miercuri, 20 februarie 2013

Tarzan of the apes (18)

Scrisoarea            
            Tarzan se deşteptă devreme a doua zi dimineaţa şi primul gînd al zilei noi, ca şi ultimul gînd al zilei ce trecuse, se îndreptă spre manuscrisul ascuns în tolba cu săgeţi. Îl scoase grăbit, sperînd din toată inima să poată descifra ceea ce scrisese frumoasa fată cu o seară înainte. La prima vedere, încercă o dezamăgire amară; niciodată pînă atunci nu dorise ceva cu atîta ardoare cum dorea acum să poată tălmăci mesajul zeităţii cu părul de aur, care se ivise atît de brusc şi atît de neaşteptat în viaţa lui. Ce importanţă avea că mesajul nu-i era adresat lui? Constituia o expresie a gîndurilor ei şi aceasta era de ajuns pentru Tarzan din neamul maimuţelor. Şi iată că totul era zădărnicit din pricina literelor, ciudate, dezordonate, cum nu mai văzuse altele pînă acum. Ba chiar mergeau pînă acolo, încît se înclinau în direcţia opusă, în comparaţie cu tot ce examinase el în cărţile tipărite sau în caligrafia celor cîteva scrisori pe care le găsise. Pînă şi gîndăceii din cărticica lui neagră îi erau familiari, cu toate că felul în care erau rînduiţi nu-i spunea nimic; dar gîngăniile astea de acum i se păreau noi şi nemaivăzute.
          Timp de douăzeci de minute se zgîi la ele, cînd deodată, începură să prindă forme familiare, deşi denaturate. Ah, erau vechii lui prieteni, însă rău schilodiţi. Apoi începu să descifreze ici colo cîte un cuvînt. Inima îi sălta în piept de bucurie. Pînă la urmă va putea să-l citească şi-l va citi. O jumătate de oră mai tîrziu, progresa rapid şi, cu excepţia cîte unui cuvînt, totul i se părea simplu.Iată ce citi:
Coasta de vest a Africii la vreo 10° latitudine sudică
(Aşa zice domnul Clayton) 3 (?) februarie 1909
Scumpa mea Hazel,
S-ar părea că-i o nebunie să-ţi scriu o epistolă pe care s-ar putea să n-o primeşti niciodată, dar pur şi simplu trebuie să povestesc cuiva peripeţiile îngrozitoare prin care am trecut de cînd am plecat din Europa pe bordul blestematei nave Arrow.
Dacă nu ne vom reîntoarce niciodată în sînul civilizaţiei, ceea ce e foarte probabil să se întîmple, scrisul meu va constitui o succintă înregistrare a întîmplărilor care ne-au împins spre soarta noastră finală, oricare va fi ea.
După cum ştii, noi am întreprins o aşa-zisă expediţie în Congo. Se părea că tata avea o faimoasă teorie asupra unei civilizaţii neînchipuit de vechi, ale cărei rămăşiţe zăceau îngropate undeva pe valea fluviului Congo. Dar, după ce-am pornit în larg, adevărul a ieşit la iveală.
De fapt, un bătrîn şoarece de bibliotecă, proprietar al unui anticariat şi al unei dughene de vechituri din Baltimore, a descoperit între filele unui antic manuscris spaniol o misivă scrisă în 1550, unde se descriau în amănunt păţaniile unui echipaj de răzvrătiţi de pe o corabie spaniolă care plecase din Spania în America de Sud, purtînd la bord o imensă comoară de „dubloni" şi de „piese de aur", aşa presupun cel puţin, pentru că sună mai misterios şi pirateresc.
Autorul misivei făcuse parte din echipaj, iar scrisoarea îi era adresată fiului său, care, la vremea respectivă, era comandantul unui vas comercial.
Se scurseseră mulţi ani de cînd se petrecuseră  întîmplările zugrăvite în scrisoare şi între timp bătrînul devenise un cetăţean onorabil al unui obscur orăşel spaniol, dar setea lui de aur era atît de puternică, încît şi-a asumat riscul de a aduce la cunoştinţa fiului său mijloacele de a pune mîna pe o avere fabuloasă numai pentru ei doi.
Îi povestea fiului cum, la o săptămînă după ce părăsiseră coasta Spaniei, echipajul se răsculase şi omorîse pe toţi ofiţerii şi pe toţi cei ce li se împotriviseră; dar prin acest fapt îşi zădărniciseră propriul lor plan, deoarece nu mai rămăsese nimeni priceput să conducă vasul pe mare.
Două luni de zile au navigat în voia vîntului pînă cînd, roşi de boală, de scorbut, de foame şi de sete, au naufragiat pe o insuliţă. Corabia s-a izbit de faleză şi s-a făcut ţăndări, dar asta nu s-a întîmplat mai înainte ca supravieţuitorii, zece suflete cu totul, să fi salvat unul din cuferele mari ale comorii. Pe acesta îl îngropară mai în interiorul insulei şi zăcură acolo vreme de trei ani cu speranţa că vor fi salvaţi. Unul cîte unul se îmbolnăviră şi muriră, pînă cînd nu mai rămase în viaţă decît un singur om, autorul scrisorii.
Din rămăşiţele corăbiei, oamenii construiseră o barcă, dar neavînd habar unde anume era situată insula, nu îndrăzniseră să se avînte pe mare. Totuşi, pe unicul supravieţuitor, autorul scrisorii, singurătatea îl apăsa atît de rău, încît nu mai putu răbda şi preferă să înfrunte moartea în largul mării decît nebunia pe insula pustie, aşa încît, după aproape un an de solitudine, porni pe mare în bărcuţă.
Din fericire naviga înspre nord şi o săptămînă niai tîrziu, se află în calea vaselor comerciale spaniole care făceau naveta între Indiile de Vest şi Spania şi fu cules de una dintre aceste nave ce se îndrepta spre patrie. Omul le îndrugă o poveste despre un naufragiu în care pieriseră cu toţii în afară de cîţiva, iar restul supravieţuitorilor, cu excepţia lui, muriseră după ce ajunseseră pe insulă. Nu pomeni un cuvînt despre răzvrătire sau despre lada cu comoara îngropată.
Comandantul vasului comercial îl asigură că, socotind după poziţia unde se aflase barca în momentul cînd îl culeseseră şi ţinînd seama de direcţia vînturilor care precumpăniseră în ultima săptămînă insula din care plecase făcea negreşit parte din Arhipeleagul Capului Verde, care se găseşte pe coasta de vest a Africii, la circa 16 sau 17 grade latitudine nordică.
Scrisoarea descria insula în amănunţime, precum şi locul comorii şi era însoţită de cea mai grosolană şi mai caraghioasă hartă veche pe care ai văzut-o vreodată: cu copaci şi stînci, toate marcate cu un X mîzgălit ca să arate locul exact unde fusese îngropată comoara.
Cînd tata ne-a mărturisit adevăratul scop al expediţiei, eu am fost foarte deprimată, pentru că ştiam cît de idealist şi nepractic a fost întotdeauna bietul de el şi eram convinsă că s-a lăsat din nou înşelat; mai ales cînd mi-a mărturisit că a plătit o mie de dolari pe scrisoare şi pe hartă. Şi ca mîhnirea mea să fie şi mai mare, am aflat că împrumutase zece mii de dolari de la Robert Canler, angajîndu-şi semnătura pentru această sumă.
Domnul Canler nu a cerut nicio garanţie şi dacă tata nu va putea onora această datorie, îţi dai seama, drăguţa mea, ce va însemna acest lucru pentru mine. Ah, cît îl detest pe acel om!
Am încercat cu toţii să privim lucrurile cu optimism, dar atît domnul Philander, cît şi domnul Clayton, care ni s-au alăturat la Londra doar de dragul aventurii, erau la fel de sceptici ca şi mine.
Ei bine, ca să scurtez povestea, am găsit şi insula şi comoara: un cufăr din lemn de stejar legat în chingi de fier, înfăşurat într-o sumedenie de pînze gudronate şi la fel de trainic şi masiv ca atunci cînd a fost îngropat, cu aproape patru sute de ani în urmă.
Cufărul era pur şi simplu ticsit cu monede de aur şi atît de greu, încît patru oameni abia l-au putut căra în spinare. Dar acest obiect înfiorător pare că aduce numai moarte şi nenorocire celor care au de-a face cu el, pentru că numai la trei zile după ce-am plecat din Arhipelagul Capului Verde, propriul nostru echipaj s-a răsculat şi a ucis toţi ofiţerii.
Oh, a fost cea mai înspăimintătoare experienţă care se poate imagina! Nici nu pot măcar scrie despre acest lucru.
Era cît pe-aci să ne ucidă şi pe noi, dar unul dintre ei, capul răscoalei, pe nume King, nu le-a dat voie, aşa că au cîrmit spre sud, de-a lungul coastei, pînă într-un loc pustiu unde au găsit un golf bun şi aici ne-au abandonat.
Azi au ridicat pînzele şi au plecat cu comoară cu tot, dar domnul Clayton spune că îi aşteaptă o soartă asemănătoare cu cea a răsculaţilor de pe vechea corabie, pentru că King, singurul om de pe bord care avea cunoştinţe despre navigaţie, a fost omorît pe plajă de unul din echipaj chiar în ziua cînd am debarcat.
Aş vrea să-l poţi cunoaşte pe domnul Clayton; e cel mai drăguţ om care se poate închipui şi dacă nu cumva mă înşel, e grozav de îndrăgostit de mine. Este unicul fiu al Lordului Greystoke şi într-o bună zi va moşteni titlul şi domeniile. În plus, e foarte bogat, dar faptul că va deveni cîndva un lord englez mă întristează: tu cunoşti sentimentele mele dintotdeauna cu privire la tinerele americane care se mărită cu străini posesori de titluri nobiliare. Ah, de-ar fi doar un simplu gentleman american!
Dar nu-i vina lui, săracul de el şi în orice altă privinţă, cu excepţia originii sale, ar face cinste ţării mele şi ăsta-i cel mai mare compliment pe care l-am făcut vreodată unui bărbat.
De cînd am fost debarcaţi aici, am trecut prin cele mai bizare întîmplări. Tata şi domnul Philander rătăciţi în junglă şi hăituiţi de un leu adevărat. Domnul Clayton rătăcit şi atacat de două fiare sălbatice. Eu şi Esmeralda prizoniere într-o veche cabană şi ameninţate de o înfiorătoare leoaică devoratoare de oameni. Ah, a fost pur şi simplu terolizant, cum ar spune Esmeralda.
Dar cea mai ciudată parte a aventurilor noastre este minunata făptură care ne-a salvat. Eu nu l-am văzut, dar domnul Clayton, tata şi domnul Philander l-au întîlnit şi spun că e un om alb, frumos ca un zeu, avînd o culoare bronz-arămie, o putere de elefant sălbatic, o agilitate de maimuţă şi un curaj de leu. Nu vorbeşte englezeşte şi dispare atît de misterios de îndată ce a înfăptuit vreo ispravă vitejească, de parc-ar fi un duh rătăcitor.
Mai avem şi un alt vecin ciudat care ne-a lăsat un frumos bilet scris cu litere de tipar în englezeşte prins pe uşa cabanei sale pe care noi am invadat-o avertizîndu-ne să nu distrugem niciunul din bunurile ce-i aparţin şi semnîndu-se „Tarzan din neamul maimuţelor".
Nu l-am văzut niciodată, deşi avem motive să credem că se află prin preajmă, căci unul dintre marinari, care se afla pe punctul de a-l împuşca pe domnul Clayton pe la spate, s-a pomenit străpuns în umăr de o suliţă, trimisă de o nevăzută mînă din junglă.
Marinarii ne-au lăsat foarte puţine provizii de hrană şi cum nu posedăm decît un singur pistol cu trei cartuşe în el, nu ştim cum ne vom procura carne, deşi domnul Philander ne asigură că putem supravieţui la infinit hrănindu-ne numai cu alunele ce se găsesc din belşug în junglă.
Sînt foarte obosită acum, aşa că am să mă culc pe patul meu nostim, aşternut cu ierburi pe care mi le-a cules domnul Clayton, dar am să completez această scrisoare de la o zi la alta, pe măsură ce intervin lucruri noi.
Cu dragoste, Jane Porter
Către Hazel Strong, Baltimore, Maryland.

Mult timp după ce isprăvi de citit scrisoarea, Tarzan rămase adîncit în gînduri. Cuprindea atîtea lucruri noi şi minunate, încît i se învîrtejea mintea cînd încerca să le rumege.
Aşadar, nu ştiau că el e Tarzan din neamul maimuţelor. O să le spună. Îşi construise în arborele lui un adăpost primitiv, din ramuri şi frunze, unde, apărate de ploaie, se găseau comorile pe care le luase cu el din cabană. Printre acestea erau şi cîteva creioane. Luă unul şi dedesubtul iscăliturii lui Jane Porter, scrise:
EU SÎNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR
Gîndi că atîta era suficient. Mai tîrziu avea să ducă scrisoarea înapoi la cabană.
În ceea ce priveşte hrana, îşi spuse Tarzan, nu era nevoie să fie îngrijoraţi: o să le-o procure el şi aşa şi făcu.
A doua zi, Jane găsi paginile scrisorii dispărute exact în locul unde le lăsase cu o noapte înainte. Era derutată, dar cînd văzu cuvintele scrise cu litere de tipar sub iscălitura ei, simţi un fior rece şi neplăcut prin şira spinării. Îi arătă lui Clayton ultima filă găsită cu iscălitura.
— Şi cînd te gîndeşti că prezenţa asta supranaturală m-o fi pîndit tot timpul cît am scris... Uuh! Mă cutremur numai cînd mă gîndesc!
— Dar probabil că ne e favorabil, o linişti Clayton, pentru că ţi-a restituit scrisoarea şi nu ţi-a făcut nici un rău şi dacă nu mă înşel, ne-a lăsat azi-noapte, în faţa uşii cabanei, o foarte substanţială dovadă a prieteniei lui, întrucît am găsit leşul unui mistreţ sălbatic.
De atunci, aproape că nu a trecut zi fără un dar, fie vînat sau o altă hrană. Uneori era o căprioară fragedă, alteori o ciudată hrană gătită, turte de manioca şterpelite din satul lui Mbonga sau cîte un mistreţ, un leopard şi odată un leu.
Cea mai mare plăcere a lui Tarzan era să vîneze pentru aceşti străini. I se părea că nici o bucurie de pe lume nu se poate compara cu aceea de a trudi pentru bunăstarea şi ocrotirea frumoasei fete albe.
Odată o să se aventureze în tabără, în plină zi şi o să stea de vorbă cu oamenii ăştia prin mijlocirea gîngăniilor care le erau familiare şi lor şi lui Tarzan. Dar îi venea greu să treacă peste sfiala lui de sălbăticiune de pădure şi astfel se scurgea zi după zi fără să-şi ducă la îndeplinire bunele intenţii.
Cei din tabără, căpătînd curaj pe măsură ce se familiarizau, începură să hoinărească prin junglă din ce în ce mai departe, în căutare de alune şi de fructe.
Nu trecea o zi fără ca profesorul Porter să nu vagabondeze, cu indiferenţa sa aeriană, spre fălcile morţii. Domnul Samuel T. Philander, care nu fusese niciodată ceea ce s-ar putea numi robust, ajunsese acum umbra unei umbre, din pricina îngrijorării continue şi a încordării mintale rezultate din eforturile herculeene de a-l păzi pe profesor.
Trecu astfel o lună. Tarzan luase, în sfîrşit, hotărîrea de a vizita tabăra în plină zi.
Era într-o după-masă, devreme. Clayton se plimba pe limba de pămînt de la gura golfului pentru a zări vapoare în trecere. Îngrămădise aici o stivă înaltă de lemne, gata să fie aprinse, în chip de semnal, de îndată ce s-ar fi ivit un vapor sau o pînză de catarg la orizont.
Profesorul Porter hoinărea de-a lungul plajei, la sud de tabără, cu domnul Philander în coastă, care-l îndemna să-şi întoarcă paşii înainte ca amîndoi să devină din nou jucăria vreunei fiare sălbatice.
Bărbaţii fiind plecaţi, Jane şi Esmeralda o porniră prin junglă să culeagă fructe şi tot căutîndu-le, se îndepărtară din ce în ce mai mult de cabană.
Tarzan stătea în tăcere la uşa cabanei, aşteptîndu-i să se întoarcă. Se gîndea la frumoasa fată albă. De un timp încoace, se gîndea mereu la ea. Se întreba dacă nu cumva o să se sperie de el şi gîndul acesta îl făcea să abdice de la planul lui.
Era din ce în ce mai nerăbdător s-o vadă întorcîndu-se, ca să-şi desfete ochii cu imaginea ei, să fie lîngă dînsa şi poate chiar s-o atingă. Omul-maimuţă nu ştia ce însemna Dumnezeu, dar era pe punctul de a o diviniza, atît cît poate diviniza un muritor.
În aşteptarea ei, îşi petrecea timpul scriindu-i un mesaj; n-ar fi putut spune dacă avea să i-l înmîneze el singur sau nu, dar îi făcea nespusă plăcere să-şi vadă gîndurile exprimate în scris — ceea ce, la urma urmei, nu e un sentiment chiar atît de necivilizat.
Scrise:
EU SÎNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. TE VREAU. EU SÎNT AL TAU. TU EŞTI A MEA. LOCUIM AICI ÎMPREUNA PENTRU TOTDEAUNA  ÎN CASA MEA. AM SA-TI ADUC CELE MAI BUNE FRUCTE, CEA MAI FRAGEDA CĂPRIOARĂ, CEA MAI GUSTOASA CARNE DINTRE CÎTE CUTREIERA JUNGLA. AM SA VÎNEZ PENTRU TINE. SÎNT CEL MAI MARE DINTRE VÎNĂTORII DIN JUNGLA. AM SA LUPT PENTRU TINE. SÎNT CEL MAI TARE DINTRE LUPTĂTORII DIN JUNGLA. TU EŞTI JANE PORTER, AM VĂZUT ÎN SCRISOARE. CÎND AI SA VEZI ASTA, AI SA STII CA E PENTRU TINE ŞI CA TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR TE IUBEŞTE.
În timp ce stătea lîngă uşă, drept, ca un tînăr indian, aşteptind după ce terminase de scris mesajul, auzul lui fin desluşi un sunet familiar. Zgomotul unei gorile mari, în crengile de jos ale pădurii. O clipă, rămase în ascultare, apoi dinspre junglă răsună ţipătul terifiat al unei femei, iar Tarzan din neamul maimuţelor, scăpînd pe jos prima lui scrisoare de iubire, o zbughi în pădure, ca o panteră.
Clayton auzi şi el strigătul, ca şi profesorul Porter şi domnul Philander şi cîteva minute mai tîrziu, alergau cu toţii, gîfîind, spre cabană, strîgîndu-şi unul altuia un torent de întrebări agitate, pe măsură ce se apropiau. O privire aruncată cabanei le confirmă temerile cele mai rele.
Jane şi Esmeralda nu se aflau acolo.
Pe dată, Clayton, urmat de cei doi bătrîni, se înfundă în junglă, strigînd-o cu glas tare pe fată. Timp de o jumătate de oră se tot împleticiră pe-acolo, pînă cînd Clayton, printr-o simplă întîmplare, dădu peste trupul, căzut la pămînt, al Esmeraldei. Se opri lîngă ea, pipăindu-i pulsul şi ascul-tîndui apoi bătăile inimii. Trăia. O zgîlţîi.
— Esmeralda! îi răcni în urechi. Esmeralda, pentru numele lui Dumnezeu, unde e domnişoara Porter? Ce s-a întîmplat? Esmeralda!
Încet, Esmeralda deschise ochii. Îl văzu pe Clayton. Văzu jungla în jur.
— Oh, Gaberelle! ţipă şi leşină din nou.
În momentul acela se apropie şi profesorul Porter cu domnul Philander.
— Ce să facem, domnule Clayton? întrebă neliniştit bătrînul profesor. Unde să căutăm? Dumnezeu nu poate fi atît de crud, încît s-o ia acum pe fetiţa mea de lîngă mine!
— În primul rînd trebuie s-o trezim pe Esmeralda, răspunse Clayton. Ea ne poate spune ce s-a intîmplat. Esmeralda! strigă el din nou, zgîlţîind-o pe negresă de umăr.
— O, Gaberelle, vreau să mor! se văita biata femeie, ţinîndu-şi însă ochii închişi, cu pleoapele strîns lipite. Doamne Dumnezeule, fă-mă să mor, nu mă lăsa să mai văd vreodată faţa aceea îngrozitoare!
— Haide, haide, Esmeralda! strigă Clayton. Hai, deschide ochii!
Esmeralda se execută.
— O, Gaberelle! Slavă Domnului! ţipă ea.
— Unde-i domnişoara Porter? Ce s-a întîmplat? întrebă Clayton.
— Cum, domnişoara Jane nu-i aici? strigă Esmeralda, ridicîndu-se cu o miraculoasă iuţeală pentru o persoană de volumul ei. Oh, Doamne, acuma îmi amintesc! Pesemne că a luat-o cu el! Şi negresa începu să hohotească şi să se jeluiască.
— Cine a luat-o? strigă profesorul Porter.
— Un uriaş mare şi lung, acoperit tot cu păr.
— O gorilă, Esmeralda? întrebă domnul Philander, iar cei trei bărbaţi abia de mai îndrăzneau să răsufle cînd îngrozitoarea întrebare fu rostită.
— Eu ziceam c-o fi necuratul, da' cred c-o fi fost un gorilefant din ăia. Of, mititica mea, of, inimioara mea! Şi din nou Esmeralda izbucni într-un nestăpînit acces de sughiţuri.
Clayton începu pe dată să caute urme, dar nu reuşi să descopere nimic altceva decît o încîlcitură de ierburi strivite în jurul lor; simţul lui de orientare în pădure era însă prea slab pentru ca să poată interpreta ceea ce vedea.
Petrecură tot restul zilei căutînd prin junglă, dar cînd se lăsă noaptea, fură nevoiţi să renunţe, cu durere şi deznădejde, pentru că nu ştiau în ce direcţie o purtase acea făptură pe Jane.
Ajunseră la cabana mult după ce se lăsase întunericul şi se adunară în casă, un mic grup foarte abătut.
În cele din urmă, profesorul Porter rupse tăcerea. Tonul lui nu mai era acela al pedantului erudit care teoretizează abstractul şi incognoscibilul; era tonul unui om de acţiune, hotărît, dar străbătut de o indescriptibilă notă de disperare şi suferinţă, care-i săgeta inima lui Clayton cu un junghi la fel de dureros.
— Am să mă culc acum şi am să încerc să dorm. Mîine dimineaţă în zori, îndată ce se luminează de zi o să iau cu mine cîte merinde o să pot duce şi o să-mi continui căutarea pînă am s-o găsesc pe Jane. Fără ea, nu mă intorc.
Prietenii lui nu-i răspunseră imediat. Fiecare era cufundat în propriile-i gînduri amare şi fiecare înţelese, ca şi bătrînul profesor, ce semnificaţie aveau ultimele lui cuvinte — profesorul Porter n-o să se mai întoarcă niciodată din junglă.
În cele din urmă, Clayton se ridică şi-şi lăsă o mînă pe umărul bătrîn şi gîrbovit al profesorului Porter.
— Bineînţeles că voi veni cu dumneavoastră, spuse el.
— Ştiam, domnule Clayton, că te vei oferi, că vei dori să vii. Dar Jane este acum dincolo de orice ajutor omenesc. Or cea care a fost fetiţa mea dragă, n-o să zacă singură şi fără prieteni în jungla înfiorătoare. Aceleaşi liane şi frunze or să se aştearnă asupră-ne, aceleaşi ploi or să ne biciuiască; şi cînd duhul mamei ei va rătăci pe pămînt, ne va afla împreună în moarte, după cum ne-a găsit totdeauna împreună în viaţă. Nu, singur trebuie să mă duc pentru că a fost fiica mea: era tot ce iubeam pe lumea asta.
— Voi veni cu dumneavoastră, răspunse Clayton, cu simplitate.
Bătrînul îşi ridică ochii, privind cu atenţie faţa dîrză şi frumoasă a lui William Cecil Clayton. Şi poate că a citit acolo iubirea care-i umplea inima — iubirea pentru fiica lui.
Pînă atunci fusese prea preocupat de gîndurile sale cărturăreşti pentru a lua în seamă micile incidente, cuvintele întîmplătoare, care unui om mai practic i-ar fi indicat pe dată că cei doi tineri se simţeau din ce în ce mai atraşi unul de celălalt. Dar acum îi reveneau toate în minte, unul cîte unul.
— Cum doreşti! spuse el într-un tîrziu.
— Vă puteţi bizui pe mine, interveni domnul Philander.
— Ba nu, bătrînul meu prieten, ripostă profesorul Porter. Nu trebuie să plecăm cu toţii. Ar fi o cruzime s-o lăsăm singură aici pe biata Esmeralda şi-apoi trei n-ar avea mai mult succes decît unul singur. Şi aşa sînt destule făpturi ucise în pădure. Haideţi, să încercăm să dormim puţin!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!