Pe 20 iunie 1995 a murit, la Paris, Emil Cioran, dupa o viata dedicata, asa cum el insusi spunea, "calomnierii universului". Prima lui carte s-a numit "Pe culmile disperarii" si a fost publicata in 1934, in Romania, pe cand Cioran avea 25 de ani. Mie imi vine foarte greu sa inteleg cum e posibil sa ai 25 de ani si sa scrii asemenea lucruri. Uite:
Pasiunea absurdului
Nu
există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu
argumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc? Evident, nu. Aceluia
nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. In culmea disperării,
pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos.
Cînd toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social etc... nu mai
pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai
poate menine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin
iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar,
care prin ficţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.
Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu
cîntă.
O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat
totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare. Aceluia care
a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului. Căci ce îl
mai poate impresiona pe el din existenţă? Ce seducţii? Unii zic: sacrificarea
pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac
decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri.
Numai aceia au vieţuit în mod absolut. Şi numai ei au dreptul să vorbească
despre viaţă. Poţi reveni la iubire sau la seninătate. Dar revii prin eroism,
nu prin inconştienţă. O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare.
Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai?
Dar vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn
sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai
atunci eşti deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima
expresie. Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?
***
Sunt
oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice
surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de
tortură. Dacă se va spune că această suferinţă îşi are motive subiective,
ţinînd de o constituţie particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv
pentru aprecierea suferinţei? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai
mult decît mine sau că Iisus a suferit mai mult decît toţi? Nu există măsură
obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia
locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este simţită şi
reflectată în conştiinţă. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este
imposibilă. Fiecare om rămîne cu suferinţa lui pe care o crede absolută şi nelimitată.
Şi dacă ne-am gîndi la cît a suferit lumea pînă acum, la agoniile cele mai
teribile şi la chinurile cele mai complicate, la morţile cele mai crunte şi la
cea mai dureroasă părăsire, la toţi ciumaţii, la toţi cei arşi de vii sau
stinşi de foame, cu cît suferinţa noastră ar fi mai redusă? Pe nimeni nu-l
poate mîngîia în agonie gîndul că toţi sînt muritori, precum în suferinţă
nimeni nu va găsi o consolare în suferinţa trecută sau prezentă a altora. Căci
în această lume organic insuficientă şi fragmentară, individul este pornit să
trăiască în mod integral, dorind să facă din existenţa lui un absolut. Orice
existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însuşi. Din acest motiv,
fiecare om trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei,
şi atunci cum să nu fie suferinţa un absolut? Nu pot înţelege suferinţa altuia
pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparaţiile în asemenea cazuri n-au
niciun sens, deoarece suferinţa este o stare de singurătate interioară, în care
nimic din afară nu poate ajuta. Este un mare avantaj că poţi suferi singur.
Ce-ar fi dacă faţa omului ar putea exprima adecvat toată suferinţa interioară,
dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de
vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mîinile pe faţă? Viaţa ar fi
realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi
exprimabil în liniile feţei.
Nimeni n-ar mai îndrăzni
să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp
ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sînge, răni care nu pot
fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpînite. Aş avea o voluptate
plină de groază să văd cum izbucneşte în armonia comodă şi superficială de
fiecare zi, un vulcan de sînge, ţîşniri roşii ca focul şi arzătoare ca deznădejdea,
cum toate rănile fiinţei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din
noi o erupţie sîngeroasă. Numai atunci am pricepe şi am aprecia avantajele
singurătăţii. care ne face suferinţa atît de mută şi de inaccesibilă. Într-o
erupţie sîngeroasă, într-un vulcan al fiinţei noastre, întreg veninul supt din
lucruri nu ar fi suficient pentru a otrăvi întreagă această lume? Este atît
venin, atîta otravă în suferinţă!
***
Singurătatea
adevărată este numai aceea în care te simţi absolut izolat între cer şi pămînt.
Nimic nu trebuie să devieze atenţia de la aceste fenomene ale absolutei
izolări, ci o intuiţie de o luciditate groaznică trebuie să reveleze toată
drama finităţii omului în faţa infinitului şi neantului acestei lumi.
Plimbările singuratice — extrem de fecunde şi periculoase în acelaşi timp
pentru viaţa interioară — trebuie astfel făcute încît nimic din ceea ce poate
tulbura viziunea izolării omului în lume să nu intre in preocupările
individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare şi de convertire înspre
fiinţa ta proprie, plimbările singuratice sunt fecunde numai seara, cînd nimic
din seducţiile obişnuite nu poate fura interesul şi cînd revelaţiile asupra
lumii răsar din zona cea mai adîncă a spiritului, de acolo de unde s-a desprins
de viaţă, din rana vieţii. Cîtă singurătate trebuie pentru a avea spirit! Cîtă
moarte în viaţă şi cîte focuri lăuntrice! Singurătatea neagă atîta din viaţă,
încît înflorirea spiritului rezultată din dislocările vitale devine aproape
insuportabilă. Nu este caracteristic faptul că se ridică împotriva spiritului
aceia care au prea mult spirit, care cunosc ce boală adîncă a afectat viaţa
pentru a se naşte spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sănătoşi şj
graşi, care n-au nici presentimentul a ceea ce înseamnă spirit, care n-au
simţit niciodată torturile vieţii şi antinomiile dureroase de la baza
existenţei. Cei care cu adevărat îl simt, aceia sau îl tolerează cu orgoliu sau
îl prezintă ca pe o calamitate. Nimeni nu este însă încîntat în fondul fiinţei
lui, de această achiziţie catastrofală pentru viaţă care este spiritul. Şi cum
să fii încîntat de această viaţă fără farmec, fără naivitate şi fără
spontaneitate? Prezenţa spiritului indică totdeauna un minus de viaţă, multă
singurătate şi suferinţă îndelungată. Cine vorbeşte de salvarea prin spirit? Nu
este absolut deloc adevărat că trăirea în planul imanent al vieţii ar fi fost o
trăire anxioasă, din care omul a ieşit prin spirit. Dimpotrivă, este cu mult
mai adevărat că prin spirit s-a cîştigat un dezechilibru, o anxietate, dar şi o
grandoare. Ce vreţi să cunoască din primejdiile spiritului aceia care nu
cunosc nici măcar primejdiile vieţii? Este un semn de mare inconştienţă în a
face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru în a face
apologia vieţii. Căci pentru omul normal viaţa este o evidenţă; numai bolnavul
se încîntă şi o laudă spre a nu se prăbuşi. Dar acela care nu mai poate lăuda
nici viaţa şi nici spiritul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu