Noapte
fantastică (partea II)
În clipa aceea,
semnalul startului răsună strident şi deodată întreaga masă — până atunci
vorbăreaţă, searbădă, inertă — deveni cu totul alta. Din nou mulţimea se
învălmăşea din toate părţile înainte, spre barieră. Am fost nevoit să opun
rezistenţă ca să nu fiu târât de curent, căci tocmai în vălmăşagul acela ţineam
să rămân cât mai aproape de ea. Poate, îmi ziceam, se prezintă vreo ocazie
pentru o privire hotărâtoare, pentru vreo atingere, pentru vreo impertinenţă
spontană pe care n-o prevedeam încă; aşa că încercam să-mi croiesc drum spre
dânsa prin lumea grăbită. În clipa aceea, grăsunul de soţ se înghesuia din
direcţia opusă — evident, ca să pună mâna pe un loc bun în tribună; astfel,
ne-am lovit, fiecare mânat de alt zor, atât de puternic, încât pălăria lui
lăbărţată a zburat jos şi tichetele, care erau prinse slobod de panglica ei,
s-au împrăştiat în cerc larg şi au căzut în praf, ca nişte fluturi roşii,
albaştri, galbeni şi albi.
O secundă m-a privit ţintă. Maşinal, eram gata să mă
scuz, dar nu ştiu ce voinţă răutăcioasă mi-a ferecat buzele şi l-am privit cu
răceală, cu o uşoară sfidare jignitoare. Privirea lui, sub imboldul unei furii
ce ţâşnea roşie, dar care se reţinea speriată, a pâlpâit o secundă, apoi însă,
în faţa privirii mele, s-a prăbuşit cu laşitate. Cu o teamă pe care n-o pot
uita, aproape mişcătoare, a privit o secundă în ochii mei, apoi a cotit în
lături, părând că îşi aminteşte brusc de tichete şi s-a aplecat să le culeagă
de pe jos, o dată cu pălăria. Cuprinsă de o furie făţişă, cu obrazul împurpurat
de surescitare, femeia, care îi lăsase braţul, m-a fulgerat din ochi. Vedeam cu
un fel de voluptate că i-ar fi făcut plăcere să mă bată. Dar am rămas cu totul
rece şi indiferent, privind la mult prea grosul soţ, care se apleca şi se târa,
gâfâind, pe la picioarele mele ca să-şi culeagă tichetele, şi surâdeam fără
să-l ajut. Aplecându-se, gulerul i se înfoiase ca penele unei găini zbârlite, o
cută de slănină groasă i se ridicase pe ceafa roşie; omul gâfâia astmatic la
fiece mişcare. Fără voie, văzându-l gâfâind aşa, mi-a venit un gând indecent şi
dezgustător: mi-l închipuiam în intimitate conjugală cu soţia sa şi, înveselit
de imaginea aceasta, am zâmbit făţiş mâniei ei abia stăpânite. Femeia stătea
acolo, din nou palidă şi nerăbdătoare, abia mai putându-se stăpâni — în fine,
îi smulsesem un sentiment real, autentic: ură, mânie nepotolită! Aş fi
prelungit bucuros până la nesfârşit scena aceasta răutăcioasă. Priveam cu o
voluptate glacială cum omul se canonea să-şi adune, unul câte unul, tichetele.
Mie parcă îmi stătea în gâtlej un demon poznaş, care chicotea întruna pe
înfundate. Şi voia să dea drumul unui râs sonor. Cu dragă inimă i-aş fi permis
asta, sau aş fi gâdilat puţintel cu bastonul masa aceea de carne moale, care se
târa de-a buşilea. De fapt, nu-mi puteam aminti să fi fost vreodată posedat de
o asemenea răutate ca în acest triumf scânteietor ce-o înjosea pe femeia atât
de obraznic cochetă. Dar acum, nenorocitul părea că-şi adunase în sfârşit toate
tichetele; numai unul, albastru, zburase mai departe şi se afla chiar în faţa
mea, pe jos. Gâfâind, grăsunul s-a întors şi a cercetat cu ochii lui miopi —
ochelarii îi stăteau jos de tot, pe nasul asudat — şi clipa aceasta a folosit-o
răutatea ştrengărească aţâţată în mine pentru a-i prelungi cazna grotescă.
Urmând involuntar imboldul unei exuberanţe de licean, am ridicat repede
piciorul şi am pus talpa pe tichet, încât în ciuda oricărei osteneli, nu-l
putea găsi, atâta vreme cât doream să-l las să caute. Iar el căuta, căuta
perseverent şi, între timp, fornăind, îşi număra mereu biletele de carton
colorat. Era evident că unul — al meu! — îi mai lipsea; şi voia să reînceapă
căutatul în vârtejul îmbulzelii, când nevastă-sa, care evita cu o expresie
crispată privirea mea piezişă şi ironică, nu şi-a mai putut înfrâna nerăbdarea
şi mânia:
— Lajos!
i-a strigat deodată poruncitor, iar el a tresărit ca un cal la sunetul goarnei;
a privit încă o dată pe jos cercetător — pe mine parcă mă gâdila sub talpă
tichetul şi abia îmi puteam ţine râsul — apoi s-a întors cuminte către
nevastă-sa, care l-a târât cu un fel de grabă ostentativă departe de mine, în
învălmăşeala ce spumega tot mai tare.
Am rămas pe loc,
fără nicio dorinţă de a-i urma. Episodul era încheiat pentru mine; sentimentul
acelei încordări erotice se dizolvase plăcut în veselie, surescitarea pierise
şi nu lăsase în urmă decât satisfacţia sănătoasă a răutăţii agresive şi o
mulţumire de sine obraznică, aproape exuberantă, pentru festa pe care i-o
jucasem. În faţă, oamenii se îmbulzeau, începuse un fel de agitaţie, şi un
singur torent negru, murdar, se înghesuia spre barieră. Eu însă nu priveam
într-acolo; începusem să mă plictisesc. Mă gândeam să mă duc în Krieau(1) sau
acasă. Dar abia ridicasem inconştient piciorul ca să pornesc, că am şi observat
tichetul albastru care zăcea uitat pe jos. L-am ridicat şi l-am ţinut între
degete, neştiind ce să fac cu el. O clipă, mi-a trecut prin minte să i-l dau înapoi lui Lajos, ceea
ce ar fi fost un minunat prilej de a face cunoştinţă cu nevastă-sa. Mi-am dat
însă seama că femeia nu mă mai interesa de fel, căldura superficială pe care
mi-o comunicase aventura se răcise demult şi mă cufundasem iar în vechea mea
indiferenţă. Mai mult decât acest schimb de hărţuieli şi de priviri lacome,
nici nu-i ceream nevestei lui Lajos. Grăsunul îmi părea prea dezgustător ca să
împart trupeşte ceva cu el. Febra nervilor îmi trecuse, acum nu mai simţeam
decât o curiozitate indolentă şi o destindere plăcută.
Scaunul stătea
acolo, părăsit şi stingher. M-am aşezat comod şi mi-am aprins o ţigară. În faţa
mea, pasiunea îşi ridica din nou valurile, dar eu nici nu mai ascultam; ceea ce se repetă nu mă stimulează. Priveam
nepăsător cum se înălţa fumul şi
mă gândeam la Promenada Golfului de la Merano(2), unde
fusesem cu două luni în urmă şi unde privisem de sus cascada scânteietoare. Era
întocmai ca aici, un urlet care creştea puternic, şi nici nu te încălzea, nici
nu te răcorea; un vuiet absurd, în tăcerea unui peisaj albastru. Dar acum,
pasiunea jocului ajunsese la crescendo, din nou zbura spuma umbreluţelor,
a pălăriilor, a ţipetelor, a batistelor deasupra torentului negru al mulţimii,
din nou se amestecau glasurile, din nou ţâşnea un vuiet — însă de un alt
colorit — din gura uriaşă a gloatei. Auzeam un nume urlat din o mie de guri, ba
din zece mii de guri, strigăt strident, disperat, extatic: „Cressy! Cressy!
Cressy!” Apoi strigătul se frângea brusc, ca o coardă prea bine înstrunită.
(Cât de monotonă devine prin repelare, până şi pasiunea!) Fanfara a început să
cânte, mulţimea s-a împrăştiat.
Se înălţau tabele cu numele învingătorilor. Distrat, am privit într-acolo. În
primul loc lucea un şapte. M-am uitat mecanic la tichetul albastru pe care-l uitasem între degetele
mele: şapte! Fără să vreau, mi-a venit să râd. Tichetul era câştigător, bietul
Lajos mizase bine. Aşadar, cu maliţiozitatea mea, îl păgubisem pe soţul cel
grăsun; dintr-o dată, m-am simţit iar în toane bune; acum voiam să ştiu de câţi
bani îl escrocasem prin intervenţia mea geloasă. Pentru întâia dată m-am uitat
mai bine la bucăţica albastră de carton; era un tichet de douăzeci de coroane
şi Lajos mizase pe „câştigător”; asta putea fi o sumă măreaţă. Fără să mă
gândesc mai mult, urmând numai mâncărimea curiozităţii, m-am lăsat împins de
mulţimea grăbită, în direcţia caselor. M-am pomenit înghesuit la o coadă
oarecare, am întins tichetul şi numaidecât două mâini osoase, pripite — obrazul
din dosul ghişeului nu-l puteam vedea — mi-au împins, pe placa de marmură, nouă
bancnote de câte douăzeci de coroane.
În clipa aceea,
când mi s-au numărat în faţă banii, bani adevăraţi, bancnote albastre, râsul mi
s-a oprit în gât. Am avut îndată o senzaţie neplăcută. Involuntar, mi-am retras
mâinile, să nu mă ating de bani străini. Îmi venea să las bancnotele albastre
pe placa de marmură; dar în spatele meu, oamenii se îngrămădeau, în nerăbdarea
lor de a-şi primi câştigurile. Astfel, neplăcut impresionat, nu mi-a rămas
altceva de făcut decât să iau, cu degete scârbite bancnotele. Ca nişte flăcări
albastre îmi ardeau mâna, pe care inconştient o ţineam departe de mine, ca şi
cum nici ea, mâna care le luase, nu-mi aparţinea. Îndată mi-am dat seama cât de
fatală era situaţia. Împotriva voinţei mele, o glumă se prefăcuse în ceva care
nu trebuie să se întâmple în viaţa unui om cinstit, a unui gentleman, a
unui ofiţer de rezervă, şi ezitam să rostesc, fie şi numai în gând, adevăratul
nume al acelui ceva. Căci aceştia nu erau numai bani tăinuiţi, ci luaţi în chip
viclean, bani furaţi.
În jurul meu,
glasurile zbârnâiau şi şuierau, oamenii se îmbulzeau, se înghionteau, făcându-şi
loc către case sau întorcându-se de acolo. Stăteam tot nemişcat, cu mâna cât
mai departe de mine. Ce să fac? Întâi m-am gândit la lucrul cel mai firesc:
să-l caut pe adevăratul câştigător. Să mă scuz şi să-i dau banii. Dar asta nu
mergea, mai ales sub privirile acelui ofiţer. Doar eram locotenent de rezervă,
şi o astfel de mărturisire m-ar fi costat imediat gradul: chiar dacă aş fi
găsit tichetul, încasarea banilor era oricum, un lucru unfair. Mă
gândeam să cedez instinctului care îmi zvâcnea în degete, de a mototoli
bancnotele şi de a le arunca; numai că, în mijlocul mulţimii, ar fi fost uşor
de observat şi ar fi devenit suspect. Dar în niciun caz nu voiam să păstrez,
nicio clipă, bani străini la mine sau măcar să-i bag în portmoneu şi mai târziu
să-i dăruiesc cuiva. Sentimentul de puritate cu care fusesem deprins din
copilărie, ca şi cu rufele proaspete, se
scârbea de o atingere chiar fugară cu acele bancnote. Să dispară, să
dispară repede banii aceştia! pulsa fierbinte gândul în mine, oriunde, numai să
dispară! Involuntar, priveam în jur; şi pe când căutam neajutorat vreun
ascunziş, un loc nesupravegheat, am văzut că lumea începea iarăşi să se
îmbulzească la case, dar acum cu bancnote în mână. Şi un gând mi-a venit, ca o
izbăvire: să arunc din nou hazardului răutăcios banii pe care mi i-a dăruit,
să-i arunc în gâtlejul lui lacom, care acum înghiţea hulpav noile mize, argint
şi bancnote — da, iată soluţia, adevărata salvare!
M-am zorit
impetuos, am alergat, mi-am făcut loc printre cei ce se buluceau într-acolo. Nu
mai erau decât două persoane înaintea mea, întâiul ajunsese chiar la
totalizator, când mi-a trecut prin minte că nu ştiam numele nici unui cal pe
care să mizez. Am ascultat cu lăcomie vorbele din jurul meu. „Mizezi pe
Ravachol?” a întrebat cineva. „Fireşte, Ravachol”, a răspuns cel întrebat. „Nu
crezi că are şanse şi Teddy?" „Aş, de unde! La alergările Maiden(3) a dat
chix. A fost un bluff."
Am sorbit
cuvintele astea ca un însetat. Deci, Teddy era un cal prost; fără îndoială,
Teddy n-avea să câştige. Îndată m-am hotărât să mizez pe el. Am întins banii,
am indicat drept „câştigător” numele lui Teddy, pe care-l auzisem cu câteva
clipe înainte; o mână mi-a azvârlit tichetele. Dintr-o dată, aveam între degete
nouă bilete de carton alb-roşu, în loc de unul singur. Stăruia încă sentimentul
penibil; dar, oricum, nu mă ardea atât de iritant, atât de înjositor ca banii
aceia mototoliţi.
Mă simţeam iar
uşurat, aproape nepăsător; acum mă descotorosisem de bani, terminasem cu partea
neplăcută a aventurii; întâmplarea devenise din nou o glumă, aşa cum începuse.
Iar m-am aşezat leneş pe scaunul meu, am aprins o ţigară, suflând tihnit fumul
în faţă. Dar tihna n-a durat mult; m-am ridicat, m-am învârtit împrejur, m-am
aşezat iar. Ciudat: se sfârşise cu visarea plăcută. O nervozitate mă sâcâia,
trosnindu-mi prin încheieturi, întâi, mi-am închipuit că este îngrijorarea faţă
de posibilitatea de a-l întâlni pe Lajos cu nevastă-sa prin mulţimea ce-mi
trecea pe dinainte; dar cum puteau ei bănui că noile tichete erau ale lor? Nici
neliniştea oamenilor nu mă tulbura; dimpotrivă, îi priveam cu băgare de seamă,
să văd dacă nu începeau să se înghesuie în faţă ba chiar m-am surprins
ridicându-mă într-una ca să zăresc steagul care se arbora înaintea fiecărei
alergări. Asta era deci: nerăbdarea, o febră lăuntrică ce zvâcnea în mine să
înceapă o dată startul, să se termine pentru totdeauna cu povestea asta fatală.
Un băiat trecea
alergând cu programul curselor. L-a oprit, mi-am cumpărat un exemplar şi am
început să caut printre cuvintele şi sfaturile pe care nu le înţelegeam scrise
într-un jargon străin, până când, în sfârşit, l-am găsit pe Teddy, numele
jocheului său, al proprietarului grajdului şi culorile alb-roşu. Dar de ce oare
mă interesau toate în asemenea grad? Cu ciudă am mototolit hârtia şi am
zvârlit-o cât colo, m-am ridicat de pe scaun, apoi m-am aşezat iar. Deodată, am
simţit că mi se făcuse cald. A trebuit să-mi şterg cu batista fruntea umedă,
gulerul mă strângea. Startul încă nu se dăduse.
În sfârşit, a
răsunat clopotul, oamenii s-au repezit, şi în acea secundă am simţit cu groază
că şi pe mine semnalul de pornire, asemeni unui deşteptător, mă smulge speriat
dintr-un fel de somnolenţă. Am sărit în picioare atât de violent încât am
răsturnat scaunul şi m-am grăbit — ba nu, am fugit — avid înainte, cu tichetele
strânse între degete, în mijlocul gloatei, ros parcă de o teamă nebunească să
nu ajung prea târziu şi să-mi scape ceva foarte important. Împingând cu
brutalitate câţiva oameni, am ajuns în rândul întâi, am apucat fără niciun
scrupul un scaun pe care tocmai voia să se aşeze o doamnă. Mi-am dat seama de
lipsa de tact şi de demenţa mea văzând privirea mirată a doamnei — era o bună
cunoştinţă a mea, contesa R., ale cărei sprâncene mânios arcuite mă înfruntau.
Dar de ruşine şi din bravadă, am privit cu răceală pe lângă ea. M-am urcat cu
picioarele pe scaun, ca să văd terenul.
Undeva, departe,
câţiva cai neliniştiţi se agitau pe verdele câmpului, la start, reţinuţi cu
greu de micii jochei, ce păreau nişte marionete multicolore. Îndată am încercat
să-l recunosc pe al meu, dar ochii îmi erau nedeprinşi şi toate jucau pe
dinainte-mi, fierbinţi şi stranii, încât n-am izbutit să desluşesc printre
petele colorate pe cea alb-roşu. În clipa aceea, clopotul a răsunat a doua
oară; ca şapte săgeţi multicolore caii au ţâşnit pe pista verde. Ce minunat ar
fi fost să pot privi liniştit şi numai în scopuri estetice cum căluţii îşi luau
avânt şi, abia atingând pământul, zburau peste iarbă; dar nu simţeam nimic din
toate astea, făceam numai încercări disperate să-mi recunosc calul şi jocheul.
Şi mă blestemam că nu luasem cu mine un binoclu de campanie. Zadarnic mă tot
aplecam şi-mi întindeam gâtul: nu vedeam decât patru sau cinci insecte
pestriţe, estompate într-un ghem zburător. Numai forma o vedeam schimbându-se
treptat: când micul cârd se lungea ca
o suliţă, la cotitură, când se ascuţea, apoi în urmă câţiva cai din
pluton începuseră să dea semne de oboseală. Alergarea devenise captivantă: doi
sau trei cai în galop, încordaţi la maximum, se lipiseră unul de celălalt ca
nişte benzi de hârtie colorată, trecând în frunte când unul, când altul.
Involuntar, îmi încordam şi eu trupul, ca şi când aş fi putut, cu această
mişcare imitativă, zburătoare, pătimaşă, să le sporesc galopul şi să-i împing înainte.
În jurul meu,
emoţia creştea. Câţiva experţi trebuie să fi recunoscut culorile la curbă, căci
acum, din tumultul tulbure, ţâşneau nume ca nişte rachete ascuţite. Lângă mine
stătea un oarecare, cu braţele frenetic întinse şi, cum botul unui cal era în
frunte, striga bătând din picioare: „Ravachol! Ravachol!” cu o voce dezgustător
de triumfătoare şi stridentă. Am văzut într-adevăr că jocheul acelui cal se
întrezărea albastru, şi m-a cuprins furia că învingătorul nu era calul meu. Tot
mai insuportabil devenea răcnetul pătrunzător: „Ravachol! Ravachol!” al
scârbosului de lângă mine; turbam de mânie rece, bucuros aş fi lovit cu pumnul
în gaura neagră, deschisă a gurii lui care urla. De furie, tremuram, eram
înfrigurat, simţeam că în orice clipă puteam comite ceva absurd. Iată însă că
un alt cal se plasase foarte aproape de cel dintâi. Poate e Teddy, poate, poate
— şi speranţa aceasta mă înflăcăra din nou. În adevăr, mi se părea că braţul
care acum se ridică peste şa şi, şuierând, plesnea cu ceva crupa calului, era
roşu. S-ar putea să fie el, trebuie să fie el, trebuie, trebuie! Dar de ce nu-l
zoreşte, ticălosul? Încă o dată cravaşa! Încă o dată! Acum, acum a ajuns foarte
aproape! Încă o şchioapă! De ce Ravachol? Ravachol! Nu, nu Ravachol! Teddy!
Teddy! Înainte, Teddy! Teddy!
Deodată m-am
tras puternic înapoi. Ce?… Ce a fost? Cine ţipase? Cine urlase „Teddy! Teddy!”?
Chiar eu strigasem. În mijlocul pasiunii, m-am speriat de mine. Vream să mă ţin
bine, să mă stăpânesc; în mijlocul febrei mă chinuia o ruşine bruscă. Dar nu-mi
puteam smulge privirea; acolo cei doi cai goneau lipiţi unul de celălalt şi
trebuie să fi fost cu adevărat Teddy cel plasat lângă afurisitul de Ravachol,
pe care-l uram cu ardoare, căci acum în jurul meu răcneau alţii mai tare, cu
mai multe glasuri laolaltă în acute stridente: „Teddy! Teddy!” Şi ţipătul m-a
târât iarăşi la fund, în pasiune — pe mine care, o clipă, ieşisem la suprafaţă.
Trebuie, trebuie să câştige, şi într-adevăr, acum, în urma calului înaripat,
înainta botul celuilalt cal; înaintase cu o palmă, apoi cu două; acum, acum i se vedea şi gâtul întins — în clipa
aceea a răsunat strident clopotul, şi a explodat un singur urlet de jubilare,
de desperare, de mânie. O clipă, numele aşteptat a umplut bolta albastră a
cerului. Apoi s-a năruit, şi undeva a vuit o fanfară.
Înfierbântat, ud
leoarcă, cu inima bătându-mi tare, m-am dat jos de pe scaun. A trebuit să mă
aşez o clipă, atât eram de năucit de emoţia entuziasmului. Trăiam un extaz cum
nu mai cunoscusem vreodată, o fericire fără noima că hazardul mi se supusese ca
un sclav — mie, care-l sfidasem.
În zadar încercam să mă amăgesc cu ideea că Teddy câştigase numai împotriva
voinţei mele şi că eu, unul, dorisem să pierd banii. Nu mă credeam pe mine
însumi. Începusem să-mi dau seama că ceva crunt mă trăgea, mă împingea magic
către ceva, şi ştiam încotro: voiam să văd victoria, s-o simt, s-o apuc, bani,
bani mulţi, să simt bancnotele albastre şi foşnitoare în degete şi acea
înfiorare de-a lungul nervilor. O putere cu totul străină, rea, pusese
stăpânire pe mine şi nicio ruşine nu mă mai împiedica să-i cedez. Abia m-am
ridicat, că am şi pornit în grabă, am alergat chiar până la casă, făcându-mi
loc cu coatele, am dat buzna la ghişeu printre cei ce aşteptau, am dat în
lături oameni nerăbdători numai ca să văd bani aievea. „Bădăranule!” a mârâit
în spatele meu unul dintre cei pe care-i împinsesem; l-am auzit, dar nu mi-a
dat prin gând să-l provoc la duel, doar zvâcneam de o nerăbdare bolnăvicioasă,
inexplicabilă. În sfârşit, mi-a venit rândul; cu lăcomie, mâinile mele au
apucat un teanc de bancnote albastre. Număram tremurând şi în acelaşi timp
entuziasmat. Erau şase sute patruzeci de coroane.
Le-am înhăţat cu
ardoare. Primul meu gând a fost să joc mai departe, să câştig mai mult, cât se
poate mai mult. Unde era buletinul cu alergările? Ah! În nervozitatea mea, îl
aruncasem! M-am uitat pretutindeni, să-mi cumpăr altul. Atunci, spre spaima mea
nespusă, am observat cum deodată în jurul meu toată lumea înainta ca un puhoi
spre ieşire, că toate casele se închideau, că steagul fâlfâitor se cobora.
Jocul luase sfârşit. Fusese ultima alergare. O secundă am rămas încremenit. Apoi un fel de mânie a
izbucnit în mine, parcă mi s-ar fi făcut o nedreptate. Nu mă puteam împăca deloc
cu ideea că acum, când toţi nervii îmi erau încordaţi şi tremuram, când sângele
îmi curgea prin vine atât de fierbinte cum nu mai cursese de ani întregi, totul
se terminase. Dar ar fi fost zadarnic să-mi hrănesc artificial speranţa că nu
văd bine: tot mai repede se scurgea mulţimea pestriţă, iarba strivită sub
picioare începuse să lucească verde printre cei câţiva rămaşi în urmă. Treptat,
începeam să-mi dau seama de ridicolul zăbavei mele încordate, încât mi-am luat
pălăria — bastonul probabil îl uitasem la intrare, în emoţia mea — şi am ieşit
pe poarta hipodromului. Portarul, cu şapca servil ridicată, mi-a sărit înainte,
i-am spus numărul trăsurii, a strigat-o de departe, făcând mâna pâlnie şi iată,
caii în trap zgomotos se şi apropiau. Am poruncit birjarului să mâne foarte
încet pe aleea principală. Căci tocmai acum, când surescitarea începea să se
stingă plăcut, simţeam o pornire avidă să-mi repet în gând întreaga scenă.
În clipa asta
trecu o altă trăsură; fără să vreau, m-am uitat spre ea, pentru ca apoi — de
data asta însă foarte conştient — să-mi întorc privirea. Era doamna, cu
corpolentul ei soţ. Nu mă observaseră. Dar numaidecât m-a copleşit un sentiment
sufocant de repulsie, ca şi când aş fi fost prins asupra faptului, şi-mi venea
să strig birjarului să dea bice cailor doar pentru a mă depărta cât mai repede
de ei.
Birja aluneca
moale pe roţile de cauciuc, printre multe altele care se legănau ca nişte bărci
înflorate cu încărcătura lor multicoloră de femei, pe lângă ţărmurile verzi ale
aleii de castani. Aerul era catifelat şi dezmierdător; din când în când,
începea să adie prin praf o boare a primei răcori de seară. Dar sentimentul de
mai înainte, de visare plăcută, nu se mai întorcea: mă smulsese dureros din el
întâlnirea cu omul pe care-l pungăşisem. Un curent de aer rece pătrunsese
deodată ca printr-o crăpătură, în pasiunea mea supraîncălzită. Îmi aminteam,
acum dezmeticit, întreaga scenă şi nu mă mai înţelegeam pe mine însumi: eu, un gentleman,
un membru al celei mai bune societăţi, ofiţer în rezervă, respectat de
toată lumea, luasem fără nicio necesitate bani găsiţi, îi băgasem în portmoneu,
ba chiar o făcusem cu o bucurie lacomă, cu o poftă care excludea orice scuză.
Eu, care, cu un ceas înainte, eram un om corect, nepătat, furasem. Eram un hoţ.
În acelaşi timp, ca să mă sperii singur, îmi rosteam în şoaptă sentinţa, în
ritmul potcoavelor, pe când trăsura înainta în trap încet: „Hoţ! Hoţ! Hoţ!
Hoţ!"
Dar — ciudat!
Cum să descriu ceea ce s-a întâmplat apoi? Este atât de inexplicabil, atât de
straniu, şi totuşi ştiu bine că nu mă amăgesc. Toată simţirea mea de atunci,
fiece oscilare a gândirii mele din acele clipe îmi este prezentă în minte cu o
claritate supranaturală, ca nicio altă întâmplare din cei treizeci şi şase de
ani ai mei, şi totuşi abia îndrăznesc să-mi rechem în conştiinţă acea absurdă
înşiruire de stări de spirit, acele şovăieli uluitoare ale simţirii. Ba nu ştiu
nici măcar dacă vreun scriitor, vreun psiholog, ar putea s-o descrie logic. Eu
pot numai să notez cu totul fidel succesiunea apariţiei lor neaşteptate. Deci,
îmi spuneam: „Hoţ! Hoţ! Hoţ!” Apoi a venit o clipă foarte ciudată, oarecum
goală, clipă în care nu s-a întâmplat nimic, în care eu — ah! cât este de greu
să exprim asta! — în care doar ascultam, ascultam ce se petrece în mine. Mă
citasem, mă acuzasem, acum vinovatul trebuia să răspundă judecătorului.
Ascultam deci, dar nu s-a întâmplat nimic. Lovitura de bici a cuvântului „hoţ”
— care credeam că mă va înspăimânta şi apoi mă va prăbuşi într-o nemaiauzită
ruşine, într-o ruşine pocăită — n-a trezit nimic în mine. Am zăbovit cu răbdare
câteva minute, m-am aplecat oarecum şi mai adânc asupră-mi — simţeam desluşit
că sub această tăcere îndărătnică se mişca ceva — şi am aşteptat înfrigurat
ecoul care întârzia, ţipătul scârbei, al indignării, al disperării, care
trebuia să urmeze acestei autoacuzări. Şi iar nu s-a întâmplat nimic. Niciun
ecou. Încă o dată mi-am aruncat vorba: „Hoţ! Hoţ!”, mi-am spus-o chiar cu voce
tare, pentru ca, în sfârşit, să trezesc în mine conştiinţa surdă, paralizată.
Iarăşi, niciun răspuns. Şi brusc, într-o luminare violentă a conştiinţei, ca şi
cum aş fi aprins un chibrit şi l-aş fi ţinut deasupra adâncimii amurgite —
mi-am dat seama că nu mă ruşinam, ci numai voiam să mă ruşinez, ba că
eram misterios de mândru în acea înjosire, chiar fericit de fapta mea
nebunească.
Cum era cu
putinţă? Mă apăram — acum într-adevăr înfricoşat de mine — împotriva acestei
constatări neaşteptate; dar prea puternic, prea plin voia să ţâşnească din mine
şi se învolbura acel sentiment. Nu, nu era ruşine, nu era revoltă, nu era scârbă
de sine ceea ce îmi fierbea atât de cald în sânge — pâlpâia în mine bucurie,
bucurie îmbătătoare — ba, mai mult, scăpărau flăcări ascuţite de exuberanţă
luminoasă, căci îmi dădeam seama că în acele minute, pentru întâia oară după
ani şi ani, eram viu cu adevărat, că simţirea mea fusese doar paralizată, dar
nu cu totul stinsă, că undeva, sub pustiul de nisip al indiferenţei, tot mai
curgeau în taină izvoare fierbinţi de pasiune, şi că acum, atinse de bagheta
magică a hazardului, îşi ridicaseră apele şi-mi inundau inima. Dogorea deci
încă şi în mine, în mine, în acest fragment din universul viu, acel misterios
sâmbure vulcanic a tot ce e pământesc, sâmbure ce izbucneşte uneori în rafalele
învârtejite ale lăcomiei: trăiam, eram viu, eram un om cu pofte rele şi
fierbinţi. Furtuna pasiunii deschisese brusc o uşă, descoperise o prăpastie în
mine, şi priveam cu ameţeală voluptoasă până în străfundurile acelui necunoscut
din eul meu care mă înspăimânta şi mă încânta în acelaşi timp. Astfel, pe când
trăsura îmi purta domol trupul visător prin lumea burgheză, convenţională, am
coborât încet, treaptă cu treaptă, în adâncurile omeneşti din mine, nespus de
sigur, pe acest drum tăcut şi dominat numai de făclia vie a conştiinţei aprinse
pe neaşteptate. Şi pe când în jur treceau valuri de oameni, râzând şi
pălăvrăgind, eu mă căutam pe mine, pe cel pierdut; am cercetat în mine de-a
lungul anilor îndelungaţi, pe cărarea magică a amintirii. Lucruri demult
pierdute ieşeau la iveală din oglinda prăfuită şi oarbă a vieţii mele. Mi-am
amintit cum odată — eram şcolar — furasem briceagul unui coleg şi cu aceeaşi
plăcere diabolică mă uitam la el cum căuta peste tot, îi întreba pe toţi şi se
trudea. Apoi, deodată, am înţeles furtuna misterioasă a unor ceasuri de
încordări sexuale, am înţeles că pasiunea mea fusese numai încovoiată, numai
strivită de iluzia socială, de idealul autoritar al gentlemen-ilor — dar că şi în mine, adânc, adânc de tot, în
conducte şi în izvoare îngropate sub dărâmături, curentele fierbinţi ale vieţii
curgeau ca la toată lumea. Ah, ce-i drept, trăisem totdeauna, dar nu
îndrăznisem să trăiesc, mă strangulasem şi mă ascunsesem de mine însumi; dar
acum puterea comprimată explodase, viaţa cea bogată, cea nespus de vehementă,
mă copleşise. Ştiam că îi mai aparţin: cu fericita surprindere a unei femei
care simte, pentru întâia oară, copilul mişcându-se în ea, simţeam încolţind în
mine realul — cum să-l numesc altfel? — tot ce e adevărat, tot ce e neprefăcut
în viaţă. Simţeam — mi-e aproape ruşine să scriu un asemenea cuvânt — cum eu,
omul mort, deodată înfloream, cum în vine îmi zvâcnea, neliniştit şi
roşu, sângele, cum simţirea îmi înmugurea în căldura aceea, cum mă ridicam la înălţimea unui rod
necunoscut, dulce sau amar. Minunea lui Tannhäuser mi se întâmplase în lumina
clară a unui câmp de curse, în mijlocul furnicarului a mii de pierde-vară:
începusem iar să simt, înverzea şi înmugurea toiagul uscat.
Dintr-o trăsură
în mers, un domn m-a salutat şi m-a strigat pe nume — probabil că nu-i
observasem primul salut. Am tresărit morocănos, plin de mânia de a fi fost
tulburat din acea stare de revărsare ce picura în mine dulce, din acel vis
adânc, cel mai adânc pe care îl trăisem vreodată. Dar a fost de ajuns să arunc
o privire spre omul care salutase ca să-mi viu în fire: era prietenul meu
Alfons, un coleg de şcoală drag, acum procuror. Deodată m-a străfulgerat: omul
ăsta care te salută prieteneşte, are acum pentru întâia oară putere asupra ta,
eşti în mâna lui de îndată ce află de delictul pe care l-ai săvârşit. Dacă
ţi-ar cunoaşte fapta, ar trebui să te dea jos din trăsură, din întreaga ta
existenţă caldă, burgheză şi să te zvârle pentru trei sau cinci ani într-o lume
apăsătoare, îndărătul unor ferestre zăbrelite, în drojdia vieţii, împreună cu
ceilalţi hoţi, pe care numai biciul nevoii i-a mânat în celulele lor murdare.
Teama m-a apucat, rece, de încheietura mâinii, dar asta numai timp de o clipă;
numai o clipă, teama mi-a oprit inima — apoi şi gândul acesta s-a prefăcut
într-un sentiment fierbinte, într-o mândrie fantastică şi insolentă, care acum
cerceta oamenii din jur cu un aer superior şi aproape ironic. Cum v-ar îngheţa
în colţul gurii zâmbetul dulce şi prietenos cu care mă salutaţi ca pe semenul
vostru, dacă aţi bănui cine sunt! Mi-aţi respinge salutul ca ceva murdar, cu un
gest înciudat şi dispreţuitor. Dar înainte de a mă respinge voi, v-am respins
eu: azi după-amiază m-am azvârlit din lumea voastră rece, osificată — unde eram
o rotiţă funcţionând fără zgomot în marea maşină ce se rostogoleşte rece între
pistoane şi se învârte în deşert în jurul ei — m-am azvârlit într-un abis, pe
care nu-l cunosc; dar în acea
singură oră am fost mai viu
decât în toţi anii de gheaţă pe care i-am trăit în cercul vostru. Nu vă mai
aparţin, nu mai sunt al vostru: acum sunt afară, pe o culme sau într-un adânc,
dar niciodată, niciodată n-am să mai fiu pe ţărmul plat al comodităţii voastre
burgheze. Am simţit pentru întâia oară toată plăcerea - câtă poate fi în om,
bună sau rea; dar nu veţi şti niciodată unde am fost, n-aveţi să mă înţelegeţi
niciodată. Oameni, ce ştiţi voi despre taina mea?!
Cum aş putea
exprima ce am simţit în ora aceea, eu, un gentleman elegant, când
treceam printre şirurile de trăsuri, salutând şi răspunzând cu o faţă
indiferentă, căci în timp ce masca, omul exterior, omul de odinioară, vedea şi
recunoştea mutre, înlăuntrul meu răsuna o muzică atât de îmbătătoare, încât
trebuia să-mi înăbuş acel tumult dezlănţuit ca să nu-l strig tuturor. Eram atât
de plin de simţire, încât torentul interior mă tortura fizic, şi trebuia,
asemeni unui om ce se sufocă, să-mi apăs puternic cu mâna pieptul în care inima
clocotea dureros. Dar — durere, plăcere, frică, groază sau regret, nimic nu
simţeam izolat şi desprins, totul se topea laolaltă, simţeam numai că trăiesc,
că respir şi că simt. Şi acest sentiment, cel mai simplu dintre toate, acest
sentiment primar, pe care nu-l mai încercasem de ani de zile, mă îmbăta.
Niciodată în cei treizeci şi şase de ani ai mei nu simţisem măcar o clipă cu
atâta extaz că sunt viu, ca în acel ceas.
Trăsura s-a
oprit cu un recul uşor: birjarul trăsese de hăţuri. Apoi s-a întors pe capră şi
m-a întrebat dacă doresc să mă ducă până acasă. Buimac, mi-am venit în fire,
mi-am aruncat ochii pe alee: mi-am dat seama cu consternare cât de mult
visasem, câte ceasuri fusesem pradă beţiei visului. Se întunecase, o moleşală
plutea peste coroanele copacilor, castanii începuseră să-şi adie parfumul în
răcoarea serii. Iar dincolo de vârfurile lor se şi întrezărea, argintie, lumina
voalată a lunii. Era de ajuns, ar fi trebuit să fie de ajuns. Dar numai să nu
mă întorc îndărăt acasă, să nu mă întorc în lumea mea cotidiană! I-am plătit
birjarului. Când am scos portmoneul şi am luat bancnotele între degete, mi-a
trecut de la încheietura mâinii până în vârful lor ca un fior electric; deci,
ceva în mine rămăsese încă treaz din vechiul om care se ruşina. Încă mai
zvâcnea conştiinţa muribundă a gentleman-ului, însă mâna se şi apucase să numere vesel banii
furaţi, şi, de bucurie, am fost generos. Birjarul mi-a mulţumit atât de
excesiv, încât mi-a venit să surâd: Dacă ai şti! Caii s-au opintit, trăsura a
plecat. M-am uitat după ea aşa cum, de pe vapor, te uiţi înapoi la un ţărm unde
ai fost fericit.
O clipă am stat
aşa, visător şi perplex, în mijlocul mulţimii ce murmura şi râdea, legănată de
muzică. Trebuie să fi fost cam ora şapte şi, fără să vreau, am cotit spre
gradina Sacher, unde obişnuiam să cinez în societate, după o plimbare prin
Prater — şi în a cărei apropiere birjarul mă lăsase, probabil intenţionat. Dar
abia întinsesem mâna spre poarta distinsului restaurant şi am simţit o
reticenţă; nu, nu vream încă să mă întorc în lumea mea, să las ca miraculoasa
fierbere ce mă umplea misterios să fie luată ca de apă, într-o conversaţie
indiferentă, nu vream să mă desprind de magia sclipitoare a aventurii care mă
înlănţuia de câteva ceasuri.
De undeva răsuna
o muzică înăbuşită, încâlcită; involuntar, mi-am îndreptat paşii spre ea, căci
în acea zi totul mă ademenea. Era o voluptate să mă las în voia hazardului şi
acea îmbrânceală confuză prin noianul de oameni ce unduia molatic avea un
farmec de nedescris. În pasta groasă şi agitată a masei omeneşti fierbinţi,
sângele îmi dospea. Mă simţeam dintr-o dată încordat, stimulat şi cu toate
simţurile treze, în aerul argăsit, fumegând de răsuflări omeneşti, de praf, de
sudoare şi de tutun. Căci toate astea — pe care înainte vreme, ba chiar până în
ajun, le respinsesem ca ordinare, comune şi plebee, tot ceea ce gentleman-ul îngrijit din mine evitase
cu dispreţ o viaţă întreagă — acum atrăgeau
miraculos noul meu instinct ca şi cum aş fi simţit pentru întâia
dată în tot ce e animalic, instinctiv şi vulgar o înrudire cu mine însumi.
Acolo, în drojdia oraşului, printre soldaţi, slujnice şi vagabonzi, mă simţeam
bine într-un fel care mi-era cu totul neînţeles. Sorbeam cu un fel de lăcomie
aerul acela argăsit; îmbrâncelile şi înghesuiala în mulţimea învălmăşită
mi-erau plăcute şi, cu o curiozitate voluptoasă, aşteptam să văd ce-mi va aduce
mie, celui fără voinţă, ceasul acesta. Tot mai aproape ţiuiau şi răsunau
dinspre cârnăţăriile din Prater cinelele şi muzica stridentă de alămuri;
orchestrioanele răpăiau fanatic de monoton polci aspre şi valsuri hodorogite.
Peste ele auzeam din barăci pocnituri înăbuşite, apoi tot felul de chiote,
râsete, răcnete de beţivi şi zăream căluşeii copilăriei mele rotindu-se cu
lumini nebunatice printre arbori. Am rămas în mijlocul pieţii, ca valurile
întregului tumult să mă pătrundă, iar cascadele de zgomot şi vâltoarea
infernală să-mi umple ochii şi urechile; mă simţeam bine, căci în vârtejul
acela era ceva care îmi calma tumultul lăuntric. Priveam cum în bărci,
servitoarele, în rochiile lor balonate, se avântau spre cer, cu strigăte de
plăcere gungurite, răsunând parcă din sexul lor. Vedeam cum calfe de măcelari
pocneau râzând baroase grele pe dinamometru, cum crainici cu glasuri răguşite
şi cu gesturi de maimuţe acopereau cu strigătele lor zgomotul orchestrioanelor;
cum toate se amestecau cu prezenţa în necontenită mişcare a gloatei înmiit de
zgomotoase, beată de poşirca fanfarelor, de scânteierea luminilor şi de bucuria
de a fi gloată. De când mă trezisem, începusem să simt viaţa celorlalţi,
ardoarea metropolei revărsându-se fierbinte, îngrămădită în aceste câteva
ceasuri de duminică, vedeam cum se excită de propria-i plenitudine, într-o
desfătare nedesluşită, animalică şi totuşi sănătoasă şi impulsivă… Şi, îmboldit
într-una şi împins brutal de trupurile lor, am simţit treptat cum căldura din
ele trece în mine. Nervii argăsiţi de mirosul înţepător mi s-au încordat, parcă
ţâşnind afară din trupul meu; simţurile mele buimăcite se luptau cu zarva şi
încercau acea ameţeală nedesluşită care însoţeşte inevitabil orice voluptate intensă.
Pentru întâia oară de ani de zile, poate pentru întâia oară în viaţă, simţeam
masa, simţeam oamenii, ca o putere a cărei bucurie se transmitea făpturii mele
izolate. Vreo barieră cedase, şi din vinele mele ceva trecea în lumea aceea,
roind apoi ritmic iar spre mine, şi o poftă cu totul necunoscută mă copleşise
năzuind să topească ultima crustă dintre mine şi ea, o cerinţă pătimaşă de a mă
înfrăţi cu acea omenire înfocată, străină, răzbătătoare. Cu pofta bărbatului,
tânjeam după sânul, izvor de viaţă, al acelui trup uriaş, fierbinte; cu dorinţa
femeii eram receptiv la orice atingere, la orice chemare, la orice ademenire,
la orice îmbrăţişare — şi acum ştiam că în mine era dragoste şi nevoie de
dragoste, ca în zilele cu lumină crepusculară ale adolescenţei. O, numai să
pătrund în viaţă, să mă simt legat cumva cu această pasiune, care palpita, care
râdea, cu această pasiune plină de suflu a celorlalţi, numai să curg, să mă
revărs în vinele ei; să fiu mic de tot, să mă pierd în tumult, să fiu un
infuzor în murdăria lumii, o fiinţă tremurând de plăcere, sclipind printre
miriade de alte fiinţe în băltoacă — dar să pătrund în plenitudine, în vârtej,
să fiu azvârlit ca o săgeată de propria-mi încordare în necunoscut, în vreun
cer al tuturor.
(1) Grădină publică pe malul Dunării.
(2) Localitate balneo-climatică în Italia,
până în 1919
a aparţinut însă Austriei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu