Vizirul şi moartea
Într-o
dimineaţă, califul unei cetăţi vestite l-a văzut pe marele vizir pradă unei
straşnice tulburări. L-a întrebat care este pricina, iar vizirul i-a spus:
- Îngăduie-mi,
rogu-te, să părăsesc chiar azi cetatea!
- De ce?
- Azi de
dimineaţă, când am străbătut piaţa ca să vin la palat, am simţit o izbitură în
umăr. M-am întors şi am văzut moartea uitându-se ţintă la mine.
- Întocmai. Am
recunoscut-o pe dată, aşa cum era ea îmbrăcată în negru şi cu un şal roşu. Este
aici. Se uita la mine ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt
încredinţat. Lasă-mă să plec din oraş tot acum. Am să iau calul cel mai iute şi
deseară am să fiu la Samarkand.
- Era chiar
moartea? Eşti sigur?
- Cât se poate
de sigur. Am văzut-o cum te văd. Sunt sigur că ea era, aşa cum ştiu că tu eşti
tu şi nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.
Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înşeuat cel mai bun cal şi a ieşit în galop printr-una din porţile oraşului îndreptându-se prin Samarkand. Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să se deghizeze, cum făcea câteodată, şi să iasă din palat. S-a dus singur în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înşelase. Era chiar moartea, înaltă şi slabă, înveşmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un şal de bumbac roşu. Umbla de colo colo prin piaţă fără să fie băgată în seamă, atingând uşor cu degetul umărul unui negustor care-şi înşira marfa pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea. Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată, cu toate că era deghizat, şi s-a înclinat în semn de respect.
Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înşeuat cel mai bun cal şi a ieşit în galop printr-una din porţile oraşului îndreptându-se prin Samarkand. Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să se deghizeze, cum făcea câteodată, şi să iasă din palat. S-a dus singur în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înşelase. Era chiar moartea, înaltă şi slabă, înveşmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un şal de bumbac roşu. Umbla de colo colo prin piaţă fără să fie băgată în seamă, atingând uşor cu degetul umărul unui negustor care-şi înşira marfa pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea. Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată, cu toate că era deghizat, şi s-a înclinat în semn de respect.
- Am să te
întreb ceva, i-a spus încet califul.
- Te ascult.
- Marele vizir
este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic şi, după câte ştiu eu,
cinstit. De ce azi de dimineaţă, când venea la palat, l-ai împins şi l-ai
speriat? De ce te-ai uitat urât la el?
Moartea a părut
uşor surprinsă şi i-a răspuns califului:
- Nu vroiam
să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el, doar că, atunci când ne-am întâlnit
întâmplător în mulţime şi l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar
el s-a gândit poate că-l ameninţ.
- De ce
mirare? a întrebat califul.
- Fiindcă, a
răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el deseară, la
Samarkand.
Superb, chiar dacă puțin morbid.
RăspundețiȘtergere