Legături periculoase
Femeia modernă
nu poate suferi diminutivele. Nu-i place cînd i se spune „guriţă”, „mînuşiţe”
sau „picioruşe”.
Se supără. Ba
chiar din pricina asta se poate produce şi o ruptură. Aşa cred, cel puţin.
O persoană mi-a
spus-o:
—
Pe naiba, picioruşe! Eu — zice — port sandale numărul patruzeci şi unu şi
dumneata îi dai mereu cu prostiile astea! Dumneata — zice — mă nenoroceşti cu
sentimentalismul ăsta idiot.
Ca să fiu
sincer, auzind una ca asta, am rămas perplex.
Persoana în
cauză zice:
—
Pe vremuri, da, cucoanelor alintate sau, bunăoară, conteselor le plăcea să audă
dulcegării din astea în budoarele lor. Eu însă — zice — nu dau doi bani pe
bărbaţi ca dumneata.
—
Iaca na! — îi răspund. Adicătelea, ce vrei să spui?
Ce să spună, că
de-atunci nu mi-a mai telefonat şi cînd am întîlnit-o odată, nici nu mi-a răspuns
la salut.
Asta aşa e:
femeilor tinere din zilele noastre le plac actele de curaj, eroice. Am băgat de
seamă că lor le place ceea ce e ieşit din comun. Lor le place ca bărbatul să
fie neapărat aviator sau măcar mecanic de bord. Atunci îmbobocesc de nici nu le
mai recunoşti.
Aş vrea să le
întreb: Mă rog, ce, toţi oamenii trebuie să fie aviatori sau mecanici de bord?
Desigur, nu zic
ba, meseria de mecanic de bord e pînă la un anumit punct interesantă şi ea provoacă
tot felul de emoţii în rîndul spectatorilor. Dar, pe de altă parte, vezi bine,
e cu neputinţă ca toţi, fără excepţie, să zboare în tăriile cerului.
Unii ocupă
posturi pămînteşti mai modeste, în birouri şi aşa mai departe.
Nu ştiu de ce,
femeilor le mai plac şi operatorii de film. Chiar, zău, greu de spus de ce.
Învîrteşte manivela şi se crede Napoleon!
De asemenea,
cîştigă dragostea femeilor cei veniţi din Arctica. Mde, cîmpuri de gheaţă, zăpadă,
aurora boreală... Mare lucru!
Ca să nu lungesc
vorba, eu unul m-am însurat de patru ori şi nu ştiu cum am tot dat greş. Primele
două soţii s-au îndrăgostit de nişte mecanici de bord. A treia s-a încurcat cu
un operator de film. Mă rog, se întîmplă. Dar cea de-a patra căsnicie m-a dat
pur şi simplu gata. Şi eu, care am păţit-o, trebuie să-i previn pe alţi
bărbaţi, ca să se ferească de căsătorii de felul acesta.
Cunoşteam o
persoană. Am hotărît să ne căsătorim. Dar eu am prevenit-o cinstit:
—
Ai în vedere — zic — că eu nu plutesc în înaltul cerului şi mă îndoiesc — zic —
că pentru plăcerea dumitale am să sar vreodată cu paraşuta de pe acoperiş.
Aşa că, dacă te pasionează vreo profesie cerească din astea, eu unul, ca să zic
aşa, nu mai am ce discuta. Şi în cazul ăsta, haide să închidem problema
căsătoriei.
La care ea zice:
—
Profesia n-are nicio importanţă. Aviatorii mă lasă rece. Singurul lucru care
importă pentru mine e ca această căsătorie să fie pînă la un anumit grad
liberă. Nu-mi place ca personalitatea să-mi fie îngrădită. Eu — zice — înainte
de asta am fost căsătorită timp de şapte ani şi bărbatu-meu nu mă lăsa să merg
cu cineva nici măcar la teatru. Aşa că acum mi-aş dori o căsătorie bazată pe
relaţii tovărăşeşti. Dacă, bunăoară, dumneata ai să te îndră-gosteşti de
cineva, eu n-am să zic nimic. Şi dacă eu am să întîlnesc pe cineva, nici
dumneata, cu atît mai mult, n-ai să ridici obiecţii. În felul acesta, cred eu,
căsătoria noastră va fi mai trainică, bazată pe înţelegerea rezonabilă a două
inimi care se iubesc. Şi dacă soţul are o profesie neînsemnată, poate că e şi
mai bine aşa. Cel puţin o să-şi cunoască locul şi n-o să-mi ceară imposibilul.
—
Eu — zic — mă căsătoresc a patra oară şi mi s-a făcut capul calendar de cîte şi
mai cîte. Una — zic — mă opreşte să folosesc diminutivele. Alta — zic — se
încurcă cu un operator de film. Acum mai vii şi dumneata cu altă trăsnaie. Dar
— zic — întrucît mi te-ai cuibărit în suflet, să fie precum vrei.
Aşa că ne
căsătorim şi rămînem fiecare în locuinţa lui. Şi totul merge bine, în bună
pace şi înţelegere. Dar după o săptămînă, ea se îndrăgosteşte, tam-nisam, de
un cunoscut de-al ei abia sosit din Arctica.
Îmi zice,
potrivit convenţiei:
—
Dacă vrei, divorţăm. Dar dacă mai nutreşti faţă de mine vreun sentiment, hai
să respectăm condiţiile stabilite. Cu atît mai mult cu cît cunoscutul acesta al
meu pleacă în curînd într-o expediţie şi atunci noi doi o să ne înţelegem iar
de minune.
Şi stau aşa, ca
prostul, şi aştept plecarea ăluia. Aştept o lună, aştept două. În sfîrşit,
vecina mea de cameră îmi zice:
—
Degeaba o mai aştepţi. Ai pierdut partida: nu se mai întoarce ea la dumneata.
Dar mai trece o
lună, şi într-o bună zi nevastă-mea se întoarce şi-mi spune cam aşa:
—
L-am pus pe liber, mai ales că a plecat din nou în Nord.
—
Dar acum — zic eu — s-au ivit unele impedimente din partea mea; eu — zic —
m-am îndrăgostit de vecină. Dar dacă dumneata mai nutreşti vreun sentiment faţă
de mine — zic — sunt dispus să mă despart de ea.
Aşa că m-am
despărţit de vecina mea. Şi cînd abia m-am despărţit, ce văd? După o lună de
viaţă tihnită, nevastă-mea s-a îndrăgostit din nou. S-a îndrăgostit de amicul
şi tovarăşul de drum al omului care a plecat în Arctica. Ăla a plecat, dar
exploratorul ăsta, nu ştiu de ce, a rămas. Şi ea s-a îndrăgostit de el. Şi s-a
încurcat cu dînsul.
Aşa cum ne-am
înţeles, aştept eu cîteva luni, şi într-o bună zi aflu că ea va avea un copil
cu el.
Îi zic:
—
Interesantă şi căsnicia asta a noastră! Exploratorii ăştia — zic — mecanicii
de bord şi operatorii de film m-au nenorocit.
—
Dacă vrei — zice ea — mai aşteaptă pînă s-o sătura de mine sau pînă o mai
creşte copilul. Dacă nu, cum vrei. De altfel — zice — mi s-a urît să te tot văd
văicărindu-te, veşnic nemulţumit. Eu — zice — nu depind de mine. Inima e cea
care îmi spune pe care bărbaţi moderni să-i iubesc, şi pe care să-i detest.
Dumneata — zice — n-ai nici măcar insigna GTO(*).
Barem să fi urmat şi dumneata — zice — aşa, de ochii lumii, cursurile de
apărare sanitară. Nu zic să fii ţintaş de elită sau să pleci undeva, în Nord.
Nu profesiile astea — zice — te omoară, dar ai, pur şi simplu, o fire
neinteresantă, în contratimp cu epoca. Azi nu mai există bogătaşi, nu-i chip
să-ţi ascunzi nimicnicia cu capitalul, aşa că se cere să-ţi îmbunătăţeşti personalitatea
pentru a binemerita dragostea femeilor.
—
Una — zic eu — îmi interzice diminutivele, alta îmi aduce plocon copii, ba îmi
mai face şi morală...
Deodată, ea
deschide uşa în camera alăturată şi strigă, folosind un diminutiv:
—
Vanicika, individul ăsta iar a venit să facă scandal! Şi măcar că mi-e bărbat,
dă-l afară. Simt — zice — că din cauza lui mă apucă istericalele.
Şi îndată intră
în cameră amicul ăluia care a plecat în Arctica. O huidumă de om, călit de
aerul Nordului. Şi, pe deasupra, paraşutist, cu insignă.
— Care-i baiul,
tinere? zice.
I-am spus şi eu
la revedere şi am plecat, punîndu-mi în gînd să descriu toată chestia asta,
pentru ca alţi bărbaţi nezburători să se ferească de a se pune într-o situaţie
din asta, ca să zic aşa, delicată.
Eu, unul, sunt
contra căsătoriilor ăstora libere. Eu sunt pentru o alianţă mai trainică,
întemeiată pe simţăminte reciproce. Dar de unde să iau eu simţămintele astea,
dacă nici măcar n-am văzut vreodată o paraşută? Şi mai la nord de Ligov n-am
locuit niciodată!
Zău dacă nu trebuie să devii erou, ca să te
poţi măsura cu restul populaţiei!
(*) Insigna „Gata pentru muncă şi
apărare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu