ŞAPTESPREZECE
O semilună lucea
pal într-un cerc de ceaţă printre ramurile înalte ale eucalipţilor de pe
Laverne Terrace. Un radio urla din răsputeri dintr-o casă, jos pe deal. Băiatul
opri maşina înaintea gardului viu din faţa casei lui Geiger, stinse motorul şi
rămase cu privirea aţintită drept şi cu amândouă mâinile pe volan. Prin gardul
viu nu răzbătea nicio lumină.
— E cineva
acasă, băiete?
— Ar trebui să
ştii.
— De unde vrei
să ştiu?
— Du-te...
Mi-i arătă pe-ai
lui, într-un rânjet întins pe buze. Apoi deschise uşa cu piciorul şi ieşi. Am
ieşit grăbit după el. Stătea cu pumnii pe şolduri, uitându-se tăcut la casa de
deasupra gardului viu.
— În regulă,
i-am spus. Ai cheia. Hai să intrăm.
— Cine-a spus că
am cheia?
— Nu încerca să
mă duci, amice. Protectorul tău ţi-a dat o cheie. Ai şi o cămăruţă curată, simpatică
şi bărbătească acolo. Te dădea afară şi încuia odaia când primea vizite
feminine. Era ca Cezar, soţ pentru femei şi soţie pentru bărbaţi. Crezi că nu-i
pot dibui pe tipii de teapa voastră?
Deşi ţineam încă
pistolul mai mult sau mai puţin îndreptat spre el, se repezi la mine. Îmi
expedie o directă în bărbie. M-am dat înapoi destul de iute ca să nu cad, deşi
am încasat lovitura aproape din plin. Directa ar fi trebuit să fie în forţă,
dar un efeminat n-are niciodată destulă putere în oase, indiferent de cum arată.
Am zvârlit arma
la picioarele băiatului şi i-am spus:
— Poate c-ai
nevoie de ea.
Se aplecă
fulgerător s-o ridice. N-avea nimic lent în mişcări. I-am tras un pumn în gât.
Căzu într-o parte, împleticindu-se, căutând arma, dar fără s-o apuce. Am
ridicat-o şi-am aruncat-o în maşină. Băiatul se sculă în patru labe, privind
furios cu ochii larg deschişi. Tuşi şi scutură din cap.
— N-ai chef să
te baţi, i-am spus. Îţi iroseşti prea mult vigoarea.
Avea chef de
bătaie. Se aruncă asupra mea ca un planor, catapultat, încercând să mă placheze
ca la rugby. M-am dat într-o parte, l-am apucat de gât şi i l-am strâns. Se izbi
tare de pavaj, apoi se sculă în picioare şi îşi puse mâinile în acţiune, acolo
unde doare mai rău. L-am strâns mai mult şi l-am ridicat niţel în sus. Mi-am
apucat încheietura mâinii drepte cu mâna stângă, mi-am proptit osul şoldului
drept în el şi o clipă a avut loc o balanţă a greutăţilor. Părea că atârnăm
acolo, în lumina ceţoasă a lunii, gâfâind din greu, două creaturi groteşti, ale
căror picioare zgâriau şoseaua.
L-am prins cu
braţul drept de gâtlej şi-am strâns cu toată forţa. Picioarele începură să i se
agite disperat şi încetă să mai gâfâie. Era imobilizat într-o strânsoare de
oţel. Piciorul stâng i se întinse într-o parte şi genunchiul i se înmuie. L-am
mai ţinut o jumătate de minut. Se lăsă moale în braţele mele, o greutate
imensă, pe care de-abia o puteam susţine. Atunci i-am dat drumul. S-a întins la
picioarele mele în nesimţire. M-am dus la maşină şi am luat din buzunarul
portierei o pereche de cătuşe, i-am sucit braţele la spate şi i le-am fixat.
L-am ridicat de subsuori şi-am reuşit să-l târăsc până dincolo de gardul viu,
să nu fie văzut din stradă. M-am întors la maşină, am condus-o cam treizeci de
metri pe coasta dealului şi am încuiat-o.
Era încă în
nesimţire când m-am înapoiat. Am descuiat uşa casei, l-am târât înăuntru şi-am
închis uşa. Începu să geamă. Am aprins o lampă. Ochii îi clipiră şi coborâră
lent asupra mea.
M-am aplecat,
ferindu-mă din calea genunchilor lui şi i-am spus:
— Stai liniştit
sau ai să mai primeşti o porţie. Stai cuminte şi ţine-ţi respiraţia. Ţine-o până
nu mai poţi, apoi spune-ţi că trebuie să respiri, că te-ai înnegrit la faţă,
că-ţi sar ochii din cap, c-ai să respiri chiar acum, atât doar că stai bine
legat pe scaun, în celula de gazare curată şi simpatică, la San Quentin, şi că
atunci când ai să respiri ai să te lupţi din răsputeri să n-o faci, pentru că
n-ai să primeşti aer în piept, ci gaze de acid cianhidric. Asta-i ceea ce se
cheamă astăzi o execuţie umană în statul nostru.
— Du-te... zise
el cu un suspin slab şi înspăimântat.
— Ai să dai o
declaraţie, amice, să nu-ţi închipui c-ai să scapi. Ai să spui exact ceea ce
vrem să spui şi nimic din ce nu vrem să spui.
— Du-te...
— Dacă mai
repeţi asta, îţi pun o pernă sub cap
Îşi strâmbă
buzele. L-am lăsat culcat pe duşumea, cu încheieturile încătuşate la spate şi
cu obrazul îngropat în covor, iar în singurul ochi vizibil o strălucire
animalică. Am mai aprins o lampă şi-am intrat în coridorul din dosul salonului.
Dormitorul lui Geiger nu părea să fi fost deranjat. Am deschis uşa, descuiată
de data asta, a dormitorului din partea opusă a holului. În cameră pâlpâia vag
o lumină şi mirosea a lemn de santal. Două conuri de cenuşă de tămâie se
adunaseră alături, pe birou, pe o tăviţă de aramă. Lumina provenea de la două
luminări înalte şi negre fixate în sfeşnice lungi de treizeci de centimetri.
Sfeşnicele erau aşezate pe scaune drepte, necapitonate, de o parte şi de alta a
patului.
Pe pat zăcea
Geiger. Cele două fâşii de mătase chinezească brodată, care dispăruseră la
prima mea vizită, formau un fel de cruce a sfântului Andrei pe mijlocul
trupului său, ascunzând piepţii mânjiţi de sânge ai hainei de casă chinezească.
Sub cruce, picioarele îmbrăcate în pantaloni de pijama negri, stăteau ţepene şi
drepte. Mai avea încă papucii de casă, cu tălpi de pâslă albă şi groasă.
Braţele îi erau încrucişate peste cruce, cu palmele pe umeri, cu degetele
adunate şi întinse drept. Ţinea gura închisă iar mustaţa lui gen Charlie Chan
părea la fel de falsă ca o perucă. Nasul lat era ţeapăn şi alb. Ochii erau
aproape închişi. Luciul slab al ochiului de sticlă captă lumina şi-mi clipi
complice.
Nu l-am atins.
Nu m-am apropiat prea mult de el. Era desigur rece ca gheaţa şi ţeapăn ca o scândură.
În curentul
provocat de uşa deschisă, luminările negre palpitară. Pe marginea lor alunecau
încet picături de ceară neagră. Aerul încăperii puţea şi părea ireal. Am
ieşit, am închis din nou uşa şi m-am înapoiat în salon. Băiatul nu se mişcase.
Am rămas în picioare, trăgând cu urechea să aud sirenele poliţiei. Totul se
reducea la cât de repede va vorbi Agnes şi la ce va spune. Dacă pomenea de
Geiger, poliţia putea să sosească în orice clipă. Dar era cu putinţă să nu
vorbească ceasuri întregi. Era cu putinţă chiar să fi fugit de-acolo.
M-am uitat în
jos la băiat.
— Vrei să te
ridici, amice?
Închise ochii şi
simulă că doarme. M-am apropiat de birou, am tras spre mine telefonul de
culoarea dudei şi-am format numărul de la biroul lui Bernie Ohls. Am aflat că
plecase acasă la ora şase. I-au telefonat acasă. Se afla acolo.
— Marlowe la
aparat. Au găsit cumva băieţii tăi un revolver asupra lui Owen Taylor, azi-dimineaţă?
L-am auzit cum
îşi râcâie gâtlejul iar apoi cum încearcă să-şi ascundă surpriza din glas.
— Asta ţine de
secretul conducerii anchetei, spuse el.
— Dac-au găsit,
atunci revolverul avea trei gloanţe trase.
— De unde dracu
ştii? întrebă Ohls calm.
— Vino la
Laverne Terrace, nr. 7244, colţ cu Bulevardul Laurel Canyon. Am să-ţi arăt în
ce s-au înfipt gloanţele lipsă.
— Deci, aşa stau
lucrurile, hm?
— Chiar aşa.
— Uită-te pe
fereastră şi-ai să mă vezi dând colţul străzii, zise Ohls. Mi s-a părut mie că
purtarea ta e cam ciudată în această afacere.
— Ciudat nu-i
câtuşi de puţin cuvântul potrivit, i-am ăspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu