Taras Bulba (2)

       Cîteştrei călăreţii înaintau tăcuţi. Bătrînul Taras depăna în minte vremuri demult apuse: pe dinaintea lui treceau anii tinereţii, ani duşi pe care-i plînge orice cazac, pentru că orice cazac ar vrea ca tinereţea să ţină cît viaţa. Se întreba pe cine dintre vechii lui tovarăşi de arme o să întîlnească la Seci. Îşi făcea socoteala care dintre ei or fi murit şi care mai trăiesc. O lacrimă tainică îi învălui lumina ochilor şi capul lui cărunt se lăsă trist pe piept.

       Feciorii lui erau frămîntaţi de alte gînduri. Dar trebuie să spunem ceva mai mult despre ei. Amîndoi fuseseră trimişi la Academia din Kiev cînd aveau cîte doisprezece ani, pentru că toţi oamenii de vază din acele vremuri socoteau că trebuie să-şi dea neapărat odraslele la învăţătură, măcar că această învă­ţătură era pe urmă cu desăvîrşire uitată. Odraslele lor, ca de altfel toţi ucenicii proaspăt intraţi la Academie, erau sălbatici, crescuţi fiind în mare libertate, şi abia acolo se şlefuiau de obicei întrucîtva şi, supuşi aceloraşi rînduieli, sfîrşeau prin a se asemui între ei. Cel mai vîrstnic dintre fiii lui Bulba, Ostap, îşi începuse noul fel de viaţă fugind de la şcoală chiar în cel dintîi an de învăţătură. Se înţelege că fusese trimis înapoi, bătut crunt şi pus cu de-a sila la carte. De patru ori şi-a îngropat abecedarul în pămînt, şi de patru ori a mîncat cîte o bătaie soră cu moartea, după care i s-a cumpărat alt abecedar. Totuşi, nu încape nicio îndoială că ar fi săvîrşit şi a cincea oară aceeaşi faptă, dacă taică-său nu i-ar fi făgăduit cu străşnicie că o să-l ţină posluşnic la mînăstire douăzeci de ani bătuţi pe muche şi dacă nu s-ar fi juruit în faţa lui că n-o să-l lase în vecii vecilor să vadă Zaporojie, de nu şi-o băga în cap toată învăţătura de la Acade­mie. Vrednic de luat aminte e că toate acestea le spunea chiar Taras Bulba, care ocă­ra toată învăţătura din lume şi îşi sfătuia acum fiii — după cîte am văzut — să nu-şi mai bată capul cu ea. Oricum ar fi, dar din ziua aceea Ostap se apucase de ticăit la ceasloave cu o străduinţă cu totul neobişnuită şi curînd fusese socotit printre cei dintîi la carte. Pe atunci învăţătura se deosebea straş­nic de viaţa de toate zilele: chiţibuşurile sco­lastice, gramaticale, retorice şi logice n-aveau nici în clin nici în mînecă cu vremurile, nu foloseau la nimic, nu-şi mai găseau între­buinţarea în viaţă. Cei ce-şi însuşeau învăţătu­ra acelor timpuri, fie ea şi mai puţin scolastică, nu se puteau ajuta întru nimic cu ştiinţa lor. Iar învăţaţii de atunci erau dintre toţi cei mai neştiutori, pentru că se ţineau departe de şcoala vieţii. În afară de aceasta, orînduirea republicană a bursei(1) şi faptul că era strînsă laolaltă o mare mulţime de vlăjgani zdraveni, voinici şi în floarea vîrstei — toate acestea era firesc să le bage în cap lucruri cu totul străine de carte. Uneori greutăţile pe care le îndurau, alteori desele pedepse cu nemîncarea şi cîte şi mai cîte cerinţe care se nasc într-un corp tînăr, voinic şi plin de putere, puneau temelia unui neastîmpăr dornic de fapte, care îşi lua avîntul la Zaporojie. Bursa înfometată cotrobăia prin uliţele Kievului, silindu-i pe cei de acolo să fie mereu cu ochii în patru. De cum vedeau vreun bursac prin apropiere, îndată precupeţele din piaţă îşi acopereau şi ele plăcintele, covrigii şi sămînţa de dovleac, precum îşi acoperea vulturiţa puii. Consulul, care primea sarcina să vegheze asupra purtării tovarăşilor de sub ascultarea lui, avea nişte buzunare atît de înspăimîntătoare la şalvari, că putea îndesa în ele toată taraba unei negustorese mai gură-cască. Bursacii alcătuiau de fapt o lume cu totul deosebită; ei nu erau primiţi în cercurile înalte ale boierimii kievene şi le­şeşti. Însuşi voievodul Adam Kisel, în cuida sprijinului pe care-1 dădea Academiei, nu-i îngăduia pe bursaci în rîndul boierilor şi po­runcea să fie ţinuţi din scurt la şcoală. Altmin­teri putea să se lipsească de acest îndemn, întrucît rectorul şi monahii-profesori nu cru­ţau defel vergile şi bicele şi foarte adesea lictorii trăgeau din porunca lor o asemenea mamă de bătaie consulilor, încît aceştia se scărpinau săptămîni întregi la şalvari. Mulţi dintre bursaci nici nu se sinchiseau de aceste bătăi, pe care le socoteau doar olecuţă mai usturătoare decît un pahar de rachiu tare dres cu piper; alţii însă se săturau pînă în cele din urmă de veşnicele chelfăneli şi o ştergeau la Zaporojie, dacă ajungeau să găsească dru­mul pînă acolo şi dacă nu erau prinşi şi întorşi din cale. Ostap Bulba, cu toate că se apuca­se cu multă sîrguinţă de logică şi chiar de teologie, nu scăpă nici el de vergile necru­ţătoare. Se înţelege că toate astea trebuiau să-l înăsprească într-un fel sau altul şi să-i dea acea dîrzenie caracteristică oricărui cazac. Ostap era socotit întotdeauna un tovarăş de nădejde. Ce e drept, nu prea se aşeza el în fruntea altora cînd era vorba de isprăvi cute­zătoare; ca de pildă să fure dintr-o livadă sau grădină străină, dar în schimb era unul dintre cei dintîi care se puneau sub ascultarea cîte unui tovarăş mai năstruşnic şi nicicînd, în nici o împrejurare nu-şi dădea de gol priete­nii. Niciun fel de bice or nuiele nu-1 puteau sili s-o facă. Ostap nu dădea frîu liber altor porniri ale lui, în afară de cele care-1 mînau spre fapte de arme şi chefuri nestăvilite; cel puţin aproape niciodată nu se ducea cu gîndul la altele. Era cinstit şi fără ascunzişuri cu cei de-o seamă cu el. Era chiar bun la suflet, în măsura în care putea fi bun un om cu firea lui, pe acele vremi. Lacrimile bietei lui mame îl mişcaseră pînă în fundul sufletului; durerea ei era singurul nor care-i întuneca mulţumirea şi îl făcea să-şi plece fruntea sub povara gîndurilor.

Fratele său mai mic, Andrii, avea simţă­mintele întrucîtva mai vii şi mai ascuţite, învăţa cu mai multă tragere de inimă şi fără acea opintire cu care învaţă de obicei firile mai dîrze şi mai neînduplecate. Avea mintea mult mai aplicată spre născociri decît fratele său; se punea mult mai des în fruntea tova­răşilor porniţi spre fapte primejdioase şi uneori, datorită isteţimii sale, ştia să scape de pedeapsă, în vreme ce Ostap, îndepărtînd orice sprijin şi orice gînd de a cere iertare, îşi scotea haina şi se aşternea pe podea. Andrii ardea şi el de dorul isprăvilor vitejeşti, dar, odată cu ele, sufletul lui era deschis şi altor simţă­minte. De cum trecu de optsprezece ani, dorul de iubire îl cuprinse ca o vîlvătaie. În visările lui înflăcărate, femeia i se arăta din ce în ce mai des. Asculta, ce e drept, disputele filozo­fice, dar femeia o vedea întruna înaintea lui, tînără, gingaşă, cu ochii negri... Vedea neînce­tat, ca într-o sclipire de fulger, sînii ei tari şi strălucitori, braţul ei gol, fraged, nespus de frumos; pînă şi veşmîntul care se lipea strîns de trupul ei feciorelnic, dar în acelaşi timp plin de putere, avea pentru el o negrăită încîntare. Andrii ascundea cu grijă faţă de colegi aceste porniri tinereşti care-i frămîntau sufletul, pen­tru că în vremea aceea se socotea drept o ru­şine şi o necinste pentru un cazac să se gîndească la femeie şi la dragoste înainte de a se fi călit în focul luptei. Oricum ar fi fost, în anii din urmă el primea tot mai rar să fie capul vreunei cete şi adeseori colinda singur cîte un colţişor mai îndepărtat al Kievului, potopit de verdeaţa livezilor de vişini, cu căsuţe mici, care priveau atît de îmbietor spre uliţă. Uneori se încumeta pînă la strada boierească, prin partea oraşului numită azi „vechiul Kiev“, unde locuiau numai boieri ucrainieni şi leşi, în case mari, ce se înălţau cu oarecare semeţie. Într-o zi, cînd hoinărea aşa cu gîndurile aiurea, fu cît pe-aci să dea peste el trăsura unui pan de-al leşilor, iar surugiul de pe capră, stăpînul unor mustăţi de spaimă, îl atinse destul de usturător cu biciuşca. Tînărului bursac pe loc îi sări ţandăra: cu o îndrăz­neală nebună apucă roata din spate cu mîna-i vînjoasă şi opri în loc trăsura. Surugiul, însă, de frica răfuielii, dădu bici cailor, ei se opinti­ră, şi Andrii, care din fericire îşi luase la vre­me mîna de pe roată, se întinse la pămînt, cît mi ţi-i de lung, cu nasul în glod. In clipa aceea auzi lîngă el cel mai cristalin şi mai încîntător rîs din cîte îi fusese dat să audă. Înălţînd ochii, cazacul văzu la fereastra unei case o fată parcă ruptă din soare. Avea ochii negri şi obrajii albi ca neaua rumenită de raza dimineţii. Frumoasa rîdea din toată inima şi rîsul dădea o strălucire orbitoare dalbei sale frumuseţi. Tînărul încremeni. O privi cu totul pierdut, căutînd să-şi şteargă de pe faţă noroi­ul, pe care-1 întindea şi mai mult. Cine era frumoasa aceea? Vru s-o afle de la slugile în straie bogate care făceau roată în jurul unui tînăr cîntăreţ din bandură care stătea în faţa porţii boiereşti. Dar slugile se porniră pe rîs, văzîndu-i mutra mînjită cu glod, şi nu catadicsiră să-i răspundă. În cele din urmă află totuşi că e fiica voievodului de la Kovno, sosit vremelnic la Kiev. Chiar în noaptea următoare, cu o îndrăzneală de care numai bursacii erau în stare, trecu uluca ce îngrădea livada boierească, se căţără pe copacul ce-şi lăţea crengile pînă peste acoperişul casei, apoi sări din copac pe acope­riş şi coborî prin coşul căminului, drept în iatacul fetei, care tocmai şedea la oglindă, luminată de flacăra unei lumînări, şi îşi scotea din urechi cerceii ei scumpi. Frumoasa leahă se sperie atît de tare cînd se trezi cu necunos­cutul care-i sărise în faţă, încît îşi pierdu darul vorbirii. Dar de îndată ce se dumiri că flăcăul nu îndrăzneşte să-şi înalţe ochii spre dînsa şi nici să facă vreo mişcare din pricina sfielii ce-1 cuprinsese, şi cînd mai recunoscu în el şi pe tînărul care în ajun se lungise în noroi drept în faţa ei, simţi c-o umflă iar rîsul, mai ales că trăsăturile lui Andrii nu aveau în ele nimic înspăimîntător; dimpotrivă, avea o înfă­ţişare cît se poate de plăcută. Fata rîse din toată inima şi se desfătă îndelung pe socoteala lui. Era cam fluşturatică din fire, ca orice leahă, dar ochii ei, încîntători şi negrăit de limpezi, aruncau priviri lungi cît veşnicia. Bursacul nu se simţea în stare să mişte o mînă măcar, de parc-ar fi fost legat ori vîrît în sac, pe cînd fata voievodului se apropie îndrăz­neaţă de el, îi puse pe cap diadema-i străluci­toare, îi anină de buze cerceii şi îi aruncă pe umeri pelerina ei străvezie, cusută cu fir. Îl gătea şi se juca cu dînsul în fel şi chip, cu îndrăzneala unui copil ce nu ştie de oprelişte, îndrăzneală pe care o au toate fetele de şleahtici fluşturatice şi care-1 puse pe bietul flă­cău într-o sfială şi mai cumplită. Înfăţişarea lui era vrednică de rîs, cum stătea aşa, cu gura căscată şi privirile aţintite în ochii ei strălu­citori. În clipa aceea, o forfotă lîngă uşă o sperie pe fată. Îi porunci în grabă lui Andrii să se ascundă sub pat, şi îndată ce zarva se potoli, îşi chemă slujnica în iatac, o tătăroaică robită în război, şi îi spuse să-l scoată cu multă băgare de seamă pe Andrii în grădină şi apoi peste ulucă. De data asta însă, bursacul nu mai avu norocul de adineauri: tocmai cînd sărea pîrleazul, paznicul, trezit din somn, îl croi zdravăn peste picioare, iar slugile adunate în grabă îl ajunseră din urmă pe uli­ţă şi îl ciomăgiră mult şi bine, pînă cînd, punîndu-şi nădejdea în opinteala picioarelor, izbuti să scape cu chiu cu vai. După boroboaţa asta, era cam cu primejdie să treacă pe dinain­tea casei şleahticului, care avea slugi cu nemi­luita. O mai zări o dată pe frumoasa leahă la capela catolică. Fata îl văzu şi ea şi un zîmbet prietenos îi înflori pe buze, de parc-ar fi întîlnit o cunoştinţă veche. Apoi o mai fură din ochi încă o dată, trecînd pe-acolo; dar scurt timp după aceea, voievodul plecă îndă­răt la Kovno, iar în locul încîntătorilor ochi negri, privea acum pe geam o faţă străină şi slută. La acestea îi fugeau lui Andrii gîndurile în timp ce călărea cu fruntea plecată şi ochii aţintiţi pe coama calului.

În vremea asta, stepa îi primise pe toţi la sînul ei verde; iarba înaltă îi împresurase, ascunzîndu-i privirilor, şi numai cuşmele neg­re, căzăceşti, se iţeau cînd şi cînd în mijlocul spicelor.

—   Eeei! De ce aţi tăcut aşa, feţii mei? făcu într-un tîrziu Bulba, scuturîndu-se de to­ropeala gîndurilor. Parcă aţi merge la călugă­rie, zău aşa! Daţi-le naibii de gînduri! Luaţi-vă mai bine lulelele-n dinţi, să tragem cu nesaţ din ele, şi dînd pinteni cailor, să zburăm, nici pasărea să nu ne ajungă din urmă!

...Şi, plecaţi pe oblîncul şeilor, cazacii se afundară cu totul în iarba înaltă. Nu li se mai zăreau nici cuşmele negre; doar cărăruia unduitoare de ierbi călcate în copite ară­ta urma goanei lor năprasnice.

Soarele, care se ridicase de-o suliţă pe cerul curat scălda stepa întreagă în lumina lui caldă, dătătoare de viaţă. Toropeala gîndurilor tulburi se limpezi numaidecît şi inimi­le căzăceşti prinseră a bate ca pasărea din aripi.

Şi cu cît se afundau mai adînc în stepă, cu atît era mai frumoasă întinderea ei. Pe atunci, toată partea de miazăzi, tot pămîntul care alcătuieşte Novorossia(2) de azi, pînă la Marea Neagră, era o pustietate verde, necăl­cată de picior omenesc. Niciun plug nu trăse­se vreodată brazdă în necuprinsul potopit de buruieni. Numai caii, afundaţi în desişul lor ca într-o pădure, le culcau la pămînt sub copite. Niciodată firea nu plăsmuise ceva mai frumos: toată faţa pămîntului părea un ocean verde-auriu, presărat cu flori fără număr. Printre firele înalte şi subţiri de iarbă, se întrezăreau albăstrele de culoarea cerului, sinilii sau liliachii; tufişurile de droc cu florile lor galbene îşi repezeau în sus vîrfurile înalte; florile albe şi înmănuncheate ale codiţei-şoricelului împestriţau faţa stepei, şi cîte un spic de grîu, adus Dumnezeu ştie de unde, pe aripi­le vîntului, lega şi el rod în desişul verde. Jos, la rădăcina subţire a ierburilor, mişunau potîrnichi cu gîturile întinse. Văzduhul răsuna de glasul miilor de păsări care ciripeau în fel şi chip. În tăriile înalte ale cerului, atîrnau nemişcaţi, ca nişte nori, ulii hrăpăreţi, cu aripile întinse, cu privirile aţintite în iarbă. Strigătul unui cîrd de gîşte sălbatice, care plutea în depărtare, asemenea unui nor întu­necat, răspundea tocmai hăt departe, pe apele lacului pierdut în zări. Din iarbă se înălţa cînd şi cînd cîte un pescăruş de stepă, purtat de fîlfîirea unduioasă a aripilor largi, şi se scălda falnic în apele albastre ale văzduhului. Uite-1 pierdut în slăvi luminoase; nu se mai zăreşte decît un punct negru. Apoi, o nouă bătaie din aripi şi albeaţa lui scînteiază în lumina soarelui... Dracu să te ia, stepa mea, că mult eşti frumoasă!

Călătorii noştri nu se opreau din drum de­cît pentru masa de prînz; atunci cei zece cazaci din pîlcul ce-i însoţea descălecau îndată, dezlegau de pe şei ploştile de lemn pline cu rachiu şi tărtăcuţele ce ţineau loc de pahare. Cazacii nu mîncau decît pîine cu slănină ori scovergi prăjite în untură şi nu beau decît o înghi­ţitură de rachiu şi asta numai pentru ca să prindă inimă, căci Taras Bulba nu îngăduia nimănui să se îmbete la drum. Apoi încălecau iar şi călăreau pînă la căderea nopţii. Seara, stepa îşi schimba cu desăvîrşire faţa. În vă­paia soarelui ce sta să asfinţească, toată în­tinderea ei pestriţă se lumina dintr-odată şi se întuneca apoi treptat; umbre lungi se aşterneau cînd ici, cînd colo, înnegrind verde­le stepei; suflul ei părea mai greu de miresme; fiece floare, fiece firicel de iarbă îşi trimitea prinosul şi stepa întreagă era parcă o cădelni­ţă uriaşă. Cerul, de un albastru întunecat, era brăzdat de izvoarele mari în aur trandafi­riu, aruncate parcă la întîmplare de o pensulă uriaşă; ici-colo albeau pe faţa lui clăbuci străvezii de nouraşi uşori şi o adiere răcoroa­să şi ademenitoare ca valurile mării abia de unduia capetele ierburilor, mîngîind obrazul stepei. Muzica zilei se stingea pe nesimţite şi în locul ei se năştea alta. Popîndăi tărcaţi ie­şeau din găurile lor, se aşezau pe lăbuţele dinapoi şi umpleau cîmpul de şuierături. Ţîrîitul greierilor se auzea tot mai tare. Uneori, de departe, de pe apele vreunui lac pierdut în stepă, cîte un strigăt de lebădă tremura în văzduh, risipindu-se apoi în clinchete argin­tii... Călătorii se opreau atunci în mijlocul cîmpiei, îşi alegeau un loc bun de popas, aprindeau focul şi aşezau deasupra lui ceaunul în care-şi fierbeau culişul(3). Aburul mîncării se înălţa în văzduh, amestecîndu-se cu celelalte mirosuri. După ce îmbucau cîte ceva, caza­cii se întindeau să doarmă, lăsîndu-şi caii împiedicaţi la picioare să pască în voie. Drept aşternut, îşi puneau svitcile. De sus, îi priveau în faţă stelele cerului, iar în urechi le pătrun­dea vuietul uşor al gîzelor fără număr, care mişunau în iarbă; foşnetul, şuierul şi ţîrîitul lor se auzeau atît de limpede în liniştea nopţii şi păreau atît de curate în răcoarea ei, că pînă la urmă oamenii, legănaţi de cîntecul acesta, se lăsau cuprinşi de somn. Iar dacă vreunul din ei se trezea o clipă în toiul nopţii, vedea în faţa lui stepa întreagă presărată de nenumăratele luminiţe ale licuricilor. Uneori, cerul întunecat al nopţii se rumenea din mai multe părţi de pălălăile focurilor ce mistuiau prin lunci şi rîuri trestiile uscate, şi atunci lebedele negre, ce-şi urmau zborul în şir lung spre miazănoapte, scăldate într-o văpaie argintie-trandafirie, păreau nişte năframe roşii plu­tind pe cerul întunecat.

Călătorii înaintau fără să vadă ceva mai deosebit. Nicăieri în calea lor nu dădeau de vreun copac: în jur era doar stepa fără sfîrşit şi fără margini, stepa minunată şi necuprin­să. Cînd şi cînd se zăreau în depărtare, pe un mal şi pe altul al Niprului, vîrfuri de păduri învăluite într-o pîclă albăstrie. Şi doar o singu­ră dată le arătă Taras fiilor săi un punct negru, pierdut hăt departe în iarbă şi le spuse: „Ia pri­viţi, feţii mei: e un tătar ce zboară în goana calului”. Capul mic, cu mustăţi, îşi aţinti drept spre ei privirea ochilor înguşti, adulmecă văz­duhul ca un copoi şi văzînd că are în faţa lui treisprezece cazaci, se făcu nevăzut cu repeziciunea unei ciute. „Ia încercaţi să-l ajungeţi din urmă pe tătar!... Staţi, staţi! Nici să nu vă treacă prin minte una ca asta! Calul lui e mai iute chiar decît Dracul meu!“ To­tuşi Bulba luă numaidecît măsuri, temîndu-se de vreo capcană ascunsă ce le-ar putea-o întinde tătarii. De cum ajunseră în goana cailor la rîuleţul Tatarka, ce se vărsa în Nipru, se aruncară în apele lui cu cai cu tot şi se lăsară multă vreme duşi de şuvoi, ca să-şi ascundă urma; şi numai după aceea ieşiră din nou la mal şi îşi văzură mai departe de drum.

După trei zile de la această întîmplare, cazacii se aflau în preajma locului care era ţinta călătoriei lor. Se făcu dintr-o dată ră­coare; cazacii simţiră apropierea Niprului. Apele lui scînteietoare se desenau ca o pangli­că întunecată în zare. Nahlapii rîului îşi trimi­teau suflul răcoros, aşternîndu-se aproape, tot mai aproape... în cele din urmă învăluiră jumătate din tot pămîntul... Acolo era locul unde Niprul, zăvorit pînă atunci de praguri, îşi cerea dreptul la libertate şi vuia ca o mare, întinzîndu-se în voie; era locul unde ostroave­le, azvîrlite în mijlocul apelor, le împingeau dincolo de maluri, iar valurile se aşterneau nestăvilite peste pămînturi, fără să întîmpine în drumul lor nici stînci, nici muchii de dea­luri... Cazacii descălecară, se urcară pe un pod plutitor şi după trei ceasuri se apropiară de malurile ostrovului Hortiţa, unde se afla pe vremea aceea Seci, care-şi schimba atît de des locul.

Mulţime mare de norod se ciorovăia pe mal cu plutaşii. Cazacii se îngrijiră îndată de cai. Taras se îndreptă semeţ, îşi strînse bine de tot brîul şi îşi netezi mîndru mustăţile. Coconii lui tineri îşi cercetară şi ei cu multă luare-aminte straiele, din cap pînă în picioare, stăpîniţi de un fel de neînţeleasă teamă, ames­tecată cu o plăcere nelămurită, şi apoi intrară cu toţii în mahalaua aşezată ca la o jumătate de verstă depărtare de Seci. Cum ajunseră, fură asurziţi de cincizeci de ciocane ce bu­buiau fără încetare în cele douăzeci şi cinci de fierării săpate în pămînt şi acoperite pe deasupra cu iarbă. În uliţă, în pragul căsu­ţelor cu cerdac, tăbăcari voinici frămîntau cu mîinile lor puternice piei de bou. Sumedenie de neguţători vindeau pe tarabe cu streşini grămezi întregi de cremene, amnare şi praf de puşcă. Un armean îşi atîrnase la vedere năf­ramele-i scumpe. Un tătar răsucea pe loc frigărui cu bucăţi de carne de berbec în aluat, înşiruite pe ele. Un jidov cu gîtul întins scotea rachiu dintr-un poloboc. Dar cel dintîi om de care dădură în calea lor fu un cazac zaporojan, care dormea drept în mijlocul drumu­lui, cu mîinile şi picioarele desfăcute larg în lături. Taras Bulba nu putu trece nepăsă­tor, fără să se oprească şi să-şi desfete ochii cu o asemenea privelişte.

—    Straşnic s-a mai întins! Şi ce falnic mai arată, zise el, oprindu-şi calul.

Ce e drept, tabloul era cît se poate de măreţ; cazacul zăcea întins ca un leu în mijlo­cul drumului. Moţul lui semeţ, dat pe spate, cuprindea cam o jumătate de arşin de pămînt. Şalvarii de postav vişiniu din cel scump erau mînjiţi pe-alocuri cu catran, semn de adînc dispreţ al cazacului faţă de ei. După ce-şi sătură îndelung privirile cu cazacul zaporojan, Bulba îşi făcu anevoie loc mai departe, pe uliţa strîmtă în care mişunau tot soiul de meşteşugari ce-şi făceau chiar acolo, pe loc, meseria, precum şi de oameni de toate neamu­rile, de care era plin acest iarmaroc ce îmbră­ca şi hrănea tot poporul din Seci, deprins doar să chefuiască şi să tragă focuri de armă.

În sfîrşit, călăreţii ieşiră din mahala şi vă­zură în faţa lor cîteva „curene“ acoperite cu stuf ori cu pîslă, după obiceiul tătăresc. Unele aveau pe lîngă ele tunuri. Nicăieri nu se vedea însă vreun gard sau vreo căsuţă dintre cele joase, cu cerdacuri sprijinite de stîlpi mărunţei de lemn, cum se găseau în mahala. Un val nu prea înalt de pămînt, cu un fel de întăritură din trunchiuri de copaci în faţa lui, neapărată de nimeni, vădea cumpli­ta nepăsare a cazacilor. Cîţiva zaporojeni, zdraveni, trîntiţi în mijlocul drumului cu lule­lele în dinţi, îi priviră fără să se sinchiseas­că de ei şi nu se clintiră din loc. Taras trecu printre dînşii cu multă băgare de seamă, urmat de feciorii lui, zicînd: „Să trăiţi, boieri dumneavoastră.” — „Să trăiţi şi dumneavoas­tră^” — răspunseră zaporojenii. Tot cîmpul era pestriţ de cete de cazaci. Chipurile lor arse de soare arătau că sunt căliţi în luptă şi că au gustat din plin greutăţile de tot soiul ale traiului. Aşadar asta era Seci. Aici era cui­bul de unde-şi luau zborul voinicii mîndri şi tari ca nişte lei! De aici se revărsa peste toată Ucraina căzăcimea şi libertatea.

Călăreţii intrară apoi într-o piaţă mare si încăpătoare, unde se aduna de obicei rada(4) . În piaţă, pe un butoiaş răsturnat cu fundul în sus, şedea un cazac despuiat pînă la brîu; cămaşa şi-o ţinea în mînă şi încetişor, pe-ndelete, îi cîrpea găurile. Apoi le tăie drumul o ceată de lăutari, în mijlocul cărora juca de-i sfîrîiau călcîiele un zaporojan tînăr, cu cuşma dată voiniceşte pe ceafă şi cu braţele ridicate în sus. Tot tropăind aşa, striga uneori: „Ziceţi-i mai cu foc, scîrţacilor! Nu te scumpi la rachiu, Foma, pentru creştinii ăştia pravoslavnici!“ Şi Foma cel chior de-un ochi turna la căni fără număr, cinstindu-1 pe fiecare cum îi cerea. Pe lîngă tînărul zaporojan, alţi patru, mai bătrîni, frămîntau zdravăn pămîntul cu paşi mărunţei, uneori ţîşneau în sus, ori se avîntau în lături ca un vîrtej, cît pe-aci să cadă în capul lăutarilor, apoi deodată se lăsau la pămînt şi jucau năprasnic pe vine, lovind scurt şi aprig ţărîna bine bătătorită cu potcoavele lor de argint. Pămîntul vuia surd pînă hăt departe, iar văzduhul răsuna de ţăcănitul potcoavelor de la cizmele căzăceşti, care jucau de mama focului gopakul şi trepakul. Dar dintre toţi dănţuitorii, unul striga mai amarnic şi se avînta mai straşnic, ceva mai în urma celorlalţi. Moţul îi zbura în vînt, iar pieptul vînjos era gol; dar cazacul purta pe el un cojoc călduros, îmbrăcat pe mîneci, şi sudoarea şiroia de pe dînsul, de parcă l-ar fi scos cineva din apă. „Leapădă-ţi măcar cojocul cela! rosti în sfîrşit Bulba. Au nu vezi cum te-ai încins?“ — „Asta nu-i cu putinţă!^” îi strigă numaidecît cazacul. „Şi de ce, mă rog?“ — „Nu se poate şi pace! Am eu un nă­rav al meu: cum lepăd ceva de pe mine, îl şi beau!“ Ce-i drept, voinicul nu mai avea de mult cuşma pe cap, nici brîu la caftan, nici basma brodată: toate luaseră aceeaşi cale. Mulţimea sporea din ce în ce; mereu alţi dănţuitori li se alipeau acelora care jucau în cerc şi nu era chip să priveşti fără o tresărire lăuntrică toată această omenire plămădind jocul cel mai dezlănţuit, cel mai neînfrînat pe care l-a pomenit vreodată lumea, numit în cinstea năprasnicilor săi creatori: „kazaciok“.

—    Ehei, de nu eram călare, stirgă Taras, m-as fi avîntat şi eu! Pe cinstea mea că m-aş fi avîntat la joc!

În vremea asta, începură să se zărească prin norod şi moţurile albite de ani ale bătrînilor cinstiţi pretutindeni în Seci pentru faptele lor vitejeşti şi care nu o dată fuseseră căpete­nii. Taras întîlni curînd o mulţime de vechi prieteni. Ostap şi Andrii auzeau întruna cum îşi dădeau bineţe: „A-a, tu eşti, Peceriţa? Să trăieşti, Kozolup!“ — „Da’ pe tine de unde mi te-aduce Dumnezeu, Taras?“ — „Şi tu cum de-ai ajuns aici, Doloto?“ — „Să trăieşti, Kirdeaga! Noroc, Gustîi! Nu credeam să te mai întîlnesc vreodată, Remen!“ Şi voini­cii strînşi acolo de prin toate colţurile Rusiei răsăritene se pupau cu foc, apoi începură întrebările: Da Kasian? Da Borodavka? Da Koloper? Da Pidsîşok? Răspunsurile pe care le primea Taras Bulba sunau toate cam aşa: Borodavka a fost spînzurat la Tolopan, Kolo­per jupuit de viu lîngă Kizikirmen, iar capul lui Pidsîşok pus în sare într-un butoiaş a fost trimis tocmai la Ţarigrad. Bătrînul Bulba îşi pleca numai fruntea şi spunea dus pe gînduri: „Au fost nişte cazaci vrednici!^”

(1) Denumirile „funcţiilor" pe care le aveau elevii în bursă erau luate după modelul funcţiilor din ve­chea republicăromană: senatori, consuli, lictori, cen­zori (ei aveau în grija lor supravegherea ordinei şi disciplinei).
(2)  Ţinutul populat de cazaci prin sec. XV—XVI-lea, care cuprinde ţărmurile Mării Negre şi ale Mării de Azov
(3)   Fiertură subţire din mei, cu slănină
(4)   Sfatul militar al Secii zaporojene

Cap1
Cap3