Noapte
fantastică (partea I)
Însemnările de mai jos au fost găsite
făcute pachet şi pecetluite, în biroul baronului Friedrich Michael von R… după
ce acesta căzuse în lupta de la Rawaruska, în toamna anului 1914, ca locotenent
de rezervă austriac, într-un regiment de dragoni. Familia sa, orientându-se
după titlu şi mulţumindu-se să arunce doar o privire superficială pe aceste
foi, a presupus că sunt doar o operă literară a defunctului, aşa că mi-a predat
mie însemnările ca să le cercetez şi m-a însărcinat cu publicarea lor. Eu însă
nu consider de loc că însemnările acestea sunt o povestire născocită ci, până
în cele mai mici amănunte, o întâmplare reală din viaţa celui dispărut. Astfel,
public propriile-i dezvăluiri, fără să modific sau să adaug ceva, trecându-i numele
sub tăcere.
Azi-dimineaţă
m-a cuprins deodată gândul că trebuie să aştern pe hârtie, pentru mine,
aventura din noaptea aceea fantastică spre a avea o privire de ansamblu asupra
întregii întâmplări, aşa cum a decurs ea. Din clipa aceea neaşteptată, simt o
constrângere inexplicabilă să-mi aştern în scris aventura, deşi mă îndoiesc că
aş putea zugrăvi, fie chiar pe departe, toată ciudăţenia evenimentelor. Îmi
lipseşte cu totul ceea ce se numeşte talent artistic, n-am nicio experienţă în
ce priveşte literatura şi, cu excepţia unor produse mai degrabă hazlii, la
Theresianum(*),
nu m-am încumetat vreodată la încercări beletristice. De pildă, nu ştiu măcar
dacă există o tehnică specială care să te înveţe cum să-ţi orânduieşti
descrierea faptelor exterioare şi totodată ecoul lor interior. Mă întreb de
asemenea dacă voi fi în stare să descopăr totdeauna cuvântul potrivit sensului
şi sensul potrivit cuvântului ca să obţin astfel echilibrul pe care inconştient
l-am simţit totdeauna citind un adevărat povestitor. Dar la urma urmelor, scriu
numai pentru mine aceste rânduri, deloc destinate să lămurească altora lucruri
pe care abia mi le pot explica mie însumi. Ele nu sunt decât o încercare de a
termina într-un anume sens cu o întâmplare care m-a preocupat neîntrerupt şi care
m-a adus într-o stare de fierbere dureroasă, o încercare de a o fixa, de a o
înfăţişa şi a o cuprinde din toate laturile.
N-am vorbit
despre întâmplarea asta cu niciunul dintre prietenii mei, tocmai din
sentimentul că nu-i puteam face să înţeleagă esenţialul, şi dintr-o anume jenă
de a fi fost zguduit şi răscolit în asemenea hal de un lucru atât de
întâmplător. Căci totul nu este, de fapt, decât o aventură măruntă. Dar,
scriind aceste cuvinte, am şi început să simt cât de greu e pentru un novice să
dea în scris cuvintelor adevărata lor valoare, şi câtă ambiguitate, câte
posibilităţi de neînţelegere sunt legate de cea mai simplă vocabulă. Căci,
numind aventura mea „măruntă”, înţeleg asta, fireşte, numai într-un sens
relativ, în opoziţie cu evenimentele grandioase, dramatice, care antrenează
întregi popoare şi destine; şi o iau pe de altă parte în sens temporal,
întrucât toată întâmplarea a durat abia şase ceasuri. Dar această aventură
măruntă, neînsemnată şi neimportantă în general, a fost atât de imensă pentru
mine, încât chiar azi, patru luni după acea noapte fantastică, mă arde încă şi
trebuie să-mi încordez toate forţele sufleteşti ca s-o ţin închisă în pieptul
meu. În fiecare zi, în fiecare ceas, îmi repet toate detaliile ei, căci a
devenit oarecum pivotul întregii mele existenţe. Tot ce fac, tot ce vorbesc,
este inconştient determinat de ea, de această întâmplare: gândurile mele nu
încetează să-şi repete iarăşi şi iarăşi desfăşurarea ei bruscă şi prin această
repetare să-mi confirme că îmi aparţine. Acum mi-am dat seama dintr-odată de un
lucru pe care acum zece minute, când am luat condeiul în mână, încă nu-l
presimţisem — anume că descriu această aventură numai ca s-o am în faţă, fixată
sigur, oarecum concret, s-o gust încă odată cu simţirea şi în acelaşi timp s-o
pricep cu spiritul. E cu totul fals, cu totul neadevărat ceea ce spuneam
înainte, că vreau să termin cu ea descriind-o. Dimpotrivă, vreau ca cele trăite
prea repede să-mi devină şi mai vii, să le aşez lângă mine, calde şi pline de
suflu, pentru a le putea îmbrăţişa într-una. O, nu mi-e teamă că am să uit
vreodată, măcar o clipă, acea după-amiază apăsătoare şi acea noapte fantastică.
N-am nevoie de niciun punct de reper, de niciun jalon pentru ca, în amintire,
să merg din nou, pas cu pas, pe drumul acelor ceasuri. Asemeni unui somnambul,
găsesc drumul înapoi către sfera aventurii oricând — ziua sau noaptea. Recunosc
în ea fiecare amănunt cu clarviziunea pe care numai inima o are şi nu memoria
cea nesigură. Aş putea tot atât de bine să desenez aici, pe hârtie, conturul
fiecărei frunze în peisajul înverzit de primăvară; acum, toamna, simt încă
mireasma molatică şi prăfuită a florilor de castan. Prin urmare, dacă descriu
aici încă odată ceasurile acelea, nu o fac din teama de a le pierde, ci din plăcerea
de a le regăsi. Iar când îmi reprezint prefacerile din acea noapte, în
succesiunea lor exactă, trebuie, de dragul ordinii, să mă stăpânesc, căci numai
gândindu-mă la amănunte, se ridică din simţirea mea un extaz, mă cuprinde un
fel de ameţeală şi trebuie să stăvilesc imaginile amintirii, ca să nu se
îmbulzească una într-alta, ca o beţie colorată. Retrăiesc cu o aprindere
pătimaşă cele trăite în ziua aceea, în acea zi de 7 iunie 1913, când la prânz
am luat o birjă…
Dar încă odată
îmi dau seama că trebuie să mă opresc; din nou mă sperie cele două tăişuri,
multiplicitatea înţelesurilor unui singur cuvânt. Abia acum, când pentru prima
oară încerc să povestesc ceva cu continuitate, observ cât e de greu să priveşti
într-o formă închegată acel ceva care parcă îţi scapă mereu printre degete, dar
care totuşi reprezintă tot ce e viu.
Iată, am scris
cuvântul „eu”, am spus că în ziua de 7 iunie 1913, la prânz, am luat o birjă.
Dar chiar acest cuvânt poate însemna o neclaritate, căci demult nu mai sunt
acel „eu” de la 7 iunie, deşi n-au trecut decât patru luni de atunci, deşi stau
în aceeaşi locuinţă, deşi scriu la acelaşi birou, cu acelaşi condei şi cu
aceeaşi mână. De omul de atunci sunt cu totul dezlegat tocmai prin acea
aventură, pe acel om îl privesc acum ca din afară, străin şi rece, şi-l pot
zugrăvi ca pe un tovarăş de joc, un camarad, un prieten despre care ştiu
lucruri multe şi esenţiale, dar care am încetat a mai fi. Aş putea să vorbesc
despre el, să-l critic sau să-l condamn, fără a simţi câtuşi de puţin că a
făcut vreodată parte din fiinţa mea.
Omul care eram
pe atunci se deosebea prea puţin ca interior şi ca exterior de cei mai mulţi
oameni din clasa lui socială, clasă care, mai ales la noi, în Viena, fără vreo
mândrie specială, ci ca un lucru de la sine înţeles, se numeşte „înalta
societate”. Mergeam pe treizeci şi şase de ani, părinţii muriseră cu puţin
înainte de majoratul meu, îmi lăsaseră o avere care se arăta destul de
considerabilă pentru a exclude cu totul gândul la vreo meserie sau la vreo
carieră, încât, pe nebănuite, am fost scutit de a lua o hotărâre, ceea ce pe
atunci mă neliniştea grozav. Îmi terminasem tocmai studiile universitare şi mă
aflam în faţa alegerii viitoarei mele profesii care, probabil, mulţumită
relaţiilor noastre familiale şi înclinaţiilor mele demult marcate spre o
existenţă tihnit ascendentă şi contemplativă, ar fi fost desigur o slujbă de
stat. Când, fără veste, acea avere părintească mi-a revenit mie, ca moştenitor
unic, asigurându-mi o independenţa fără muncă, realizarea unor dorinţe
ambiţioase, ba, mai mult, o viaţă de lux. Nu avusesem niciodată ambiţii; astfel
că m-am hotărât să asist câţiva ani la desfăşurarea vieţii şi să aştept până
când mă voi simţi atras de vreun domeniu de activitate. Dar am rămas cu
aşteptarea, căci nerâvnind nimic deosebit, obţineam totul în cercul îngust al
dorinţelor mele. Ca niciun alt oraş, molatica şi voluptoasa Vienă — care din
plimbări, din contemplaţie inactivă, din eleganţa ţinutei, a creat o
perfecţiune artistică şi un scop al vieţii — m-a făcut să uit cu totul gândul
la o adevărată ocupaţie. Mă bucuram de toate satisfacţiile pe care le poate încerca
un tânăr elegant, aristocrat, avut, drăguţ şi pe deasupra lipsit de orice
ambiţie, de încordarea neprimejdioasă a jocului, a vânătorii, de regulata
destindere a călătoriilor şi excursiilor. Pe încetul, cu tot mai multă grijă
conştientă şi cu aplecare artistică, am început să-mi îmbogăţesc existenţa mea
contemplativă. Colecţionam cristale rare, nu atât din pasiune cât din plăcerea
de a ajunge, printr-o ocupaţie neobositoare, la perseverenţă şi la cunoaştere.
Mi-am împodobit locuinţa cu un gen deosebit de gravuri italiene în stil baroc
şi cu tablouri reprezentând peisaje în genul lui Canaletto, pe care mi le
procuram fie de la negustorii de vechituri, fie la licitaţii; era pentru mine
un fel de vânătoare captivantă dar nicidecum primejdioasă. Mă ocupam de multe
din înclinaţie şi niciodată fără gust: lipseam arareori de la concertele bune
şi din atelierele pictorilor noştri. La femei aveam destul succes. Şi în
privinţa aceasta, cu instinctul tainic de colecţionar, care arăta oarecum lipsa
unei ocupaţii interioare, îmi adunasem multe ceasuri de viaţă preţioase şi
demne de amintit ce mă înălţaseră treptat de la un simplu juisor la acela de
cunoscător priceput. În total, trăisem multe, ceea ce îmi umplea plăcut zilele
şi mă făcea să-mi socotesc existenţa bogată; din ce în ce începea să-mi placă
atmosfera comodă şi domoală a unei tinereţi animate şi totuşi niciodată
zguduite, aproape fără dorinţi noi, căci în atmosfera calmă a zilelor mele,
lucruri cu totul mărunte izbuteau să devină adevărate bucurii. O cravată bine
aleasă putea aproape să mă înveselească, o carte frumoasă, o excursie cu
automobilul sau un ceas cu o femeie, să mă fericească deplin. Ceea ce îmi
plăcea mai ales în acel stil al existenţei mele era că nu atrăgea de loc
atenţia societăţii, la fel ca un costum englezesc impecabil. Cred că eram
considerat o apariţie plăcută, eram simpatizat, toţi mă priveau cu drag, şi cei
mai mulţi cunoscuţi ai mei mă considerau un om fericit.
Astăzi nu mai
pot spune dacă omul de atunci, pe care mă străduiesc să mi-l reactualizez, se
considera, aşa cum credeau ceilalţi, un om fericit, căci acum, când în urma
acelei întâmplări, cer un sens mult mai plin pentru orice sentiment, mi se pare
aproape imposibilă orice apreciere retrospectivă. Totuşi, pot spune cu
siguranţă, pe acea vreme nu mă socoteam nicidecum nefericit; dorinţele mele nu
rămâneau mai niciodată neîndeplinite, ceea ce ceream vieţii obţineam aproape
totdeauna. Dar tocmai faptul că mă învăţasem ca soarta să-mi acorde tot ce-i
ceream şi astfel să nu-i mai pretind nimic, tocmai asta m-a dus cu încetul la o
oarecare lipsă de interes, o lipsă de viaţă în viaţa însăşi. Ceea ce se agita
pe atunci inconştient în mine, în momente de semiluciditate, nu erau
propriu-zis pofte, ci numai pofta de pofte, numai dorinţa de dorinţe, dorinţa
de a râvni mai tare, mai nestăpânit, mai ambiţios, mai neîmpăcat, de a trăi mai
intens şi poate chiar de a suferi. Printr-o tehnică prea raţională, înlăturasem
toate piedicile din existenţa mea, şi din această lipsă de împotriviri,
vitalitatea mea slăbise. Observam că din ce în ce doream mai puţin, mai slab,
că apăruse un fel de încremenire în simţirea mea, că, mai bine spus, sufeream
de un fel de impotenţă sufletească, de o incapacitate de a stăpâni cu pasiune
viaţa. Lipsa aceasta am recunoscut-o întâi în simptome mărunte. M-a surprins
faptul că la teatru şi în societate lipseam tot mai ades de la anumite
festivităţi senzaţionale; comandam cărţi care îmi fuseseră lăudate şi le lăsam
săptămâni întregi să zacă pe birou, netăiate; îmi satisfăceam mai departe, ce-i
drept, mecanic, micile slăbiciuni, cumpăram cristaluri şi antichităţi, dar fără
să le aranjez apoi şi fără să mă bucur deosebit de achiziţia neaşteptată a
vreunei piese rare şi mult căutate.
Însă n-am
devenit conştient cu adevărat de acea scădere treptată şi lentă a energiei mele
sufleteşti decât într-o anumită ocazie pe care mi-o amintesc încă desluşit.
Rămăsesem în timpul verii la Viena, tot din acea trândăvie ciudată, pe care
nimic nou nu o ademenea, când, dintr-o staţiune balneară, primesc o scrisoare
de la o doamnă cu care întreţinusem de trei ani o legătură intimă, şi pe care
credeam că o iubesc sincer. Îmi scria, pe paisprezece pagini agitate, că în
acele săptămâni cunoscuse acolo un bărbat care acum însemna mult, ba chiar
totul pentru dânsa, că se va căsători cu el în toamnă şi că legătura dintre noi
trebuie să ia sfârşit. Îşi amintea fără regrete, ba chiar cu plăcere, timpul
petrecut cu mine: în noua ei căsnicie, îşi va aminti de mine ca de omul cel mai
drag pe care l-a cunoscut şi spera că am să-i iert hotărârea neaşteptată. După
această veste, într-un stil surescitat, se întrecea în rugăminţi zguduitoare să
nu fiu supărat pe dânsa şi să nu sufăr prea mult din pricina rupturii, să nu
încerc s-o reţin cu forţa sau să fac vreo nebunie împotriva mea. Tot mai
arzătoare goneau rândurile: că voi găsi desigur consolare la o femeie mai bună
decât ea şi să-i scriu numaidecât, deoarece e îngrijorată de felul în care îi
voi primi hotărârea. Şi la urmă mai era un adaus, scris în grabă cu creionul:
„Să nu faci vreo nebunie, înţelege-mă, iartă-mă”. Am citit scrisoarea, la
început mirat de veste, apoi, după ce am parcurs-o a doua oară, cu un fel de ruşine
care, devenind conştientă, a crescut repede până la spaimă. Căci nu încercam
câtuşi de puţin vreunul dintre sentimentele acelea puternice şi totuşi fireşti
pe care prietena mea mi le atribuia ca fiind ceva de la sine înţeles. Nu
sufeream din pricina veştii pe care mi-o comunica, nu-i purtam pică, şi încă şi
mai puţin mă gândeam la vreo faptă violentă împotriva ei sau a mea. Această
răceală a simţirii era prea stranie ca să nu mă înspăimânte. Mă părăsea o
femeie cu care vreme de ani de zile îmi împărţisem viaţa, al cărei trup cald se
lipise tandru de al meu, a cărei răsuflare în nopţile lungi se îmbinase cu a
mea, şi nimic nu tresărea în mine, nimic nu se apăra şi nu căuta s-o
recucerească. În viaţa mea afectivă nu se întâmpla nimic din cele pe care
simplul instinct al acestei femei le prevăzuse ca de la sine înţelese la un om
adevărat. În acea clipă, am fost pentru întâia dată cu totul conştient cât de
departe ajunsese în mine procesul de împietrire. Alunecam ca pe oglinda unei
ape curgătoare, fără să fiu prins, înrădăcinat nicăieri, şi ştiam sigur că
răceala aceasta era ceva mort, ceva de cadavru; ce-i drept, încă neînvăluit în
suflul viciat al descompunerii, totuşi împietrit fără scăpare într-o atroce
insensibilitate. Mă aflam deci în minutul care precede adevărata moarte
trupească, adevărata descompunere vizibilă.
După acest
episod, am început să mă observ cu atenţie — atât pe mine cât şi ciudata
încremenire a sentimentelor mele, ca un bolnav care-şi studiază boala. Peste
scurt timp, unul dintre prietenii mei a murit şi, mergând în urma dricului,
ascultam în mine dacă nu cumva se mişcă vreo mâhnire, dacă nu se încordează în
conştiinţa mea vreun sentiment că-l pierdusem pentru totdeauna pe acel om de
care mă legasem încă din copilărie. Dar nimic nu se mişca; îmi păream un obiect
de sticlă prin care lucrurile s-ar străvedea, fără însă ca ele să fie vreodată
înăuntrul lui. Şi oricât mă osteneam în această ocazie, sau în altele
asemănătoare, să simt ceva, ba chiar să mă conving prin argumente raţionale că
simt, niciun răspuns nu primeam din acea împietrire interioară. Oamenii mă
părăseau, femeile soseau şi plecau, dar eu nu resimţeam toate astea în alt chip
decât ca omul ce stă în casă, pe când ploaia bate în geamuri; între mine şi
realitatea imediată era un perete de sticlă pe care nu aveam puterea să-l sfarm cu voinţa.
Deşi simţeam
totul foarte limpede, constatarea asta nu-mi stârnea o adevărată nelinişte,
pentru că, după cum am mai spus, priveam cu aceeaşi indiferenţă şi lucrurile ce
mă atingeau pe mine însumi. Nici pentru a suferi nu mai aveam destulă simţire.
Îmi ajungea faptul că infirmitatea aceasta sufletească era tot atât de puţin
manifestă ca şi impotenţa trupească a unui bărbat care nu apare decât în
clipele intime — aşa că, în societate, trezeam adesea admiraţie printr-o
pasiune simulată, printr-o exagerare spontană a emoţiei, pe care le arboram
ostentativ, pentru a ascunde cât de detaşat şi fără viaţă mă ştiam lăuntric. În
afară, trăiam mai departe vechea mea viaţă, comodă şi neînfrânată, fără să-i
schimb direcţia. Săptămânile, lunile treceau alunecând uşor şi, pe nesimţite,
se închegau în anii întunecaţi. Într-o dimineaţă, am văzut în oglindă o şuviţă
cenuşie pe tâmplă şi mi-am dat seama că tinereţea mea voia să treacă pe
nebăgate de seamă în altă lume. Dar ceea ce alţii numesc tinereţe, în mine
pierise demult. Astfel, despărţirea nu mă îndurera prea tare, căci nici
propria-mi tinereţe n-o iubeam destul. Chiar faţă de mine însumi, sentimentul
meu încăpăţânat rămânea mut.
Cu această
stagnare interioară, zilele deveneau din ce în ce mai monotone, cu toată
diversitatea ocupaţiilor şi a întâmplărilor; se perindau, nereliefate, una după
alta, creşteau şi se veştejeau ca frunzele unui copac. Tot aşa, ca de obicei,
fără nimic insolit, fără niciun semn lăuntric prevestitor, începu şi acea zi
unică pe care vreau să mi-o zugrăvesc iar.
Atunci, la 7
iunie 1913, fiind o duminică, mă deşteptasem mai târziu, sub influenţa
inconştientă a unui sentiment festiv ce mai stăruia în mine din vremea
copilăriei, din anii de şcoală; îmi luasem baia, citisem ziarul, îmi aruncasem
ochii prin câteva cărţi, apoi, ademenit de ziua caldă de vară care pătrundea
prietenoasă în odaie, plecasem la plimbare. Ca de obicei, traversasem
bulevardul Graben printre saluturile prietenilor şi ale cunoscuţilor,
schimbasem scurte impresii cu unii dintre ei, apoi dejunasem la nişte prieteni.
Pentru după-amiază refuzasem orice angajament, căci îmi plăcea, cu deosebire
duminica, să am câteva ceasuri libere, fără program, care să aparţină cu totul
unui capriciu întâmplător, comodităţilor mele sau vreunei hotărâri spontane.
Când, întorcându-mă de la prietenii mei, am traversat Ringstrasse, am simţit ca
o binefacere frumuseţea oraşului însorit şi m-am bucurat de acea zi de vară
timpurie, atât de radioasă. Oamenii păreau veseli şi parcă îndrăgostiţi de
atmosfera duminicală a străzii multicolore; multe detalii mi-au atras atenţia
şi mai ales cât de stufoşi se înălţau din asfalt arborii cu verdele lor
proaspăt. Deşi treceam aproape zilnic pe acolo, atenţia mi-a fost brusc atrasă,
ca de o minune, de acest furnicar al duminicii şi instinctiv mi s-a făcut dor
de multă verdeaţă, de lumină, de variaţie. Mi-am amintit cu oarecare
curiozitate de Prater, unde pe atunci, în acel sfârşit de primăvară, în fapt de
vară, copacii groşi stau ca nişte lachei verzi, uriaşi, la stânga şi la dreapta
aleii principale săgetate de trăsuri, şi nemişcaţi întind către mulţimea de
oameni gătiţi şi eleganţi, lumina florilor lor. Obişnuit să cedez chiar şi
celei mai fugare dorinţe, am oprit întâia birjă care mi-a ieşit în cale, şi la
întrebarea birjarului, am spus „în Prater”.
— La curse,
domnule baron, nu-i aşa? a răspuns el docil şi ca de la sine înţeles.
Atunci mi-am
adus aminte că în ziua aceea aveau loc alergări de cai foarte fashionable, premergătoare
derby-ului, unde îşi dădea întâlnire întreaga înaltă societate a Vienei.
Curios, mi-am zis pe când mă urcam în trăsură, cum ar fi fost cu putinţă chiar
cu puţini ani în urmă să-mi scape din vedere sau să uit o zi ca asta? Şi am
resimţit iar — aşa cum un rănit, făcând o mişcare, îşi simte rana — toată
rigiditatea indiferenţei căreia îi căzusem pradă.
Aleea principală
era aproape goală când am ajuns, cursele trebuie să fi început de mult, căci nu
era nici urmă din alaiul pompos al trăsurilor, numai câteva birje goneau în
trapul cailor, vrând parcă să prindă ceva din urmă. Vizitiul s-a întors pe
capră şi m-a întrebat dacă doream să meargă în trap iute; dar i-am răspuns
să-şi lase caii încet, nu ţineam să ajung la timp. Fusesem de prea multe ori la
curse şi cunoşteam prea bine lumea turfului, pentru ca sosirea la timp să mai
aibă vreo importanţă pentru mine; se potrivea mai mult cu lenevia mea să simt,
în legănatul molatic al trăsurii, aerul albastru foşnind domol, ca marea de pe
bordul unui vapor, şi să privesc liniştit castanii frumoşi şi rotaţi care din
când în când dădeau spre joacă vântului mângâietor de cald câţiva fulgi din
petalele lor; iar vântul, ridicându-le încet, le învârtejea, ca apoi să semene
o fulguire albă pe alei. Era plăcut să te laşi legănat aşa, să guşti cu ochii
închişi primăvara, să te simţi înaripat şi plutind fără nicio sforţare… Aproape
că mi-a părut rău când trăsura s-a oprit la intrarea de la Freudenau. Bucuros
m-aş fi întors ca să mă mai las legănat de ziua molatică a verii timpurii. Dar
era prea târziu, trăsura se şi oprise în faţa hipodromului. Din spatele
tribunelor în amfiteatru, m-a întâmpinat un vuiet înăbuşit ca o mare agitată de
vânt, deşi nu vedeam mulţimea în mişcare de la care venea zgomotul. Fără să
vreau, mi-am amintit de Oslanda; acolo, când din oraşul de jos te urci pe nişte
ulicioare dosnice spre promenada ştrandului, simţi vântul aspru, sărat, al
mării şi auzi un vâjâit surd înainte de a-ţi arunca privirea pe întinsul
cenuşiu, spumegând din valurile-i muginde… Trebuie să se fi început o alergare,
dar între mine şi pista pe care desigur că acum caii goneau ca săgeata, se
întindea vuind un fum gros, multicolor, tălăzuit încoace şi încolo ca de
furtună: gloata spectatorilor şi a jucătorilor. Nu puteam vedea pista, dar,
contaminat de emoţia crescândă, simţeam fiecare fază sportivă. Fără îndoială,
jocheii îşi luaseră demult startul, unii probabil că se distanţaseră şi câţiva
se şi luptau pentru primul loc, căci din gâtlejurile spectatorilor — prin
mişcări enigmatice, invizibile mie — se şi auzeau izbucnind strigăte şi interpelări surescitate. După direcţia
capetelor, îmi dădeam seama de virajul la care, jochei şi cai trebuia să fi
ajuns pe ovalul prelung de iarbă, căci tot mai omogen, tot mai strâns se
bulucea, ca un singur gât întins, întregul haos de oameni către un punct nevăzut de mine; şi din acest gât încordat răcnea şi gâlgâia cu mii de sunete
monosilabice şi pulverizate o tălăzuire tot mai înspumată şi tot mai înaltă. Şi valurile creşteau şi se umflau, umpleau
tot spaţiul până în slava albastră şi indiferentă. Am privit câteva chipuri. Erau schimonosite ca de o crispare
lăuntrică, cu ochii ficşi şi scânteietori, cu buzele strânse, bărbia întinsă
lacom înainte, nările umflate ca la cai. Mie, treaz, frivolitatea acestor
oameni beţi, pătimaşi, mi se părea ridicolă şi groaznică. Lângă mine şedea un
bărbat îmbrăcat elegant, cu o figură probabil prezentabilă de obicei, dar care
acum se dezlănţuise ca un posedat, învârtea bastonul în aer ca şi cum ar fi
biciuit pe cineva; întregul trup i se mişca pătimaş, parcă ar fi gonit şi el
călare, lucru grotesc pentru un spectator. Ca pe nişte scăriţe de şa, tălpile i
se legănau necontenit în sus şi în jos, mâna dreaptă agita întruna bastonul ca
o cravaşă, cea stângă mototolea spasmodic un tichet. Şi tot mai mult asemenea
tichete albe fluturau în jur, se învolburau ca o spumă deasupra torentului
răzvrătit şi cenuşiu, care se umfla zgomotos. Acum, la curbă, câţiva cai
trebuie să fi fost aproape de tot unul de altul, căci dintr-odată huietul a
tăbărât pe două, trei, patru nume, care se clamau în grupuri izolate, ca nişte
strigăte de luptă, iar larma părea o supapă pentru turbarea acelor posedaţi.
Stăteam în
mijlocul delirului asurzitor, rece ca o stâncă în marea ce mugeşte, şi încă îmi amintesc ce am simţit în acel moment. Pe
lângă grotescul gesturilor şi dispreţul ironic pe care-l simţeam pentru
vulgaritatea acestor manifestări, mai era ceva — ceva ce-mi mărturisisem cu
neplăcere: un fel de uşoară invidie pentru o asemenea surescitare, pentru o
asemenea ardoare a pasiunii, pentru viaţa care pulsa în fanatismul acela. Ce ar
trebui să se întâmple, mă întrebam, ca să mă agite în asemenea grad, ca să mă
înfrigureze, ca trupul să-mi fie la fel de arzător şi vocea să-mi ţâşnească
fără voie din gâtlej? Nu-mi puteam imagina nicio avuţie de dragul căreia să mă
înflăcărez astfel, nicio femeie care să mă încânte într-atât, nu exista nimic,
nimic care să aţâţe focul din mine şi să mă scoată din împietrirea simţirii. În
faţa unui pistol întins, inima mea n-ar bate mai tare nici măcar o clipită
înainte de a se opri pentru totdeauna, aşa cum bătea într-o mie, în zece mii de
oameni din jurul meu pentru un pumn de bani. Dar acum, unul dintre cai ajunsese
desigur foarte aproape de potou, căci urletele a mii de glasuri, din ce în ce
mai ascuţite, ca nişte coarde prea bine înstrunate, făceau să răsune din tumult
un singur nume, iar apoi deodată se curmară. Fanfara începu să cânte, mulţimea
se împrăştie repede. O competiţie luase sfârşit, o bătălie se hotărâse,
încordarea slăbise într-o mişcare ce se mai agita şi se frământa fără vlagă.
Mulţimea, până atunci ca un ghem de patimă arzătoare, se desfăcu într-o
multitudine de oameni izolaţi care alergau, râdeau şi vorbeau; feţe liniştite
se iveau iar de după măştile bahice ale surescitării; din haosul incendiului,
care, timp de câteva clipe, topise mii de oameni într-un singur bulgăre
învăpăiat, se stratificau iar grupuri sociale care păşeau împreună, apoi se
despărţeau, oameni pe care îi cunoşteam şi care mă salutau, străini care se
priveau, se cercetau reciproc, politicos şi rece. Femeile se măsurau din ochi
una pe alta, în toaletele lor noi, bărbaţii le aruncau priviri lacome. Curiozitatea mondenă, adevărata ocupaţie a celor fără
ocupaţie începea să se desfăşoare; se căutau, se numărau, îşi verificau
prezenţa şi eleganţa. Abia trezită din beţie, lumea aceea nu mai ştia dacă
ţelul reuniunii ei mondene era acest antract în care se plimbau, sau jocul
însuşi.
Mergeam prin
mijlocul gloatei potolite, salutam şi răspundeam, respiram cu plăcere — doar
era atmosfera existenţei mele — adierea de parfum şi de eleganţă ce plutea în
jurul acelui furnicar caleidoscopic. Încă şi mai bucuros respiram vântul lin
care, din grădinile Praterului, din pădurea încălzită de soarele verii, îşi
trimitea din când în când boarea printre oameni şi pipăia voluptos-jucăuş
muselina albă a femeilor. Câţiva cunoscuţi voiau să-mi vorbească; dintr-o lojă,
Diane, frumoasa actriţă, îmi făcu din cap un semn îmbietor, dar nu m-am
apropiat de nimeni. N-aveam poftă să stau de vorbă cu aceşti mondeni, mă
plictisea să mă văd în oglinda lor pe mine însumi. Doream să cuprind numai
spectacolul, numai emoţia fremătând senzual, care trecea prin ceasul acela de
paroxism (căci emoţia altora este cel mai plăcut spectacol al indiferentului).
Câteva femei frumoase treceau — am privit impertinent, dar fără dorinţă, sânii
care jucau la fiece pas sub
muselina subţire. Îmi râdeam în barbă de jena lor, jumătate penibilă, jumătate
plăcută, când se simţeau evaluate senzual şi dezbrăcate cu privirea. În
realitate, niciuna nu mă aţâţa, mă amuza numai să mă prefac astfel faţă de ele.
Mă desfăta jocul cu gândurile, cu gândurile lor, plăcerea de a le atinge
trupeşte, de a le simţi sclipirea magnetică din priviri. Ca fiecărui om lăuntric
rece, principala mea plăcere erotică era să trezesc căldură şi nelinişte în
alţii, nu să mă înfierbânt. Numai acea boare a căldurii pe care prezenţa
femeilor o dă senzualităţii îmi plăcea s-o simt, nu adevărata înfierbântare —
stimularea numai, nu şi emoţia. Aşa mergeam şi acum pe promenadă, susţineam
priviri, le aruncam îndată înapoi ca pe nişte mingi, gustam fără să apuc,
cântăream din ochi femeile fără să le simt, doar slab încălzit de voluptatea
călâie a jocului.
Dar şi de asta
m-am plictisit curând. Treceau mereu aceiaşi oameni, le ştiam pe de rost
fizionomiile şi gesturile. Un scaun se afla în apropiere. M-am aşezat. Împrejur
reîncepea, în grupuri, o nouă mişcare învârtejită: oamenii se îmbrânceau şi se
ciocneau alandala, mai agitaţi; fără îndoială, o nouă alergare avea să înceapă.
Mie nu-mi păsa de asta, stăteam moale şi ca afundat sub inelul trabucului meu,
care scotea un fum alb, unduindu-se spre cer, unde, pălind tot mai mult, pierea
ca un nouraş în azurul de primăvară.
În clipa aceea a
început un lucru nemaiauzit, acel eveniment unic care şi azi îmi influenţează
viaţa. Pot să stabilesc precis momentul, căci din întâmplare tocmai mă uitasem
la ceas, arătătoarele se încrucişau şi am privit cu o curiozitate dezinteresată
cum, timp de o secundă, s-au suprapus. Era ora trei şi şaisprezece minute în
acea după-amiază din 7 iunie 1913. Mă uitam deci, cu trabucul între degete, la
cadranul alb, cu totul preocupat de această contemplare puerilă şi ridicolă,
când, aproape de tot, chiar în spatele meu, am auzit râzând o femeie. Râdea cu
acel râs strident şi surescitat care îmi place la femei, cu acel râs cald,
speriat, ce ţâşneşte din adâncurile senzualităţii. Râsul mă făcu să întorc
involuntar capul: mă şi pregăteam să mă uit la femeia a cărei senzualitate
zgomotoasă se înfigea atât de insolent în visarea mea nepăsătoare, ca o piatră
albă scânteind într-o baltă de nămol stătut — dar m-am stăpânit. Dorinţa
ciudată a unui joc mintal, a unei mici şi nevinovate experienţe psihologice,
cum mă apucă adesea, m-a făcut să mă opresc. Nu voiam încă s-o văd pe aceea ce
râsese. Mă atrăgea să-mi ocup fantezia cu un fel de plăcere premergătoare, să
mi-o închipui pe acea femeie şi să-i întregesc râsul cu un obraz, o gură, un
gât, o ceafă, un piept, cu trupul tot pulsând de viaţă.
Era evident că
acum stătea aproape de tot, în spatele meu. Râsul se prefăcuse iar în
convorbire. Trăgeam cu urechea, atent. Vorbea cu un uşor accent unguresc,
foarte repede şi însufleţit, fâlfâind vocalele şi prelungindu-le ca în cântec.
Mă amuza să-i ghicesc acum, după aceste vorbe, făptura şi să-i plăsmuiesc cât
mai luxuriant imaginea. Îi atribuiam un păr negru, ochi negri, o gură mare,
senzual arcuită, cu dinţi foarte albi şi puternici, un nas mic, îngust de tot,
dar cu nările ridicate brusc, palpitânde. Pe obrazul stâng îi aşezam o aluniţă,
în mână îi puneam o cravaşa, cu care, râzând, îşi plesnea uşor coapsa. Vorbea
întruna, întruna. Şi fiece cuvânt al ei adăuga ceva nou chipului pe care i-l făurisem la iuţeală: un sân
mic de fată, o rochie verde-închis cu o agrafă de briliante înfiptă pieziş, o
pălărie de culoare deschisă cu un bâtlan alb. Imaginea îmi devenea din ce în ce
mai clară; şi pe femeia aceea străină, care stătea invizibilă în spatele meu, o
şi simţeam în pupile ca pe un clişeu luminat. Dar nu voiam să mă întorc, ca să
sporesc mai mult jocul fanteziei. Un fel de voluptate se distila şi se amesteca
în visarea mea îndrăzneaţă. Am închis ochii, convins că atunci când pleoapele
se vor ridica şi mă voi întoarce către dânsa, imaginea lăuntrică se va
suprapune perfect celei exterioare.
În clipa
aceasta, ea a păşit înainte. Fără să vreau, am deschis ochii — dar am rămas
consternat. Nu ghicisem de loc, toate erau altfel, chiar răutăcios de opuse
imaginei din fantezia mea. Rochia nu era verde, ci albă; nu era zveltă, ci
corpolentă, cu şolduri late, nicăieri aluniţa visată nu-i puncta obrazul plin,
părul lucea arămiu — nu negru — sub pălăria în formă de coif. Niciuna dintre
caracteristicile pe care i le atribuisem nu se potrivea cu portretul ei. Dar femeia era frumoasă,
provocator de frumoasă, deşi eu, jignit în ambiţia prostească a vanităţii mele
de psiholog, mă codeam să recunosc. Mă uitam la ea aproape duşmănos; dar însăşi
împotrivirea din mine simţea puternica-i vrajă senzuală, dorinţa animalică pe
care, cu plinătatea ei moale şi în acelaşi timp fermă, o trezea provocator.
Acum râdea iar tare, cu dinţi albi, puternici şi m-am văzut nevoit să recunosc
că râsul acesta fierbinte, senzual, era în armonie cu opulenţa întregii ei
făpturi. Totul în ea era vehement şi provocator: sânul rotund, bărbia pe care
râsul o împingea înainte, privirea tăioasă, nasul avântat, mâna care apăsa cu
tărie umbreluţa pe pământ. Aici, elementul feminin era forţă primară, ademenire
conştientă, pătrunzătoare, un fanal încarnat al voluptăţii. Alături stătea un
ofiţer elegant, cam ofilit, oare îi vorbea insistent. Ea îl asculta, zâmbea,
râdea, îl contrazicea, dar toate astea numai în treacăt, căci în acelaşi timp
ochii îi alunecau şi nările îi tremurau în toate părţile, oarecum către toţi:
culegea atenţii, zâmbete, priviri de la toţi câţi treceau, şi parcă de la
întreaga masă de bărbaţi din jur. Privirea îi era neîntrerupt rătăcitoare, ba
căta de-a lungul tribunelor, pentru ca brusc să răspundă bucuroasă la un salut,
ba hoinărea — ascultându-l tot
timpul, zâmbitoare şi cochetă, pe ofiţer — când la dreapta, când la stânga.
Numai pe mine care, acoperit de însoţitorul ei, nu mă aflam în câmpul său
vizual, nu mă atinsese încă. Asta mă înciuda. M-am ridicat în picioare — dar nu
m-a observat. M-am vârât mai aproape — acum se uita iar în sus, spre tribune.
Atunci am înaintat hotărât către dânsa, mi-am scos pălăria spre însoţitor, iar
ei i-am oferit scaunul meu. M-a privit mirată, un luciu zâmbitor i-a trecut
repede peste ochi, buzele i s-au arcuit linguşitor într-un surâs. Apoi mi-a
mulţumit scurt şi a primit fotoliul, dar fără să se aşeze. Şi-a sprijinit doar
delicat pe spătarul lui braţul rotund, gol până la cot, şi a folosit uşoara
flexiune a trupului pentru a-şi scoate mai bine în relief formele.
Uitasem demult
ciuda pe care mi-o stârnise greşita mea deducţie psihologică; acum mă atrăgea
numai jocul cu acea femeie. M-am tras puţin îndărăt, la peretele tribunei, de
unde puteam s-o fixez liber, fără să atrag atenţia nimănui şi, sprijinit în
baston, căutam să-i prind privirea. Ea a băgat de seamă, s-a întors puţin spre
postul meu de observaţie, însă în aşa fel încât mişcarea să pară cu totul
întâmplătoare; nu mă evita, ba îmi răspundea uneori; totuşi, fără a se angaja.
Necontenit îşi plimba ochii în jur peste toate, fără a-i opri nicăieri; mă
întrebam dacă numai pentru mine strălucea acel zâmbet negru din priviri, sau îl
dăruia oricui. Nu se putea desluşi, şi tocmai nesiguranţa asta mă irita. Părea
plină de făgăduieli privirea ei, în clipele în care îmi arunca raze ca nişte
semnale luminoase; dar cu aceeaşi pupilă de oţel înfrunta, fără să aleagă,
oricare altă privire ce se îndrepta spre dânsa, numai din plăcerea cochetă a
jocului; şi mai ales, aparent interesată, fără să neglijeze nicio clipă
convorbirea cu însoţitorul ei. Ceva orbitor de obraznic era în această paradă
pătimaşă, o virtuozitate a cochetăriei sau, poate, izbucnirea unui surplus de
senzualitate. Fără voie, m-am apropiat cu un pas: mă molipsisem de aroganţa ei
rece. Nu mă mai uitam în ochii ei ci, ca un expert, am examinat-o din creştet
până în tălpi — am sfâşiat cu privirea veşmintele de pe ea şi am simţit-o
goală. Îmi urmărea privirile fără să pară nicidecum ofensată, surâdea din
colţurile gurii către ofiţerul cel vorbăreţ, dar am observat că acest surâs
savant aproba intenţiile mele. Şi cum mă uitam la piciorul care se zărea, mic
şi delicat, de sub rochia albă, ea şi l-a examinat neglijent cu privirea,
lăsând-o ca în treacăt în jos. În clipa următoare, a ridicat parcă întâmplător
piciorul şi l-a pus pe fuscelul scaunului, încât prin rochia ajurată îi vedeam
ciorapii până la genunchi. În acelaşi timp însă, surâsul către însoţitor părea
că devine oarecum ironic sau maliţios. Evident, se juca şi ea cu mine tot atât
de indiferentă cum mă jucam eu cu dânsa; şi eram silit să admir cu ură tehnica
rafinată a îndrăznelii ei. Căci în timp ce îmi arăta cu o intimitate perfidă
trupul senzual, se vâra, măgulită, în şoaptele însoţitorului, dând şi totodată
luând, dar numai în joacă. De fapt, eram înveninat, căci uram la alţii tocmai
acest soi de senzualitate rece, calculată cu maliţiozitate, pentru că o simţeam
atât de incestuos de înrudită cu propria-mi insensibilitate conştientă. Şi
totuşi, eram surescitat, poate mai mult de ură decât de dorinţă. Impertinent,
am păşit mai aproape şi am atacat-o brutal cu privirea: „Te doresc, animal
frumos!” îi spuneau gesturile mele făţişe, şi, involuntar, buzele trebuie să mi
se fi mişcat, căci a zâmbit uşor sfidătoare, întorcându-şi capul şi lăsându-şi
rochia peste piciorul dezgolit. În clipa următoare însă, pupila neagră rătăcea
iar scânteind, încoace şi încolo. Era perfect limpede că e tot atât de
indiferentă pe cât eram eu, că se putea măsura cu mine, că amândoi ne jucam
rece cu o căldură simulată, care, la rândul ei, nu era decât un joc zugrăvit,
totuşi plăcut la vedere şi amuzant într-o zi lâncedă.
Deodată,
încordarea din obraz îi pieri: luciul sclipitor se stinse, o mică brazdă
necăjită se arcui în jurul gurii, care până atunci mai zâmbise. Urmăream
direcţia privirii ei: un domn scund şi gros, cu haine prea largi, se îndrepta
grabnic spre dânsa, ştergându-şi nervos cu batista obrazul umed de surescitare.
Pălăria, pe care din grabă şi-o îndesase strâmb pe cap, lăsa să se vadă numai
într-o parte chelia. Instinctiv, îmi spuneam că atunci când are să-şi scoată
pălăria, am să văd clocind broboane mari de sudoare pe scăfârlie, şi omul mi-a
devenit respingător. În mâna inelată lucea un teanc întreg de tichete. De
tulburare, fornăia de-a binelea şi în acelaşi timp vorbea insistent cu ofiţerul
într-o ungurească sonoră, fără să ia seama la soţia sa. Îmi dădui seama
numaidecât că e vorba de un fanatic al curselor, vreun geambaş de o categorie
mai bună, pentru care jocul e singurul extaz, augustul surogat al sublimului.
Pesemne că nevastă-sa îi atrăsese atenţia, se vedea că e jenată de prezenţa lui
şi tulburată în siguranţa ei elementară, căci omul îşi potrivi pălăria, apoi
râse jovial spre dânsa şi o bătu pe umăr cu o tandreţe blajină. Furioasă,
femeia îşi arcui sprâncenele, dezgustată de familiaritatea conjugală care îi
era penibilă în prezenţa ofiţerului şi poate încă mai mult în prezenţa mea.
Soţul păru că se scuză, spuse iar pe ungureşte câteva cuvinte ofiţerului — la
care acesta răspunse cu un zâmbet gentil — apoi, tandru şi oarecum servil, îşi
luă soţia de braţ. Simţeam că femeia se ruşinează de purtarea lui intimă faţă
de noi şi, cu un amestec de batjocură şi de silă, îi gustam înjosirea. Dar se
reculese îndată, şi, rezemându-se moale de braţul lui, îmi aruncă o privire
ironică, ce părea să spună: „Vezi, ăsta mă posedă, nu tu…” Eram în acelaşi timp
furios şi scârbit. De fapt, aveam de gând să-i întorc spatele şi să mă
depărtez, ca să-i arăt că soţia unui grăsun atât de ordinar nu mă interesează.
Dar atracţia era totuşi prea puternică. Am rămas.
(*) Şcoală rezervată copiilor din aristocraţia
austriacă, înfiinţată de împărăteasa Maria-Theresa la 1746
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu