rămăşiţele unui gard de nuiele ce arătau că nu demult pe locul acela fusese o grădină de legume. În faţa gardului creşteau frunze mari de brusture; de după ele se întrezăreau fire de lobodă, scaieţi ţepoşi şi floarea-soarelui ce-şi înălţa deasupra celorlal­te ierburi tipsiile rotate. De cum ajunseră aici, tătăroaica se descălţă şi porni mai de­parte în picioarele goale, ţinîndu-şi grijulie cu mîna poala rochiei, pentru că pămîntul era mocirlos şi plin de apă. Amîndoi drumeţii străbătură anevoie păpurişul şi se opriră în faţa unei grămezi de vreascuri şi mănunchiuri de crengi uscate, de soiul acelora pe care oamenii le foloseau la întărirea pămîntului rîpos. Aici dădură la o parte uscăturile şi găsiră un fel de intrare boltită, o hrubă doar cu puţin mai mare decît gura unui cuptor. Tătăroaica îşi plecă capul şi intră cea dintîi; Andrii o urmă, îndoit tare din şale, astfel încît să poată trece cu sacii lui, şi în curînd amîndoi se treziră într-o întunecime de beznă. Andrii înainta anevoie prin coridorul în­gust de sub pămînt, prin care mergea în urma tătăroaicei, cărînd pe umeri sacii cu pîine.

—  Nu mai avem mult şi dăm de puţină lumină, rosti în sfîrşit călăuza. Ne apropiem de locul unde mi-am lăsat opaiţul.

Şi într-adevăr, pe întunecaţii pereţi de pămînt se ivi o slabă licărire de lumină. Andrii şi tătăroaica ajunseră într-un loc mai larg şi mai neted, unde fusese, pesemne, altădată, o capelă; aşa vădea cel puţin o măsu­ţă îngustă, lipită de perete, ce slujise, se vede, drept masă de altar; deasupra ei se mai zărea încă icoana Madonei, cu chipul aproape şters şi ieşit de vreme. O candelă mică de argint aninată în faţa ei, lumina slab icoana. Tătăroaica se plecă la pămînt şi ridică opai­ţul de aramă lăsat acolo de dînsa; opaiţul era prins pe un picior înalt şi subţire şi avea în jur, atîrnate de lănţişoare, un cleştişor, un ac pentru îndreptarea feştilei şi un stingător. Femeia aprinse opaiţul de la candelă. Lumina se înteţi şi cei doi drumeţi care înaintau prin coridor erau uneori luminaţi de o izbucnire mai puternică a flăcării, iar alteori îşi trimiteau pe pereţi umbra neagră ca tăciunele, ceea ce îi făcea să semene cu tablourile lui Gerardo delle Notti(2). Faţa proaspătă, înfloritoare de sănătate şi tinereţe a voinicului se deosebea izbitor de faţa is­tovită şi gălbejită a însoţitoarei lui. Coridorul prinse a se lărgi încetul cu încetul, astfel încît Andrii se simţi mai la largul lui şi cercetă acum cu nesaţ pereţii de pămînt care-i aminteau de peşterile din Kiev. La fel ca şi în ele, se vedeau aici firide săpate în pereţi, iar în ele, pe-alocuri coşciuge. Cînd şi cînd dădeau chiar de grămezi de oseminte, fără raclă, muiate de umezeală sau prefăcute în scrum. Odinioară trăiseră pesemne şi aici sihaştri, adăpostiţi în locul acesta tainic de furtunile vieţii, de amără­ciuni şi ispite. Pe alocuri, umezeala era atît de mare, încît călcau de-a dreptul pe apă. Andrii era nevoit să se oprească de multe ori pentru a o lăsa pe însoţitoarea lui să-şi tragă sufletul; femeia se simţea tot mai des copleşită de oboseală. Bucăţica de pîine pe ca­re o mîncase îi stîrnise dureri atît de mari în stomacul dezvăţat de hrană, încît rămînea nemişcată clipe lungi, pînă îşi venea în fire.

In cele din urmă văzură în faţa lor o uşiţă de fier. „Slavă Domnului, am ajuns!^” spuse tătăroaica cu glasul stins şi ridică mîna vrînd să bată în uşă, dar nu putu. Andrii izbi cu putere fierul în locul ei; îndată se auzi un vuiet prelung ce arăta că în spatele uşii se întinde un loc gol. Apoi vuietul se preschimbă în hăulit gros: dăduse, pesemne, de o boltă înaltă. Peste cîtăva vreme se auzi zornăit de chei. Părea că cineva coboară o scară. În cele din urmă, uşa se deschise şi drumeţii fură întîmpinaţi de un monah ce stătea pe o scăriţă îngustă, ţinînd în mînă o legătură de chei şi o lumînare. Andrii se opri fără să vrea locului, la vederea călugărului catolic, care stîrnea în cazaci un dispreţ plin de ură; zaporojenii se purtau cu ei mai neomenos decît cu jidovii. Monahul se dădu şi el cu un pas înapoi, zărindu-l pe cazac, dar tătăroaica îi şopti o vorbă pe care Andrii n-o auzi, şi monahul se linişti. Le lumină calea cu lumînarea lui, închise uşa după dînşii, îi duse pe scară în sus şi curînd drumeţii se văzură sub bolţile înalte şi întu­necate ale bisericii mînăstirii. În faţa unuia dintre altare, cu sfeşnice înalte şi luminări, sta în genunchi un preot şi se ruga încetişor. De-a dreapta şi de-a stînga lui stăteau îngenuncheaţi doi slujitori tineri în odăjdii li­liachii, cu pieptare albe de horbotă prinse pe deasupra; amîndoi ţineau cîte o cădelniţă în mînă. Preotul cerea de la Cel-de-sus o mi­nune: mîntuirea oraşului, tărie sufletească pentru cei ce-au început s-o piardă, răbdare pentru cei din cetate, înlăturarea ispititorului care-i povăţuia pe cei oropsiţi să cîrtească şi să se plîngă aidoma unor nevrednici, împotriva nenorocirilor pămînteşti. Cîteva femei ce semănau mai mult a năluci stăteau şi ele în genunchi, sprijinindu-se de spetezele scaune­lor din faţă şi de băncile de lemn înnegrite de vreme, pe care-şi ţineau plecate capetele istovite; cîţiva bărbaţi, proptiţi de coloanele şi pilaştrii ce ţineau bolţile lăturalnice ale bisericii se rugau şi ei, trişti, în genunchi. Fereastra cu geamuri în multe culori de deasupra altarului se încinse dintr-odată de rumeneala zorilor dimineţii şi rotogoale al­bastre, galbene şi de alte multe culori căzură pe podea, luminînd ca prin farmec biserica întunecată. Altarul, ascuns într-o firidă adîncă, se arătă atunci vederilor în toată strălucirea lui; fumul cădelniţelor se opri în aer, ca un nor scăldat de raze vesele de curcubeu. Andrii privea cu uimire, din colţul său întune­cat, minunea săvîrşită de lumină. In clipa următoare, vuietul majestuos al orgii umplu toată încăperea. Vuietul se înteţi din ce în ce şi crescu, prefăcîndu-se în bubuituri grele ca de tunet, apoi se preschimbă într-o muzică cerească şi sunetele ei se avîntară sus de tot, pînă sub boltă, ca un cîntec de glasuri feciorel­nice, pentru ca apoi să se prefacă iar într-un vuiet gros şi să se curme. Multă vreme încă mai răsunară bolţile cutremurate de bubui­turi ca de tunet, ce păreau să stăruie pe sub ele, şi multă vreme se mai minună Andrii, cu gura întredeschisă, de măreţia muzicii auzite.

Apoi simţi cum îl trage cineva de poala hainei. „E vremea să plecăm!^” îi zise tătă­roaica. Străbătură biserica nevăzuţi de nimeni şi ieşiră în piaţa dinaintea ei. Zorile rumeneau demult cerul, prevestind răsăritul soarelui. Piaţa, în patru colţuri, era cu desăvîrşire deşartă; în mijlocul ei mai rămăseseră tarabe de lemn, care vădeau că încă acum o săptămînă, poate, se vindeau aici de-ale gurii. Uliţa, nepietruită ca toate uliţele din acea vreme, nu era altceva decît o mare de glod uscat. In jurul pieţei se ridicau case mă­runţele de piatră şi de pămînt, cu un singur cat. Pereţii lor lăsau să se vadă grinzi şi stîlpi înalţi cît casa, legaţi între ei prin alte grinzi de lemn bătute cruciş, după obiceiul de atunci; de altfel, se pot vedea asemenea clădiri încă şi astăzi prin unele părţi ale Lituaniei şi Lehiei. Toate aceste case aveau acoperişuri din cale-afară de ţuguiate, cu o su­medenie de ferestruici şi răsuflători. De o par­te a pieţii, foarte aproape de biserică, se ridica o clădire mult mai înaltă şi cu totul deosebită de celelalte, primăria oraşului, pe­semne, sau vreo altă ocîrmuire; era cu două caturi şi avea în vîrf un turnuleţ cu două arcade, unde stătea un oştean de veghe; în acoperiş era zidit un cadran mare de orolo­giu. Piaţa întreagă părea moartă; totuşi lui Andrii i se păru că aude un geamăt slab. Cercetînd cu luare-aminte, văzu de cealaltă parte vreo doi-trei oameni, întinşi la pă­mînt fără mişcare. Cazacul îşi pironi ochii asupra lor, căutînd cu tot dinadinsul să vadă dacă sunt numai toropiţi de somn ori morţi de-a binelea, dar în clipa aceea se împiedi­că de ceva. Era leşul unei femei, care părea a fi evreică. Femeia fusese pesemne încă tînără, cu toate că trăsăturile ei, schimo­nosite de durere şi istovite, nu vădeau acest lucru. Pe cap avea o broboadă roşie de mătase; peste urechi îi atîrnau podoabe de mărgăritare ori mărgele, în două rînduri, iar de sub ele ieşeau şuviţe lungi de păr cîrlionţat, ce se aşterneau peste gîtul ei uscat, cu vinele umflate. Alături de ea zăcea un prunc; mînuţa lui se încleştase încrîncenat de sînul vlăguit al mamei şi îl răsucise cu degetele lui mici, într-o pornire de mînie ne­putincioasă: căutase lapte şi nu-l găsise. Copi­laşul nu mai plîngea şi nu mai ţipa şi doar mişcările abia zărite ale pîntecului său, care se ridica şi se cobora încetişor, te făceau să crezi că n-a murit încă şi că e pe cale doar să-şi dea cea din urmă suflare. Andrii şi însoţitoarea lui o cotiră într-o uliţă lăturalnică şi aici fură întîmpinaţi de un om ieşit din minţi care, văzînd încărcătura preţioasă pe care o purta Andrii, se repezi asupra lui ca un tigru, strigînd: „Pîine!“ Dar n-avea puteri pe măsura pornirii lui nebuneşti. Andrii îi dădu un brînci şi omul se prăbuşi la pămînt. Împins de milă, cazacul îi azvîrli o pîine şi nenorocitul se aruncă asupra ei ca un cîine turbat, rozînd şi muşcînd dintr-însa, iar apoi îşi dădu sufletul tot acolo, în drum, închircit de dureri suprao­meneşti pricinuite de stomacul său care se dezobişnuise să primească hrana. Aproape la fie­care pas rămîneau îngroziţi de victimele înspăimîntătoare ale foametei. Părea că mulţi nenorociţi nu mai puteau îndura chinurile în casele lor şi năvăleau în uliţe, mînaţi de nă­dejdea nebună că cerul o să le trimită ceva pentru a le întări puterile. La poarta unei case şedea o bătrînă despre care nu puteai spune dacă doarme, a murit ori a căzut cu totul în nesimţire; femeia nu auzea şi nu vedea nimic. Cu capul adînc plecat în piept, şedea neclintită pe locul ei. De pe acoperişul unei alte case spînzura de-o funie un trup istovit şi ţeapăn: nenorocitul nu găsise în el puteri să îndure pînă la sfîrşit suferinţele foametei şi se hotărîse să le curme cu mîna lui.

La vederea tuturor acestor mărturii groaz­nice ale foametei, Andrii nu se mai putu stăpîni şi o întrebă pe tătăroaică:

—   Se poate oare să nu fi găsit chiar nimic cu ce să-şi ţină zilele? Omul ajuns la mare strîmtoare n-are încotro: trebuie să mănînce chiar şi lucruri de care pînă atunci i-a fost scîrbă, ca de pildă vietăţile oprite de lege şi cîte altele.

—  Oamenii au mîncat tot ce-a fost cu putinţă, i-a răspuns tătăroaica. Au mîncat toate vietăţile. Poţi să răscoleşti mult şi bine oraşul că nu găseşti nici un cal, nici un cîine, şi chiar nici un şoarece. De altfel, noi n-am avut niciodată aici hambare cu de-ale gurii: toate se aduceau din satele vecine.

—  Dar cum se face că voi, care pieriţi de moarte atît de cumplită, mai vreţi să vă apăraţi oraşul?

—  Poate că voievodul nostru i-ar fi închinat pînă acum cazacilor, dar ieri dimineaţă polcovnicul din Budjaka i-a trimis un răvaş, adus de un şoim, îndemnîndu-l să nu dea oraşul pe mîna duşmanului; mai zi­cea acolo că vine în ajutorul nostru cu polcul său, dar că aşteaptă un alt polcovnic şi o să pornească la drum împreună cu el. Îi aşteptăm să pice din clipă în clipă... Dar uite şi casa. Am ajuns.

Andrii zărise încă de departe casa care se deosebea de celelalte şi părea clădită de un arhitect italian. Era ridicată din cărămidă frumoasă şi subţire şi avea două caturi. Ferestrele catului de jos erau înconjurate de un cadru de granit ce ieşea mult în afară. Catul de sus era alcătuit din arcade nu prea mari, care făceau o galerie. Printre arcade se zăreau gratii cu steme. La colţurile casei erau aşijderea steme. O scară largă, din cărămidă vopsită, ieşea pînă în piaţă. La picioarele ei, de-a dreapta şi de-a stînga, vegheau străji, care se ţineau atît de asemănător una cu alta, că păreau zugrăvite. Cu o mînă îşi apucase fiecare alebarda, iar în cealaltă îşi sprijineau frunţile plecate, astfel că aduceau mai degrabă a statui decît a fiinţe vii. Străjile nu dormeau şi nici nu moţăiau măcar, dar erau nesimţitoare faţă de orice; nici nu-i băgară în seamă pe cei ce urcau acum treptele. În capul scării, drume­ţii dădură de un oştean în veşminte bogate, înarmat pînă în dinţi, cu o carte de rugăciuni în mînă. El ridică o clipă ochii istoviţi asupra lor, dar tătăroaica îi spuse doar o vor­bă şi oşteanul îşi coborî privirile iar asupra ceaslovului. Andrii şi însoţitoarea lui intrară în cea dintîi încăpere, destul de mare, care slujea drept odaie de primire sau numai drept tindă. Odaia era ticsită de oameni aşezaţi în fel şi chip pe lîngă pereţi; se găseau aici soldaţi, slugi, îngrijitori de cîini, pivniceri şi argaţi de tot soiul, neapărat trebuincioşi pentru a vădi însemnătatea unui dregător leah, fie oştean, fie stăpîn de moşii. În aer se simţea fum de lumînare stinsă. Alte două lumînări mai ardeau încă în sfeşnicele mari, aproape cît un stat de om, aşezate în mijlocul încăperii, cu toate că prin geamurile ferestrei mari şi zăbrelite privea de mult dimineaţa. Andrii se pregătea tocmai să intre drept pe uşa largă de stejar, împodobită cu stemă şi o sumedenie de alte înflorituri tăiate în lemn, cînd tătăroai­ca îl trase de mînecă şi-i arătă o uşiţă lătu­ralnică în perete. Prin uşiţa asta cei doi ieşiră într-un coridor şi de acolo dădură într-o odaie pe care cazacul o cercetă cu luare-aminte. O rază de lumină, strecurată printr-o crăpătură a oblonului, cădea doar pe o perdea grea de catifea vişinie, pe pervazul daurit şi pe un tablou din perete. Tătăroai­ca îi făcu semn lui Andrii să rămînă acolo şi deschise uşa spre camera de-alături, de unde ţîşni un mănunchi de raze. Cazacul auzi şoapte şi o voce stinsă ce-i răscoli toată fiinţa. Prin uşa întredeschisă văzu o clipă statura gingaşă a unei femei cu părul strîns într-o coadă lungă şi grea, ce-i cădea peste braţul ridicat. Apoi tătăroaica se întoarse şi-i spuse că poate să intre. Andrii nu-şi dădu seama cum a intrat şi cum a închis uşa în urma lui. În odaie ardeau două lumînări; în faţa icoanei pîlpîia sfios o candelă; sub icoană se afla o măsuţă înaltă, dintre acelea pe care le au de obicei catolicii, cu trepte pe care poţi îngenunchia cînd îţi spui rugăciunea. Dar ochii voinicului căutau altceva. El întoar­se capul în altă parte şi văzu o femeie ce părea înmărmurită într-o mişcare repezită, întocmai ca şi cum toată făptura ei se avîntase spre dînsul, şi deodată se oprise locului. Cazacul rămase şi el uluit în faţa ei. Şi-o închipuise cu totul altfel: nu era ea, nu era fata pe care o cunoscuse înainte vreme; n-avea nimic asemănător cu cea de altădată, dar acum era de două ori mai frumoasă şi mai încîntătoare. Pe atunci avea în ea ceva neterminat, nedesăvîrşit; acum însă era o în­făptuire căreia pictorul îi dăduse pînă şi cea din urmă atingere de penel. Cea de odinioară era o fată minunată şi fluşturatică. Cea de azi era o femeie minunată, în toată strălucirea frumuseţii împlinite. Ochii ei, înălţaţi spre dînsul, vădeau un simţămînt mare şi întreg, nu o fărîmă, nu o făgăduială, ci un simţămînt plin. Lacrimile, ce nu se uscaseră încă, îi învăluiau privirile într-o strălucire umedă, care-i pătrunsese pînă în adîncul sufletului. Pieptul, gîtul şi umerii ei atinseseră acum hotarul hărăzit frumuseţii care a ajuns în culmea înfloririi; părul, ce i se risipea înainte vreme în bucle uşoare peste faţă, era strîns acum într-o coadă bogată, pe jumătate îm­pletită, pe jumătate risipită peste braţul ro­tund şi peste piept, în şuviţe lungi şi un­duioase. Trăsăturile ei păreau cu totul schim­bate. Zadarnic cerca Andrii să găsească măcar una dintre acelea pe care le păstra în amintirea lui. Nu, nu mai rămăsese niciuna. Paloarea atît de mare a feţei nu-i ştirbea întru nimic frumuseţea minunată; dimpotrivă, îi dădea ceva şi mai pătrunzător, o vrajă cu neputinţă de învins. Andrii îşi simţi sufle­tul copleşit de o teamă cucernică şi rămase nemişcat în faţa ei. Fata părea şi ea, la rîndu-i, uluită de înfăţişarea cazacului care răsărise înaintea ei în toată frumuseţea şi puterea lui tinerească; pînă şi încremenirea lui din acea clipă nu-i putea ascunde libertatea nestingherită a mişcărilor; ochii îi strălu­ceau de o hotărîre nezdruncinată, sprîncenele-i catifelate se arcuiau semeţ, obrajii arşi de soare erau rumeniţi de focul patimii lui neprihănite, iar mustăcioara-i neagră lucea ca firul de mătase.

—  Nu, nu stă în puterile mele să te răsplă­tesc, viteaz cu suflet mare, rosti fata cu glas argintiu şi unduios. Numai Dumnezeu e în măsură să te răsplătească, şi nu eu, o femeie nevolnică...

Şi îşi lăsă ochii în pămînt; aidoma unor petale negrăit de frumoase şi albe ca zăpada căzură pleoapele peste luminile lor, umbrindu-le cu genele lungi ca nişte săgeţi. Tot chipul ei minunat se plecă uşor, rumenit de jos de o gingaşă roşeaţă. Andrii nu ştiu să-i răspundă nimic. Ar fi vrut să-i spună tot ce avea pe inimă, să i-o spună cu acelaşi foc care-i dogo­rea sufletul, dar nu putea. Îşi simţea buzele încleştate şi n-avea glas; simţea că un umil ca el, crescut la seminar şi într-o viaţă rătăcitoare de oştean, nu poate să răspundă la astfel de vorbe şi îl cuprinse ura faţă de firea lui de cazac.

În clipa aceea intră în odaie tătăroaica. Ea tăiase cîteva felii din pîinea adusă de voinic şi le aducea acum pe o tipsie de aur pe care o aşeză în faţa stăpînei sale. Frumoasa îi aruncă o privire, se uită apoi la pîine, îşi înălţă ochii spre Andrii şi... multe mai citi Andrii în aceşti ochi. Căutătura ei duioasă, care vădea o mare slăbiciune, şi neputinţă de a rosti prin viu grai simţămintele ce o nă­pădiseră, era mult mai pe înţelesul lui Andrii decît toate vorbele. Îşi simţi dintr-o da­tă sufletul uşor, descătuşat. Pornirile şi dorin­ţele inimii lui, stăvilite pînă atunci ca de un frîu apăsător, se scuturară acum de povara acestui frîu şi, libere cum erau, se pregă­teau tocmai să izbucnească în şuvoaie nestăvilite de vorbe, cînd frumoasa îşi întoarse ochii spre slujnică şi o întrebă plină de grijă:

—     Dar mama? Ei i-ai dus pîine?

—     Doarme.

—     Dar tata?

—     I-am dus. A zis că o să vină chiar el să-i mulţumească voinicului.

Atunci fata luă pîinea şi o ridică spre gură. Andrii privea cu o încîntare nemaisimţită cum rupea miezul cu degetele ei de o albeaţă strălucitoare şi cum îl mînca; dar deodată îşi aminti de omul înnebunit de foame care-şi dăduse sfîrşitul în faţa ochilor lui, după ce înghiţise o bucată de pîine. Caza­cul îngălbeni şi o apucă de mînă, strigînd:

—   Ajunge! Nu mai mînca! N-ai mai pus de atîta vreme nimic în gură şi acum pîinea poate să-ţi fie otravă!

Şi fata coborî de-ndată mîna, puse bucăţi­ca pe tavă şi-şi aţinti privirile în ochii lui, ca un copil ascultător. Să încerce numai o vorbă omenească a zugrăvi... Dar nu! Nici dalta, nici penelul, nici vorba atotcup­rinzătoare nu sunt în stare uneori să în­făţişeze tot ce spune o privire de fată şi duioşia de care se simte cuprins acela care se învredniceşte de o astfel de privi­re.

          —   Regină! strigă Andrii, cu inima şi sufletul pline pînă în margini de simţire. Ai trebuinţă de ceva? Ai vreo dorinţă? Spune, porunceşte! Porunceşte-mi să fac pentru tine cel mai greu lucru din lume şi o să alerg într-un suflet ca să-l săvîrşesc. Spune-mi să înfăptuiesc ceva pe care niciun om nu-i în stare să facă şi o să îndeplinesc porunca ta, chiar de-ar trebui să-mi dau şi viaţa. Să mor, da, să mor, pentru că şi moartea de dra­gul tău mi-e atît de dulce că... ţi-o jur pe sfînta cruce... Nu, nu sunt în măsură să-ţi spun cît îmi e de dulce! Am trei cătune! Jumătate din hergheliile părintelui meu sunt ale mele! Tot ce i-a adus de zestre mama, chiar şi bunurile pe care le tăinuieşte tatălui meu — sunt ale mele! Nimeni dintre cazaci n-are arme ca ale mele! Numai pentru plăseaua săbiei ce-o port, cazacii noştri îmi dau cea mai bună herghelie şi trei mii de oi pe deasupra. Dar de toate o să mă lepăd, toate o să le las, o să le zvîrl, o să le ard, o să le înec la o singură vorbă de-a ta sau numai la o mişcare cît de mică a sprîncenelor tale negre! Ştiu că îndrug vorbe prosteşti şi poate nelalocul lor, ştiu că nu-i vremea potrivită pentru toate astea şi mai ştiu că nu unul ca mine, crescut la seminar şi la Zaporojie, o să ştie să mînuiască vorbele, aşa cum ştiu să le mînuiască aceia ce se întîlnesc cu rigi, cneji şi cu toată floarea cavalerilor străluciţi. Văd că tu eşti o făptură a lui Dumnezeu deosebită de noi toţi ceilalţi muritori şi că stai neasemuit mai presus decît orice femeie ori fiică de boier. Noi, ceştilalţi, nu suntem vrednici să-ţi fim nici robi şi numai îngerii cerului ar fi în măsură să te slujească.

Cu o uimire din ce în ce mai mare, toată numai urechi, fără să scoată nicio vorbă, asculta fata cuvintele deschise, izvorîte din inimă, în care se zărea, ca într-o oglindă, sufletul tînăr şi plin de puteri al voinicului. Orice vorbă nemeşteşugită, rostită de glasul ce pornea din fundul inimii lui, era plină de putere. Fata îşi înălţă obrazul minunat, îşi îndepărtă cu o mişcare a mîinii şuviţele supărătoare ale părului, îşi întredeschise buze­le şi rămase aşa multă vreme, cu ochii aţintiţi spre voinic. Apoi vru să spună ceva, dar se opri deodată, amintindu-şi că alta era menirea oşteanului din faţa ei, că în spatele lui se ridică în chip de aprigi răzbu­nători tatăl, fraţii şi patria întreagă a voinicu­lui, că înspăimîntători sunt zaporojenii care au împresurat oraşul şi că atît ea, cît şi cei din oraş sunt sortiţi unei morţi crîncene... Şi ochii se umplură de lacrimi; atunci, cu o mişcare repede a mîinii, fata luă o batistă înflorată de mătase, îşi ascunse faţa în ea, şi într-o clipă batista se umezi toată... Şi multă vreme rămase ea nemişcată, cu capul dat pe spate, strivindu-şi între dinţii albi ca zăpada buza ei gingaşă de jos, de parcă ar fi simţit pe neaşteptate muşcătura înveninată a unui şarpe, şi cu faţa acoperită cu batista, ca să-i ascundă voinicului durerea copleşitoare de ca­re era stăpînită.

—    Spune-mi măcar o vorbă! se rugă Andrii, luîndu-i mîna catifelată.

La acea atingere, un foc dogoritor i se răspîndi prin vine şi cazacul strînse cu şi mai multă putere mîna ce zăcea fără viaţă între ale lui.

Dar ea tăcea, nu-şi lua batista de pe faţă şi rămînea mereu nemişcată.

—    De ce eşti atît de tristă? Spune-mi de ce eşti atît de tristă?

Atunci fata aruncă batista, dădu pe spate părul lung ce-i cădea peste ochi şi îşi re­vărsă durerea în vorbe tînguitoare, rostindu-le atît de încetişor, încît vocea ei părea o adiere de vînt, născută într-o seară minunat de liniştită, ce abia de atinge stuful des crescut pe margine de apă; stuful prinde a foşni, a doini şi trimite deodată în aer sunete sub­ţirele, pline de o nemărginită tristeţe; iar călă­torul ce se nimereşte prin apropiere le prinde din zbor, pătruns de un dor nelămurit, uitînd şi de seara ce se stinge încetul cu încetul, şi de cîntecele vesele ale plugarilor şi cosa­şilor ce se întorc de la cîmp, şi de dondănitul îndepărtat al vreunei căruţe ce trece pe-acolo.

—  Nu sunt eu oare vrednică de nesfîrşită milă? Nu e oare nenorocită mama care m-a adus pe lume? N-am eu parte de soarta cea mai amară din cîte s-au văzut? Şi nu eşti tu oare, soartă nemiloasă, cel mai aprig călău al meu? Pe cîţi nu i-ai adus la picioarele mele? Pe cei mai mîndri dintre şleahtici, pe cei mai avuţi dintre pani, dintre grofii şi baronii străini, precum şi toată floarea cavalerilor noştri. Toţi mă puteau iubi, fără vreo opre­lişte şi ar fi socotit drept o mare fericire dragostea mea. Un semn cu mîna să fi făcut şi oricare dintre ei, cel mai frumos la chip şi cel mai de neam, m-ar fi luat de soţie. Dar tu, soartă nemiloasă, nu mi-ai legat inima de nici unul dintre ei, ci mi-ai legat-o, în ciuda atîtor voinici ai ţării mele, de un străin, de un duşman. Pentru ce, o, maică preacurată a lui Hrist, pentru ce păcate grele, pentru ce nelegiuiri mă prigoneşti atît de cumplit? Zilele vieţii mele de pînă azi s-au scurs în bo­găţie şi belşug. Bucatele cele mai scumpe şi vinurile cele mai dulci mi-au fost hrană şi bău­tură. Pentru ce? La ce bun? Oare numai pentru a mă lăsa să mor de o moarte aprigă, la care nu e osîndit nici cel mai din urmă cerşetor al ţării mele? Şi nu e de ajuns că mă aşteaptă o astfel de ursită înspăimîntătoare, nu e de ajuns că înainte de a-mi da sufletul, scris mi-a fost să văd cum o să moară în chinuri neomeneşti tatăl şi mama mea, pentru mîntuirea cărora mi-aş da cu drag de douăzeci de ori viaţa. Nu, toate astea nu sunt de ajuns: am fost sortită ca înainte de moarte să aud vorbe şi să văd o dragoste cum nu se mai află alta pe lume. A trebuit ca prin spusele lui voinicul acesta să-mi sfîşie în bucăţi inima, ca ursita mea să mi se pară şi mai de plîns, ca să jelesc şi mai amarnic tînăra-mi viaţă, ca moartea să mi se arate şi mai înspăimîntătoare, şi ca, murind, să te blestem şi mai mult, soarta mea cumplită, şi pe tine, fie-mi iertate păcatele grele, sfîntă Maică Precistă!

Şi după ce tăcu, o deznădejde fără margini se oglindi în ochii ei, pe faţă i se aşternu o tristeţe chinuitoare şi totul, de la fruntea şi ochii dureros plecaţi şi pînă la lacrimile mistuite şi uscate de văpaia obrajilor ei blînzi, totul părea a spune: „Nu e fericire pe acest chip“.

—   Dar unde s-a mai auzit pe lume una ca asta? Nu se poate, nu se cade, zise Andrii, ca cea mai frumoasă şi mai bună dintre femei să aibă parte de o soartă atît de amară, cînd a fost născută să i se închine, ca în faţa unei icoane, tot ce e mai ales în lume. Nu, n-ai să mori! Nu eşti sortită morţii! Mă leg pe neamul meu de cazac şi pe tot ce am mai scump în lume că n-ai să mori! Iar de s-o întîmpla totuşi una ca asta, de n-o fi cu putinţă să îndepărtez prin putere, prin rugă ori prin vitejie acea soartă nemiloasă, atunci o să murim împreună, dar mai întîi eu! O să mor în faţa ta, la picioarele tale minunate şi numai moartea o să mă poată despărţi de tine.

—   Nu căuta, voinice, să te înşeli nici pe tine, nici pe mine, îi răspunse fata, clătinînd uşor capul ei frumos. Eu ştiu, şi spre marea mea nenorocire, ştiu prea bine, că tu n-ai dreptul să mă iubeşti! Şi mai ştiu aşijderea care e datoria şi menirea ta: te cheamă la ei tatăl, tovarăşii şi patria, pe cînd noi toţi îţi suntem duşmani!

—   Ce sunt pentru mine tatăl, tovarăşii şi patria? răspunse Andrii, scuturînd din cap, şi îşi îndreptă făptura mlădie şi puternică, asemenea plopului din marginea de rîu. Şi dacă tot am ajuns aici, uite ce vreau să-ţi spun: nu am pe nimeni în lume! Pe nimeni, pe ni­meni! repetă el cu acelaşi glas, însoţindu-şi vorbele cu acea mişcare a mîinii cu care un cazac voinic şi dîrz îşi arată hotărîrea nezdruncinată pentru o faptă nemaiauzită şi cu neputinţă de săvîrşit pentru un altul. Cine a zis că patria mea e Ucraina? Cine mi-a dat-o de patrie? Patria e acel lucru spre care năzuieşte sufletul nostru, acel lucru care îi e mai drag decît orice pe lume. Patria mea eşti tu! Iată patria mea! Şi o port în inimă această patrie, am s-o port cîte zile oi mai trăi şi aş vrea să văd cum ar putea s-o smulgă de acolo vreunul din cazaci! Şi tot ce am pe lume o să vînd, o să dau, o să calc în pi­cioare, pentru această patrie!

Frumoasa încremeni o clipă ca o statuie negrăit de fermecătoare, privindu-l drept în ochi, iar apoi izbucni într-un plîns cu sughi­ţuri, şi cu o pornire minunată, de care e în stare numai un suflet mare de femeie, plăs­muit anume pentru asemenea porniri, i se aruncă la piept şi, cuprinzîndu-i gîtul cu bra­ţele albe ca zăpada, dădu frîu liber lacrimilor. In clipa aceea se auziră pe stradă strigăte ne­lămurite, însoţite de sunete de goarnă şi de bătaia tobelor. Dar Andrii nu le auzi. Nu simţea altceva decît răsuflarea caldă şi înmi­resmată a buzelor ei, şiroaiele de lacrimi ce i se revărsau pe faţă şi părul greu, cu mi­ros ameţitor, ce-i căzuse fetei din creştetul capului şi-l învăluia acum în mătasea lui întunecată şi strălucitoare.

Deodată năvăli în odaie tătăroaica, strigînd fericită şi ameţită de bucurie.

—  Suntem izbăviţi, suntem izbăviţi! Au intrat ai noştri în oraş, ne-au adus pîine, mei, făină şi zaporojeni legaţi fedeleş.

Dar niciunul din cei doi nu auzi ce fel de „ai noştri“ au intrat în oraş, ce au adus cu dînşii şi care sunt prinşii lor. Cu sufletul plin de simţăminte necunoscute celor de pe pămînt, Andrii săruta buzele înmiresmate ce-i atingeau obrazul, buze ce nu rămaseră nici ele pecetluite: îi răspunseră în acelaşi chip. Şi în sărutul care-i lega pe amîndoi, tinerii simţiră ceea ce îi e dat omului să simtă numai o singură dată în viaţă.

Şi pierdut a fost cazacul! Pierdut pentru toată falnica seminţie căzăcească! N-o să mai vadă el de aci înainte nici Zaporojie, nici cătunele părinteşti, nici biserica Domnului, cum nici Ucraina n-o să-şi mai vadă în veci pe cel mai vrednic dintre fii, porniţi întru apărarea ei. Iar bătrînul Taras o să smulgă un smoc de păr din moţul lui încărunţit şi o să blesteme ziua şi ceasul în care a zămislit un astfel de fiu, spre ocara şi ruşinea lui! 

(1)   Călugăr catolic, membru al ordinului cartusian. 

(2)  Gerardo delle Notti (Gerhard van Honthorst), pictor olandez din secolul al XVII-lea, supranumit astfel de italieni deoarece picta de preferinţă scene nocturne, luminate de făclii.

Cap4
Cap6