Scoala femeilor(b)
12 octombrie 1894.
Robert a plecat pe neaşteptate la Perpignan, căci a primit ştire că maică-sa e grav bolnavă.
— Sper că nu se va întîmpla nimic rău, i-am spus.
— Toată lumea zice aşa în asemenea împrejurări, mi-a răspuns cu un surîs grav, care mi-a dat să înţeleg cît de îngrijorat era.
Mi-a fost ciudă că putusem pronunţa o frază atît de absurdă.
Dacă ar trebui să elimin din viaţa mea
toate gesturile banale şi, din ceea ce spun, toate frazele pe care le rostesc
din obişnuinţă, ce-ar mai rămîne oare? Şi cînd mă gîndesc că numai trăind în
preajma unui om superior mi-am putut da seama de asta! Ce admir mai mult la
Robert este tocmai faptul că nu spune nimic, că nu face nimic ca ceilalţi şi
totuşi în felul în care se poartă nu există nimic pretenţios, nimic căutat.
Multă vreme m-am străduit să găsesc cuvântul nimerit pentru a caracteriza
înfăţişarea lui, felul cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum se mişcă;
„original" mi se pare un termen prea tare; ştiu şi eu... „deosebit",
„special"... Nu, totuşi cuvîntul „distins" e cel care mi se pare pînă
la urmă cel mai potrivit; şi aş dori ca acest cuvînt să nu fi fost întrebuinţat
pentru nimeni altcineva mai înainte. Această extraordinară distincţie pe care o
emană întreaga sa făptură, felul lui de-a se purta nu le datorează decît sie
însuşi, căci mi-a dat să înţeleg că ai lui sunt oameni de rînd. El spune că nu
are de ce să roşească de cei din care se trage; dar aceste cuvinte implică
ideea că altcineva mai puţin cinstit şi mai puţin nobil ca Robert ar putea
roşi. Mi se pare că taică-său făcea un fel de negoţ. Robert era încă mic cînd
a murit. Nu vorbeşte bucuros despre el şi nici mie nu-mi vine să-l întreb. Cred
că ţine foarte mult la maică-sa.
CapI
12 octombrie 1894.
Robert a plecat pe neaşteptate la Perpignan, căci a primit ştire că maică-sa e grav bolnavă.
— Sper că nu se va întîmpla nimic rău, i-am spus.
— Toată lumea zice aşa în asemenea împrejurări, mi-a răspuns cu un surîs grav, care mi-a dat să înţeleg cît de îngrijorat era.
Mi-a fost ciudă că putusem pronunţa o frază atît de absurdă.
—
Numai din
cauza ei ai putea fi geloasă, mi-a mărturisit încă de pe cînd nu ne spuneam pe
nume.
A
avut şi o soră mai mică, dar care a murit.
Vreau
să profit de faptul că Robert e plecat şi de timpul liber pe care absenţa lui
mi-1 prilejuieşte, pentru a povesti aici cum ne-am cunoscut. Mama voia să merg
cu ea la o recepţie dată de familia Darblez unde, pare-se, avea să cînte un
violoncelist ungur extrem de talentat. Am pretins că sufăr de o violentă durere
de cap,, pentru ca să mi se dea pace şi să rămîn singură... cu Robert. Nu
înţeleg cum am putut pînă acum să mă las dusă de vîrtejul vieţii mondene sau
mai bine zis îmi dau foarte bine seama că ceea ce mă atrăgea erau lucrurile
care îmi măguleau vanitatea. Acum, cînd nu mai doresc decît ca Robert să mă
preţuiască, nu mă sinchisesc să aflu dacă alţii mă găsesc pe gustul lor; mai
bine zis, lucrul acesta mă preocupă numai în funcţie de Robert, căci succesele
mele mondene par să-i facă plăcere. Dar înainte, într-un trecut destul de
apropiat, dar care mi se pare foarte îndepărtat, cît preţ puneam pe surîsuri,
pe aprobări, pe elogii, ba chiar şi pe invidia şi gelozia pe care am simţit-o
încolţind în sufletul prietenelor mele după ce am cîntat la două piane cu
Rosita concertul nr. 5 de Beethoven, Rosita executînd partea- de pian solo, iar
eu (destul de bine, trebuie s-o spun), partitura orchestrei redusă pentru pian!
Făceam pe modesta, dar cît eram de măgulită văzînd că primesc mai multe
felicitări decît solista! „Rosita! Admirabil, desigur; dar e pianistă de
meserie; pe cînd E veline..." Cei care mă felicitau cu mai multă căldură erau
tocmai cei care nu aveau habar de muzică. Ştiam asta, dar acceptam laudele
lor, care ar fi trebuit să mă lase rece... Ba chiar îmi ziceam în sinea mea:
„Ia te uită, au mai mult gust decît mă aşteptam". Şi iată-mă intrată în
această horă absurdă. Acum am înţeles cum te poţi distra la recepţii mondene:
observînd cît sunt de ridicoli cei din jur. Dar, de îndată ce mă aflu într-un
salon, mi se pare că personajul cel mai ridicol sunt eu. Ştiu că nu sunt nici
foarte frumoasă, nici prea spirituală şi nu pricep ce a găsit Robert în mine
care să îndreptăţească dragostea pe care mi-o poartă. Pentru a străluci în
societate nu mă puteam bizui decît pe talentul meu, destul de oarecare, de
pianistă, şi acum cîteva zile am renunţat să mai cînt la pian, hotărîre
definitivă, fără doar şi poate. La ce bun? Lui Robert nu-i place muzica. E
singurul lui cusur. Dimpotrivă, pictura îl interesează foarte mult şi vorbeşte
despre acest subiect cu atîta competenţă încît mă mir că nu încearcă să
picteze. Cînd i-am spus asta, a surîs şi mi-a explicat că atunci cînd natura
te-a „năpăstuit" (acesta a fost termenul pe care l-a folosit) cu prea
multe daruri, lucrul cel mai greu de realizat este să nu acorzi o excesivă
importanţă celor care o merită mai puţin. Pentru a se ocupa serios de pictură,
ar fi trebuit să sacrifice prea multe alte lucruri, şi nu pictînd, a adăugat
el, ar fi putut aduce întregul său prinos societăţii. Cred că vrea să facă
politică, deşi nu mi-a spus-o în mod explicit. De altfel, sunt sigură că, de
orice lucru s-ar apuca, va izbuti să-l ducă cu bine la capăt. Şi dacă există
ceva care mă poate întrista acum este numai sentimentul că are atît de puţină
nevoie de ajutorul meu pentru a reuşi în orice ar întreprinde. Dar Robert, din
bunătate, se preface că nu poate trăi fără mine şi prefăcătoria asta mă încîntă
într-atît încît intru şi eu în jocul lui, deşi nu cred în adevărul spuselor
lui.
Dar
iată că mă trezesc vorbind iarăşi despre mine, deşi îmi jurasem să n-o mai fac.
Cîtă dreptate avea abatele Bredel cînd ne deschidea ochii asupra capcanelor pe
care egoismul ştie să le întindă, luînd uneori masca devotamentului sau a
dragostei. Ne place să ne punem în slujba altora pentru plăcerea de a putea
simţi că suntem folositori şi mai ales ne place să ni se spună acest lucru.
Desăvîrşita dăruire de sine este aceea pe care numai Dumnezeu o ştie şi care nu
aşteaptă decît de la El recunoaştere şi răsplată. Dar cred că nu există nimic
pe lume care să te înveţe să fii modest, dacă nu dragostea pe care o nutreşti
pentru un om de valoare. Numai alături de Robert înţeleg care sunt virtuţile
ce-mi lipsesc, şi puţinele lucruri bune ce se află în mine aş dori să i le
dăruiesc lui... Dar mă apucasem să istorisesc cum a început povestea noastră;
şi mai întîi, cum ne-am cunoscut.
Întîlnirea
noastră a avut loc acum şase luni şi trei zile, la 9 aprilie 1894. Pentru a mă
răsplăti pentru premiul pe care îl obţinusem la Conservator, părinţii mei îmi
făgăduiseră că vom face o călătorie în Italia; moartea unchiului meu şi
greutăţile ivite, la deschiderea succesiunii, din cauza copiilor minori, au
dus la amînarea acestui proiect. In ce mă priveşte, renunţasem la această
călătorie, cînd, pe neaşteptate, tata se hotărî să plece cu mine la Florenţa,
pentru a petrece acolo vacanţa de Paşti, lăsînd-o pe mama la Paris să vadă de
nepoatele ei. Am tras la pensiunea Girard, pe care doamna de T. ne-o
recomandase pe bună dreptate. Toţi locatarii erau „oameni bine“, aşa că nu era
dezagreabil să prînzeşti împreună cu ei în jurul aceleiaşi mese. Trei suedezi,
patru americani, doi englezi, cinci ruşi şi un elveţian. Noi eram singurii
francezi în afară de Robert. Se vorbeau toate limbile, dar mai ales
franţuzeşte, din cauza ruşilor, a elveţianului, din cauza noastră şi a unui
belgian pe care era cît pe ce să-l uit. Toţi comesenii erau simpatici, dar
niciunul nu era atît de distins ca Robert. La masă, stătea în faţa tatii, care
se poartă destul de distant şi adesea nu tocmai amabil cu cei care nu sunt din
lumea lui. Cum tata şi cu mine sosiserăm ultimii, e de la sine înţeles că n-am
participat imediat la conversaţia generală. Eu aş fi intrat bucuros în vorbă,
dar nu se cădea să mă arăt mai amabilă decît tata; mă străduiam deci să adopt
atitudinea rezervată a tatii şi, cum la masă stăteam lîngă el, tăcerea noastră
constituia o insulă de gheaţă în mijlocul animaţiei generale. Dar parcă era un
făcut. Nu puteam merge nicăieri fără să dăm de vreunul din colocatarii noştri.
Tata se vedea silit să răspundă prin surîsuri la surîsurile lor şi să-i salute
la rîndul lui, aşa că, atunci cînd ne aşezam să luăm masa, toată lumea ştia că
dimineaţa vizitaserăm biserica Santa-Croce sau Palatul Pitti. „Nu mai e de
trăit“, spunea tata, dar simţeam că începuse s-o lase mai moale. Despre Robert,
ce să mai vorbim, îl întîlneam peste tot. De cum intram într-o biserică sau într-un
muzeu, de cine dădeam? De Robert. „Poftim, spunea tata. Se putea să lipsească?“
La început, ca să nu-şi impună prezenţa, Robert se făcea că nu ne vede, căci e
mult prea subtil ca să nu-şi fi dat seama că aceste coincidenţe îl enervau pe
tata. Aştepta deci ca tata să binevoiască a-1 recunoaşte şi, din discreţie, nu
ne saluta niciodată primul, prefăcîndu-se cu totul absorbit de contemplarea
cîte unei opere de artă. Cîteodată tata întîrzia dinadins să-i dea bună ziua,
căci mai ales faţă de Robert ţinea să rămînă în rezervă. Eu mă simţeam destul
de prost, fiindcă răceala de care dădea dovadă tata, îmi vine greu s-o spun,
dar o voi spune, aducea a mojicie. Numai un om atît de cumsecade ca Robert
putea să nu-i ia în nume de rău această atitudine şi să nu se simtă jignit. Cum
nu mă puteam împiedica sa-i zîmbesc, Robert înţelese că mie cel puţin nu-mi
putea atribui intenţii rele. Cu cît tata se purta mai rece cu el, cu atît îmi
venea mai greu să nu-i zîmbesc; noroc că tata nu-şi prea dădea seama de ceea ce
se întîmpla, căci îi surîdeam lui Robert mai ales cînd ştiam că tata nu mă
poate vedea. Robert dădea mereu dovadă de mult tact, nearătînd prin nimic că
observase manevrele mele; nu mi se adresa niciodată direct cînd ne opream să schimbe
politeţele de rigoare, dîndu-şi desigur seama că tata s-ar fi făcut foc dacă ar
fi procedat altfel. Aveam oarecare remuşcări pentru această mică comedie care
crease între Robert şi mine o înţelegere ce nu avea nevoie de cuvinte şi de
care tata n-avea habar. Dar ce puteam face?
Ceea
ce contribuia la atitudinea din ce în ce mai distantă a tatei era faptul că
Robert „avea alte opinii". N-am înţeles niciodată prea bine care sunt
opiniile tatii, căci n-am nici cea mai vagă idee despre politică, dar ştiu că
mama îl acuză mereu că este „materialist" şi că tatii nu-i prea sunt pe
plac „popii". Cînd eram mică, mă uimea faptul că e atît de bun, deşi nu se
duce niciodată duminica la biserică şi nu cred nici acum că are dreptate cînd
afirmă că „religia nu-i face pe oameni mai buni". Mama spune că e
„îndărătnic"; dar cred că tata e mai bun ca ea, şi cînd discută în
contradictoriu, lucru ce se întîmpla destul de des, mama îi vorbeşte pe un
asemenea ton încît inima mă trage spre el, chiar cînd nu-i pot da dreptate. Spune
că nu crede în rai; dar abatele Bredel i-o întoarce de fiecare dată, zicîndu-i
că va fi silit să creadă cînd se va trezi acolo, căci va sta în rîndul
drepţilor, chiar fără voia lui. Şi eu nădăjduiesc asta din tot sufletul.
Cît
de trist este să se ivească asemenea neînţelegeri între soţi atît de uniţi cum
sunt părinţii mei, mai ales cînd este vorba de probleme asupra cărora, cu
puţină bunăvoinţă, ar fi atît de uşor să cadă la învoială! În orice caz,
asemenea lucruri nu ni se pot întîmpla mie şi lui Robert, căci nu l-am văzut
niciodată pe Robert intrînd într-o biserică fără să se roage şi în mintea lui
nu încolţesc decît idei mărinimoase şi nobile. Nu-mi vine să cred că La Libre
Parole este un „jurnal prost", cum spune tata, care nu citeşte decît Le
Temps; am crezut chiar că din cauza asta se vor strica de tot relaţiile dintre
el şi Robert. Sosise de două zile la pensiunea Girard. Tata şi cu Robert se
aflau numai ei doi în salonaşul pentru fumători. Uşa din salonul unde mă aflam
eu rămăsese deschisă şi puteam să-i văd cum stăteau fiecare în fotoliul lui
citindu-şi jurnalul. După ce şi-a terminat lectura, Robert a făcut imprudenţa
să întindă tatii jurnalul pe care-1 citise, spunîndu-i cîteva cuvinte pe care
nu le-am putut auzi. Tata s-a înfuriat atît de tare încît şi-a răsturnat pe
pantalonii de culoare deschisă ceaşca de cafea pe care o pusese pe braţul
fotoliului. Robert şi-a cerut mii de scuze, dar de fapt nu avea nici o vină. Şi
în timp ce tata îşi ştergea pantalonii cu batista, Robert, care mă zărise, a
început să-mi explice printr-o mimică deopotrivă de discretă şi de expresivă
cît îi părea de rău de ceea ce se întîmplase. Era atît de caraghios, că mi-a
fost imposibil să nu izbucnesc în rîs. M-am întors repede cu spatele, nevoind
să dau impresia că mă distrez pe socoteala tatii.
Nu
trecuseră decît şase zile de la sosirea noastră la Florenţa, cînd tata a avut o
criză de gută... Doamne! Ce îngrozitor lucru să te bucuri de-o asemenea
întîmplare! I-am propus, fireşte, să rămîn lîngă el pentru a-i ţine de urît,
dar tata a stăruit să merg la plimbare şi să profit de timpul frumos. Cum tatii
nu-i plac pictorii primitivi, mi-am zis că era momentul să vizitez biserica
spaniolă. Bineînţeles că Robert era acolo şi că nu puteam face altceva decît
să-i adresez cuvîntul. După ce şi-a exprimat mirarea văzîndu-mă singură şi după
ce m-a întrebat foarte politicos despre sănătatea tatii, am vorbit doar despre
pictură. Aproape că-mi părea bine că sunt atît de neştiutoare în acest domeniu,
căci Robert avea astfel prilejul să-mi dea explicaţii despre tot ceea ce
vedeam. Purta sub braţ o carte groasă, dar n-a avut nevoie s-o deschidă, căci
ştie pe dinafară toate numele acelor pictori atît de vechi. Nu izbuteam să-i
împărtăşesc admiraţia pentru frescele care mie îmi păreau încă departe de a fi
perfecte, dar îmi dădeam treptat seama că tot ce spunea Robert este adevărat şi
descopeream, datorită lui, o serie de calităţi pe care singură nu le-aş fi
putut aprecia. După aceea, la sugestia lui, am plecat să vizităm mănăstirea
San-Marco, unde mi s-a părut că pentru prima oară în viaţa mea am înţeles ce
înseamnă pictura. Ce minunat e să te poţi cufunda pînă la totala uitare de sine
într-o admiraţie pe care-o simţi împărtăşită! Eram atît de copleşită de acest
sentiment încît în faţa frescei celei mari a lui Angelico l-am luat pe Robert
de braţ. Nu mi-am dat seama de asta decît în momentul cînd alţi vizitatori au
intrat în capela unde pînă atunci ne aflam numai noi doi. De altfel, Robert nu
rostise nici o vorbă pe care să n-o fi putut auzi şi tata. Şi totuşi, cînd am
ajuns acasă, n-am îndrăznit să-i vorbesc tatii despre această întîlnire. Fără
îndoială că nu trebuia să-i ascund un lucru a cărui amintire era atît de
puternică încît mă împiedica să mă gîndesc la orice altceva. Dar cînd, mai
tîrziu, i-am mărturisit abatelui Bredel această „minciună prin omisiune",
preotul m-a liniştit; e drept că în acelaşi timp îi aduceam la cunoştinţă logodna
noastră. Preotul ştie că tata nu este de acord, dar mai ştie că motivele care
îl fac să se împotrivească sunt opiniile lui Robert, adică tocmai ceea ce i-a
cîştigat pe abate şi pe mama de partea noastră. Tata, de altfel, e atît de bun
încît a cedat destul de repede, căci, după cum spune el, singurul lucru pe care
îl doreşte cu adevărat este ca eu să fiu fericită; şi nici el nu se mai poate
îndoi de fericirea mea.
Înainte
de a vorbi despre logodna noastră, ar fi trebuit să povestesc ultimele zile pe
care le-am petrecut în Italia, dar m-am lăsat în voia condeiului şi am ajuns
repede să scriu acest cuvînt minunat în faţa căruia toate celelalte amintiri se
şterg. Înainte de a pleca de la Florenţa, Robert îi ceruse tatii îngăduinţa de
a veni să ne facă o vizită la Paris. Mi-era atît de teamă că tata o să refuze!
Întîmplarea a făcut ca Robert să fie în bune relaţii cu familia de Berre, cu
care suntem rude. Am fost invitaţi la masă de verii noştri, şi printre oaspeţi
se afla şi Robert; acest fapt a simplificat mult lucrurile. A doua zi după ce
cinasem împreună, Robert a venit să-i facă o vizită mamei şi, la scurt timp
după aceea, a revenit pentru a-mi cere mîna. (Cît de stupidă mi se pare această
expresie!) Mama a fost la început destul de uimită, dar mai uimită am fost eu
cînd am aflat, căci Robert nu-mi făcuse, la drept vorbind, nicio declaraţie. A
rîs cu poftă cînd i-am mărturisit mirarea mea şi mi-a „declarat" că
niciodată nu-i trecuse aşa ceva prin minte, dar că era gata să-mi facă această
„declaraţie de dragoste", dacă încă nu pricepusem că mă iubeşte. Apoi m-a
îmbrăţişat şi am simţit că nici eu nu aveam nevoie să rostesc vreun cuvînt ca
să-l fac să înţeleagă că mă dăruiam lui trup şi suflet.
*
Adineauri
a sosit o telegramă. Am lăsat-o pe mama s-o deschidă, deşi era trimisă pe numele
meu.
„Mama
lui Robert a murit", mi-a spus, întinzîndu-mi telegrama, din care n-am înţeles
decît un singur lucru, că Robert se întoarce miercuri. CapI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu