Există oameni (cunosc şi eu câţiva), pentru care succesul în viaţă constă în organizare. Pentru ei nu are nicio importanță dacă eşti prost sau deştept, urât sau frumos, melancolic ori sangvin, tânăr sau bătrân, negru sau alb. Nimic din toate astea nu poate reprezenta o piedică în obţinerea rezultatelor dorite, câtă vreme te organizezi cum scrie la carte, aplici proceduri adecvate şi stai cu ochii în patru ca nu cumva, pe undeva prin sistem, să apară o fisură cât de mică.
Astfel de oameni realizează multe lucruri în viaţă. Datorită lor progresează naţiunile, prin ei se întăreşte... habar nu am ce, însă am convingerea că de întărit se întăreşte ceva. Ei sunt, cu alte cuvinte, oameni de bază, super-necesari în fiecare comunitate, indiferent de principiile şi valorile în jurul căreia este ea constituită. Îi voi numi „Organizatorii”.
Astfel de oameni realizează multe lucruri în viaţă. Datorită lor progresează naţiunile, prin ei se întăreşte... habar nu am ce, însă am convingerea că de întărit se întăreşte ceva. Ei sunt, cu alte cuvinte, oameni de bază, super-necesari în fiecare comunitate, indiferent de principiile şi valorile în jurul căreia este ea constituită. Îi voi numi „Organizatorii”.
 |
| Viața Organizatorilor |
 |
| Moartea Organizatorilor |
Unul dintre aceşti oameni cred că a fost Napoleon. Altul a fost, cu siguranţă, Goebbels. În zilele noastre, unul dintre organizatori a fost Steve Jobs. Toţi oamenii ăştia îşi aleg nişte scopuri foarte înalte şi apoi îşi organizează vieţile şi timpul ţinând seama exclusiv de ele. În consecinţă, organizează şi vieţile celor din jur, precum un magnet care aranjează pilitura de fier din vecinătate după forma câmpului său.
Problema cu oamenii ăştia e că se comportă ca zeii - ei ştiu, ei pot, ei au, ei fac, ei reuşesc, ei dispun, ei hotărăsc. Cine nu acceptă, n-are decât să se ducă în lumea lui.
Mă întrebam zilele astea cum ar arăta lumea dacă natura ar avea un comportament de organizator. Să luăm de exemplu procesul numit „iarnă”. Ce-ar fi ca fiecare iarnă a fiecărui an să fie organizată după acelaşi tipic, astfel încât să ştim cu precizie câtă zăpadă o să cadă, unde, în ce zile, cât o să ţină etc? Atunci am deţine, desigur, controlul. N-ar avea sens să ne mai facem griji - la Azuga ar fi mereu zăpadă numai bună de schi, am şti cu precizie cât de gros trebuie să ne îmbrăcăm, am şti exact în ce zile trebuie să ne punem ochelari de soare şi tot aşa.
Dar păsările? N-ar fi mai bine, oare, pentru noi, ca fiecare dintre ele să aibă un loc foarte precis delimitat şi să cânte în anumite momente clar stabilite, aşa încât să putem şti cu precizie unde şi când putem merge să ascultăm cucul, ori să vedem acvila? Toată afacerea ar primi numele de „Cântatul păsărilor” şi ar fi percepută ca unul dintre multele procesele care se desfăşoară în cadrul marii organizaţii numite „Natura”.
Şi uite-aşa am dispune de reguli clare pentru tot ceea ce ne înconjoară, de la traiectoria norilor până la forma mușuroaielor de furnici. Cu siguranţă, „Organizatorii” ar fi mulţumiţi pe deplin. Asta ar fi lumea ideală, în care ar putea să se desfăşoare precum zeii. Acolo nimic nu ar mai putea fi întâmplător, totul s-ar şti dinainte şi nu ar exista nicio excepţie.
Eu însă nu aş fi deloc mulţumit şi cred că dacă lumea s-ar transforma, brusc, în ceea ce am descris, m-aş sinucide. Să nu mai pot eu vorbi despre întâmplarea care mi-a scos în faţă un urs în anul 1972? Să nu mai pot compara zăpada din copilărie cu zloata de azi? Să elimin, practic, pluralul, pentru că nu ar mai avea rost să vorbesc despre „toamne” ci despre „toamnă”? O, nu! Asta ar fi prea mult pentru mine. Noroc că Dumnezeu, în înţelepciunea lui, a creat o lume în care îşi găsesc locul şi fantezia şi diversitatea şi imprevizibilul!
Problema cu oamenii ăştia e că se comportă ca zeii - ei ştiu, ei pot, ei au, ei fac, ei reuşesc, ei dispun, ei hotărăsc. Cine nu acceptă, n-are decât să se ducă în lumea lui.
Mă întrebam zilele astea cum ar arăta lumea dacă natura ar avea un comportament de organizator. Să luăm de exemplu procesul numit „iarnă”. Ce-ar fi ca fiecare iarnă a fiecărui an să fie organizată după acelaşi tipic, astfel încât să ştim cu precizie câtă zăpadă o să cadă, unde, în ce zile, cât o să ţină etc? Atunci am deţine, desigur, controlul. N-ar avea sens să ne mai facem griji - la Azuga ar fi mereu zăpadă numai bună de schi, am şti cu precizie cât de gros trebuie să ne îmbrăcăm, am şti exact în ce zile trebuie să ne punem ochelari de soare şi tot aşa.
Dar păsările? N-ar fi mai bine, oare, pentru noi, ca fiecare dintre ele să aibă un loc foarte precis delimitat şi să cânte în anumite momente clar stabilite, aşa încât să putem şti cu precizie unde şi când putem merge să ascultăm cucul, ori să vedem acvila? Toată afacerea ar primi numele de „Cântatul păsărilor” şi ar fi percepută ca unul dintre multele procesele care se desfăşoară în cadrul marii organizaţii numite „Natura”.
Şi uite-aşa am dispune de reguli clare pentru tot ceea ce ne înconjoară, de la traiectoria norilor până la forma mușuroaielor de furnici. Cu siguranţă, „Organizatorii” ar fi mulţumiţi pe deplin. Asta ar fi lumea ideală, în care ar putea să se desfăşoare precum zeii. Acolo nimic nu ar mai putea fi întâmplător, totul s-ar şti dinainte şi nu ar exista nicio excepţie.
Eu însă nu aş fi deloc mulţumit şi cred că dacă lumea s-ar transforma, brusc, în ceea ce am descris, m-aş sinucide. Să nu mai pot eu vorbi despre întâmplarea care mi-a scos în faţă un urs în anul 1972? Să nu mai pot compara zăpada din copilărie cu zloata de azi? Să elimin, practic, pluralul, pentru că nu ar mai avea rost să vorbesc despre „toamne” ci despre „toamnă”? O, nu! Asta ar fi prea mult pentru mine. Noroc că Dumnezeu, în înţelepciunea lui, a creat o lume în care îşi găsesc locul şi fantezia şi diversitatea şi imprevizibilul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu