Intamplari neobisnuite (4)

Capitolul IV. În care apar vechi cunoştinţe ale tinerilor noştri cititori.

„Barbicane şi Co.!” Preşedintele unui cerc de artilerişti!... Ce amestec puteau să aibă nişte tunari într-o asemenea chestiune?... O să vedem curând.

Mai este oare nevoie să-i prezentăm oficial pe Impey Barbicane, preşedintele „Clubului artileriştilor” din Baltimore, pe căpitanul Nicholl, pe J. T. Maston, pe Tom Hunter — cel cu picioarele de lemn — pe neobositul Bilsby, pe colonelul Bloomsberry şi pe ceilalţi colegi ai lor? Desigur că nu! Persoanele acestea ciudate erau cu vreo douăzeci de ani mai bătrâne ca pe vremea când uimiseră lumea întreagă cu planul lor de a ajunge la Lună; încolo, însă, rămăseseră aceiaşi oameni, tot atât de schilozi în ce priveşte trupul, dar şi tot atât de gălăgioşi, de îndrăzneţi, de înfocaţi când era vorba să se avânte într-o nouă aventură extraordinară. Timpul nu-şi pusese pecetea pe această legiune de tunari în retragere, ci îi respectase aşa cum se respectă tunurile scoase din funcţiune şi care mobilează muzeele vechilor arsenale.

        Dacă „Clubul artileriştilor” număra la înfiinţare o mie opt sute treizeci şi trei de membri (să ne înţelegem: este vorba de persoane şi nu de membre ale corpului, ca mâini şi picioare, de care cei mai mulţi duceau lipsă), dacă treizeci de mii cinci sute şaptezeci şi cinci de corespondenţi se mândreau că au legături cu clubul, apoi aceste cifre nu se micşoraseră, ci dimpotrivă. Ba chiar, datorită încercării de necrezut de a stabili o comunicaţie directă între Pământ şi Lună faima acestui club crescuse enorm. Lumea îşi mai aducea aminte de uriaşul ecou pricinuit de memorabila experienţă, pe care se cuvine să o rezumăm în câteva rânduri(*).

La câţiva ani după războiul civil, unii membri ai „Clubului artileriştilor”, plictisiţi de lâncezeala în care urmau să trăiască, şi-au făcut planul să trimită un proiectil până în Lună, cu ajutorul unui tun uriaş. Tunul, lung de nouă sute de picioare şi cu un diametru de nouă picioare între ghinturi, fusese turnat în cadrul unor mari solemnităţi în City-Moon, pe solul peninsulei Florida, şi apoi încărcat cu patru sute de mii de livre de fulmicoton. Aruncat de acest tun, un obuz cilindro-conic de aluminiu îşi luase zborul către astrul nopţilor, sub presiunea a şase miliarde de litri de gaz. După ce făcuse înconjurul Lunii, în urma unei devieri a traiectoriei, proiectilul îşi luase din nou drumul spre Pământ, scufundându-se în Oceanul Pacific, într-un punct situat la 27°7’ latitudine nordică şi’41°37’ longitudine vestică. În acea regiune, fregata „Susquehanna” din marina americană pescuise proiectilul la suprafaţa mării, spre marele noroc al călătorilor din proiectil.

În acest proiectil-vagon luaseră loc doi membri ai „Clubului artileriştilor” — preşedintele clubului, Impey Barbicane, şi căpitanul Nicholl — însoţiţi de un francez, faimos pentru îndrăzneala lui aventuroasă. Toţi trei se înapoiaseră vii şi nevătămaţi din această călătorie. Dar dacă cei doi americani erau mereu la post, gata să-şi pună viaţa în joc în vreo nouă aventură, francezul Michel Ardan dăduse bir cu fugiţii. Se pare că după ce se înapoiase în Europa, se îmbogăţise — fapt care mirase pe mulţi — şi acum răsădea varză, mâncând-o tot el şi chiar mistuind-o — după cum spuneau ziariştii bine informaţi.

După această aventură, care zguduise lumea ca un trăsnet, Impey Barbicane şi Nicholl trăiseră de pe urma faimei lor, puşi oarecum la adăpost de necazuri. Dar, frământaţi întruna de dorul unor fapte măreţe, visau altă aventură, de acelaşi fel. De bani nu duceau lipsă. De pe urma ultimei lor afaceri le rămăseseră aproape două sute de mii de dolari, din cele cinci milioane şi jumătate pe care le adunaseră prin subscripţie publică în lumea întreagă. Pe de altă parte, strânseseră bani buni doar lăsându-se să fie expuşi în proiectilul lor de aluminiu, prin diferite oraşe ale Statelor Unite — aşa cum se expun la bâlciuri, în cuşcă, vieţuitoarele ciudate. Erau scăldaţi într-o celebritate de care ar fi fost mulţumită şi cea mai ambiţioasă fiinţă omenească.

Care va să zică, Impey Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi putut să-şi petreacă viaţa în linişte, dacă n-ar fi simţit cum îi roade plictiseala. Fără îndoială că numai pentru a termina odată cu lâncezeala cumpăraseră ei regiunile polare. Să nu uităm însă că, dacă achiziţia putuse să fie făcută cu preţul a opt sute de mii de dolari şi mai bine, apoi asta se datora faptului că mistress Scorbitt adusese în această afacere ceea ce-i mai lipsea: banii! Numai datorită generozităţii acestei femei, Europa fusese învinsă de America.

Iată acum şi explicaţia generozităţii ei:

Dacă, după ce s-au înapoiat pe pământ, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl s-au trezit bucurându-se de o faimă nemaipomenită, apoi mai era un ins care se bucura şi el de o bună parte din această celebritate. Aţi ghicit: este vorba de J. T. Maston, înfocatul secretar al „Clubului artileriştilor”. Oare nu acestui calculator măiestru i se datorau socotelile matematice care făcuseră cu putinţă marea experienţă de care am vorbit mai sus? Şi dacă el nu-i însoţise pe cei doi colegi ai săi în călătoria lor extra-pământească, apoi asta nu s-a întâmplat din pricină că i-ar fi fost cumva frică, fir-ar să fie de ghiulea! Vedeţi însă că viteazul artilerist nu numai că era ciung de mâna dreaptă, dar avea şi o bucată din scăfârlie făcută din gutapercă, datorită unui accident destul de obişnuit într-un război. Şi zău, dacă ar fi apărut aşa în faţa locuitorilor lunii, ar fi însemnat să li se dea acestora prilejul să-şi facă o impresie cam jalnică despre locuitorii Pământului. Şi nu se cădea aşa ceva, fiindcă la urma urmei, Luna nu-i decât un umil satelit al Pământului.

Spre marea lui părere de rău, J. T. Maston trebuise deci să se resemneze şi să nu plece şi el în această călătorie, ceea ce nu înseamnă însă că s-a culcat pe-o ureche. Dimpotrivă. După ce a pus să i se construiască un telescop uriaş pe vârful Long’s Peak, situat pe unul dintre cei mai înalţi munţi stâncoşi, se surghiuni şi el acolo. Iar din clipa când proiectilul a fost semnalat descriind pe cer traiectoria lui măreaţă, Maston nu şi-a mai părăsit postul de observaţie. Îşi luase de bunăvoie sarcina ca, de aici, din faţa ocularului acestui instrument uriaş, să-şi urmărească prietenii care călătoreau prin spaţiul ceresc în vehiculul lor aerian.

S-ar fi putut crede că Pământul îi pierduse pentru vecie pe îndrăzneţii călători. Într-adevăr: nu era oare îndreptăţită teama ca proiectilul, odată intrat într-o nouă orbită, din pricina atracţiei Lunii, să se învârtească în vecii vecilor împrejurul acestui astru al nopţilor, ca un sub-satelit? Dar nu! Direcţia proiectilului fusese modificată de o deviere care ar putea fi numită providenţială. După ce făcuse înconjurul Lunii, în loc să cadă direct în ea, proiectilul intrase într-o cădere progresivă accelerată şi se înapoiase pe sferoidul nostru cu o viteză de 57.600 leghe pe oră, prăbuşindu-se în străfundurile Oceanului Pacific.

Din fericire, masele lichide ale Pacificului amortizaseră lovitura pricinuită de cădere. Echipajul fregatei americane „Susquehanna” fusese martor la cele petrecute. Vestea a fost transmisă imediat lui J. T. Maston. Secretarul „Clubului artileriştilor” coborî în grabă de la observatorul de pe vârful Long’s Peak pentru a lua parte la operaţiile de salvare. În locul unde se prăbuşise proiectilul au fost făcute numeroase sondaje şi devotatul J. T. Maston nu s-a codit măcar o clipă să îmbrace costumul de scafandru pentru a da de urma prietenilor săi.

De fapt, însă, el n-ar fi trebuit să se obosească atâta, fiindcă dislocând o cantitate de apă superioară greutăţii lui, proiectilul de aluminiu se urcase singur la suprafaţa oceanului, după ce făcuse un plonjon de toată frumuseţea. Aşa se face că preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi Michel Ardan au fost găsiţi la suprafaţa oceanului jucând domino în închisoarea lor plutitoare.

Şi acum, ca să vorbim iarăşi de J. T. Maston, trebuie să spunem că rolul jucat de el în aceste aventuri extraordinare fusese mult scos în evidenţă. Cu craniul fals şi cu un cârlig de metal în locul antebraţului drept, el nu era, fireşte, un om frumos. Dealtfel, nu era nici tânăr, la cei cincizeci şi opt de ani bătuţi pe muchie pe care-i avea în timpul când se petrece povestirea de faţă. Dar originalitatea caracterului său, vioiciunea inteligenţei, flacăra care-i însufleţea privirea, pasiunea pe care o punea în toate acţiunile lui făcuseră ca pentru mistress Scorbitt să pară omul ideal. În sfârşit, creierul său împachetat cu grijă în scufia de gutapercă era nevătămat, şi Maston trecea, încă, şi pe bună dreptate, drept unul dintre cei mai vestiţi calculatori ai vremii sale.

Iar mistress Evangelina Scorbitt (deşi o apucau durerile de cap când era vorba de cea mai simplă socoteală), avea o înclinaţie deosebită pentru matematicieni, dacă nu pentru matematică. Îi socotea drept o specie deosebită şi superioară a neamului omenesc. Gândiţi-vă! Oamenii în ale căror capete X, Y si Z se rostogolesc ca nişte nuci într-un sac, ale căror creiere se joacă cu semnele algebrice, ale căror mâini jonglează cu integralele triple ca un scamator cu paharele şi sticlele, îi provocau totdeauna cea mai mare admiraţie.

Calda simpatie arătată de mistress Scorbitt — trebuie s-o mărturisim — îl cam pusese pe gânduri pe J. T. Maston, care nu căutase niciodată fericirea în căsătorie. Dealtfel, doamna Evangelina Scorbitt nu mai era nici ea la prima tinereţe, ba nici chiar la a doua, cu cei patruzeci şi cinci de ani ai ei, cu părul cărunt pe la tâmple, ca o pânză vopsită şi apoi decolorată, cu gura parcă mobilată de dinţi cam prea lungi, cu talia fără formă şi mersul fără graţie. Într-un cuvânt, părea o fată bătrână, deşi fusese căsătorită — e drept, doar câţiva ani. Dar era o femeie cumsecade şi nu şi-ar fi mai dorit altă fericire pe pământ decât să se poată anunţa în saloanele din Baltimore sub numele de mistress Maston.

Averea acestei văduve era foarte mare. E drept că nu era nici pe departe atât de bogată ca alde Gould, MacKay, Gordon Bennett, Vanderbilt, a căror avere trecea de un miliard şi pe lângă care alde Rothschild puteau fi socotiţi nişte cerşetori! Nu avea nici trei sute de milioane ca mrs. Moses Carper, două sute de milioane ca mrs. Stewart, optzeci de milioane ca mrs. Crocker — toate trei văduve — nici nu era atât de bogată ca mrs. Hammersley, mrs. Helly Green, mrs. Maffitt, mrs. Marshall, mrs. Para Stevens, mrs. Mintury şi alte câteva. Ar fi avut totuşi dreptul să capete un loc la acel faimos banchet de la hotelul Fifth Avenue din New-York, la care nu fuseseră admişi decât oaspeţi de cel puţin cinci ori milionari. Mistress Scorbitt dispunea, în realitate, de mai bine de patru milioane de dolari, rămaşi de la răposatul ei soţ, John P. Scorbitt, care se îmbogăţise făcând negoţ atât cu articole de modă, cât şi cu carne de porc sărată.

Ei bine, generoasa văduvă a răposatului nu ar fi stat o clipă pe gânduri să folosească moştenirea pentru gloria lui J. T. Maston, căruia i-ar fi adus şi o comoară de dragoste, de-a dreptul  inepuizabilă.

Până una alta, la cererea acestuia, mistress Scorbitt acceptase din toată inima să arunce câteva sute de mii de dolari în afacerea pusă la cale de societatea „Polul Nord”, fără să ştie măcar despre ce este vorba. Este drept că, odată ce era amestecat şi J. T. Maston, întreprinderea nu putea fi decât măreaţă, sublimă, supraomenească. Trecutul secretarului „Clubului artileriştilor” era o chezăşie pentru viitor. Iar după licitaţie, când înscrierea titlului de proprietate i-a arătat că consiliul de administraţie al noii societăţi urma să-l aibă în frunte pe preşedintele „Clubului artileriştilor”, sub firma „Barbicane şi Co.”, încrederea ei s-a întărit şi mai mult. Odată ce J. T. Maston era înglobat în „şi Co.”, nu avea ea toate motivele să se simtă cât se poate de fericită că are cele mai multe acţiuni în această societate?

Aşadar, mistress Evangelina Scorbitt se trezi proprietara celei mai mari părţi din regiunile nordice îngrădite de paralela 84. Foarte bine! Dar ce să facă cu ea sau, mai bine zis, cum putea să tragă societatea vreun profit oarecare din acest domeniu unde nu putea ajunge picior de om?

Mereu şi mereu aceeaşi întrebare, care, dacă pe doamna Evangelina Scorbitt o interesa nespus de mult din pricina banilor băgaţi în întreprindere, interesa tot atât de mult lumea întreagă, nespus de curioasă.

Dealtfel, această femeie minunată încercase de mai multe ori, destul de discret, să-l tragă de limbă pe J. T. Maston, înainte de a-şi pune banii la dispoziţia principalilor membri ai societăţii. Dar J. T. Maston rămăsese mereu mut când venea vorba de aşa ceva. O să vadă în curând mistress Scorbitt despre ce este vorba — dar asta numai atunci când va bate ceasul, adică atunci când lumea întreagă va rămâne cu gura căscată de mirare, aflând scopul noii societăţi!

Fără îndoială că el se gândea la o întreprindere care — aşa cum spunea scriitorul francez Jean Jacques Rousseau — „nu a avut vreun exemplu până atunci şi nu va avea nici imitatori”, o operă care avea să lase cu mult în urmă încercarea făcută de membrii „Clubului artileriştilor” de a intra în legătură directă cu Luna.

Când doamna Scorbitt insista, J. T. Maston îşi ducea cârligul de fier la buze şi spunea doar atât:

—  Dragă mistress Scorbitt, te rog să ai încredere în mine!

E uşor de închipuit, dacă doamna Evangelina Scorbitt a avut încredere „înainte”, ce bucurie uriaşă a cuprins-o „după”, când clocotitorul secretar al „Clubului artileriştilor” îi spuse că numai şi numai ei i se datoreşte victoria Statelor Unite asupra ţărilor nordice din Europa.

—    Şi nici măcar acum nu pot să aflu cât de cât despre ce este vorba? întrebă ea zâmbind pe J. T. Maston.

—  Ai să afli îndată! îi răspunse acesta scuturându-i mâna puternic — „americăneşte”.

Efectul imediat al acestei scuturături a fost că doamna Evangelina Scorbitt s-a liniştit.

După câteva zile, atât Lumea Nouă, cât şi Lumea Veche au fost şi ele scuturate de un fior straşnic — fără să mai vorbim de scuturăturile ce le aşteptau de- acum încolo — când au aflat de planul de-a dreptul nebunesc pentru realizarea căruia „North Polar Practical Association” făcea acum un apel la toată lumea, ca să subscrie acţiuni.

          Ca să nu mai lungim vorba: societatea cumpărase acele teritorii din jurul polului numai şi numai pentru a exploata... zăcămintele de cărbuni de la Polul Nord!

(*) Încercarea a fost descrisă în romanul „De la Pământ la Lună” al lui Jules Verne

Cap3
Cap5