Cine ar fi putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat?
Ni s-a întamplat ceva înspăimântător. Cine-ar fi putut să prevadă oare
aşa ceva? Nu pot întrezări vreun sfârşit al nenorocirii noastre. Poate că
suntem condamnaţi să ne petrecem restul zilelor pe aceste meleaguri ciudate şi
inaccesibile. Sunt încă atât de nelămurit, încât nu mă pot gândi cu mintea
limpede nici la realitatea prezentă şi nici la perspectivele noastre de viitor.
Cea dintâi apare îngrozitoare raţiunii mele înspăimântate, iar celelalte —
întunecate ca noaptea. Niciodată un om nu s-a găsit într-o situaţie mai
critică. Şi pe de altă parte, nu ne-ar folosi la nimic să vă arătăm situaţia
noastră geografică exactă şi să cerem prietenilor noştri să ne trimită în
ajutor vreo altă expediţie. Chiar dacă ar putea-o face, până să ajungă ei în
America de Sud, soarta noastră va fi fost, după toate probabilităţile, demult
pecetluită.
În realitate, suntem tot atât de departe de orice ajutor omenesc posibil
ca şi când ne-am afla pe lună. Chiar dacă ar fi să ne putem salva, salvarea nu
ne-ar putea veni decât de la noi înşine. Am drept tovarăşi trei bărbaţi
remarcabili, de o mare inteligenţă şi de un curaj neclintit. În ei stă unica şi
cea din urmă nădejde a noastră. Numai când mă uit la chipul netulburat al
tovarăşilor mei, numai atunci mai întrezăresc o palidă rază de lumină în
întunericul adânc. Nădăjduiesc că, măcar în aparenţă, par tot atât de nepăsător
ca şi ei. În sufletul meu, însă, sunt înfricoşat.
Daţi-mi voie să vă arăt, în toate amănuntele pe care le am, cum au
decurs evenimentele care ne-au adus la această catastrofă.
Când am terminat ultima mea scrisoare, am arătat că ne aflam la 7 mile
depărtare de un lanţ nesfârşit de stânci înalte şi roşii care înconjurau, fără
nici o îndoială, podişul despre care ne vorbise profesorul Challenger. Când
ne-am apropiat de ele, mi s-au părut în multe locuri mai înalte decât arătase
el, atingând uneori chiar l 000 de picioare. Aceste stânci prezentau dungi
ciudate, caracteristice, după părerea mea, colinelor de bazalt. Ceva în felul
acesta se poate vedea în Salisbury Crags, lângă Edinburgh. Vârfurile lor erau
acoperite cu o vegetaţie bogată, cu tufişuri pe margine, iar înăuntru — cu
numeroşi copaci înalţi. Nimic din tot ce vedeam nu ne îndreptăţea să tragem
concluzia că ar exista pe-acolo vreun fel de vieţuitoare.
În noaptea aceea ne-am aşezat tabăra chiar lângă stânci, pe un loc
sălbatic şi pustiu. Stâncile de deasupra noastră nu erau numai perpendiculare
pe pământ, ci chiar înclinate în afară, aşa încât nici nu putea fi vorba să le
escaladăm. Lângă noi era acel vârf de stâncă despre care parcă am mai pomenit
de-a lungul povestirii. Semăna cu un turn de biserică, vertical şi roşu, al
cărui vârf s-ar fi găsit la nivelul podişului, dar despărţit de el printr-o
prăpastie adâncă. În vârful lui se înălţa un copac imens. Nici vârful, nici
stâncile alăturate nu erau foarte înalte: după părerea mea, aveau cam 500 — 600
picioare.
— Pe acesta, a zis profesorul Challenger, arătând spre copac, stătea
cocoţat pterodactilul. Înainte de a-l împuşca, am escaladat pe jumătate stânca.
Aş fi dispus să cred că un bun alpinist ca mine ar fi putut urca stânca până-n
vârf dar, făcând lucrul acesta, nu s-ar fi găsit deloc mai aproape de podiş.
În timp ce Challenger vorbea despre pterodactilul lui, am tras cu ochiul
spre Summerlee şi, pentru întâia oară, mi s-a părut că descopăr la el unele
semne care dovedeau un început de crezare ca şi oarecare căinţă. Nu mai avea
obişnuitul rânjet pe buzele lui subţiri. În schimb, în ochii cenuşii avea o
privire deschisă, plină de interes şi de mirare. Challenger a remarcat-o la
rândul lui şi asta a fost pentru el cel dintâi semn al victoriei.
— Bineînţeles, a zis el, cu ironia lui brutală şi lipsită de tact,
bineînţeles, profesorul Summerlee o să înţeleagă că, de câte ori spun
pterodactil, mă gândesc la o barză, cu rezerva că e vorba de o varietate de
barză care n-are pene, ci o piele care aduce cu pielea de mamifer, aripi
membranoase şi maxilarele împodobite cu dinţi.
A făcut o strâmbătură, s-a uitat la celălalt şi s-a înclinat în faţa
lui. Drept care, acesta îi întoarse spatele şi plecă.
A doua zi de dimineaţă, după un mic dejun frugal cu cafea şi manioc —
trebuia să fim economi cu proviziile — am ţinut un consiliu de război, al cărui
obiect era să stabilim cea mai bună metodă de a ajunge pe podişul de deasupra
capetelor noastre.
Challenger prezida atât de solemn, de parcă era preşedintele Curţii de
Casaţie. Închipuiţi-vi-l aşezat pe o stâncă, cu pălăria lui ridicolă de pai,
mult mai potrivită pe capul unui băieţandru, dată pe ceafă, sfidându-ne cu ochi
aroganţi şi plini de autoritate pe sub pleoapele căzute şi agitându-şi barba
neagră în timp ce ne explica, cu vorbe măsurate, situaţia noastră prezentă,
precum şi viitoarele mişcări pe care urma să le facem.
La picioarele lui ne-aţi fi putut vedea pe noi, ceilalţi trei: eu, ars
de soare, tânăr şi voinic după escapada noastră în aer liber, Summerlee, cu
eterna lui pipă, solemn, dar încă pornit pe critică, şi lord John, cu obrazul
subţire ca o lamă de cuţit şi cu trupul mlădios şi viu sprijinit în puşcă, în
timp ce ochii lui de vultur stăteau aţintiţi asupra vorbitorului. La spatele
nostru stăteau cei doi metişi întunecaţi, precum şi grupul cel mic de indieni,
iar în faţa şi deasupra noastră se înălţau zidurile mari de stâncă roşie, care
ne împiedicau să ajungem la ţinta călătoriei noastre...
— Nu mai e nevoie să vă spun, a urmat conducătorul nostru, că în
expediţia mea precedentă am epuizat toate posibilităţile de a escalada aceste
stânci şi că, dacă n-am izbutit eu, nu prea cred să izbutească altcineva,
deoarece sunt alpinist în toată puterea cuvântului. Nu dispuneam atunci de nici
unul din accesoriile necesare, dar de data asta am fost prevăzător şi mi le-am
adus. Cu ajutorul lor, sunt sigur că aş putea ajunge până în creştetul acestui
pisc izolat. Dar, dat fiind că stâncile mai mari sunt aplecate în partea de sus
în afară, o asemenea încercare ar fi zadarnică. Cu ocazia expediţiei
precedente, a trebuit să mă grăbesc din pricină că se apropia sezonul ploilor
şi proviziile îmi erau pe sfârşite. Toate acestea mi-au îngrădit posibilităţile
de acţiune, şi tot ce vă pot spune e că am cercetat cam 6 mile din şirul acesta
de stânci spre răsărit, fără să găsesc vreun drum de acces. Prin urmare, ce
credeţi că putem face acum?
— Pare că nu există decât o singură soluţie rezonabilă, a răspuns
profesorul Summerlee. Dacă aţi explorat şirul de stânci spre răsărit, urmează
s-o pornim de-a lungul lor spre apus şi să căutăm un punct potrivit pentru ascensiune.
— Aşa e, a întărit şi lord John. Avem avantajul că acest podiş nu e prea
întins. Îl vom putea înconjura, şi în cazul acesta, fie că găsim un drum
accesibil să întreprindem ascensiunea, fie că ajungem din nou la punctul de
unde am plecat.
— Am avut deja ocazia să-i explic prietenului nostru mai tânăr care se
află aici — a zis Challenger (avea un fel de a face aluzie la mine, de parcă aş
fi fost un elev de zece ani) — că este cu desăvârşire imposibil să existe vreun
drum de acces în vreun punct oarecare, pentru bunul motiv că, dacă ar exista,
acest podiş nu ar mai fi fost izolat şi nu s-ar mai fi realizat condiţiile care
au avut ca efect o derogare atât de extraordinară de la legile ce reglementează
supravieţuirea speciilor. Admit, totuşi, că pot exista foarte bine locuri pe
unde un acrobat al ascensiunilor ar putea să ajungă pe podiş, dar pe unde un
animal greoi şi stângaci n-ar putea coborî. Chiar ştiu sigur că există un
asemenea punct pe unde ascensiunea e posibilă.
— De unde o ştiţi? a întrebat Summerlee,
tăios.
— Pentru că predecesorul meu, americanul Maple White, a reuşit efectiv o
asemenea ascensiune. Prin ce alte mijloace ar fi putut el vedea monstrul pe
care l-a descris în caietul lui de însemnări?
— Aici, concluziile dumneavoastră depăşesc întrucâtva faptele dovedite,
s-a încăpăţânat Summerlee. Admit podişul, pentru că l-am văzut. Dar încă nu-s
convins că s-ar întâlni pe el vreo formă de viaţă, oricare ar fi ea.
— Ceea ce admiteţi sau nu admiteţi, domnul meu, e de o atât de mică
importanţă, încât nici nu poate fi luat în consideraţie. Sunt fericit să văd că
podişul însuşi a reuşit să se impună cu de la sine putere inteligenţei
dumneavoastră. Challenger i-a aruncat o privire, apoi, spre surprinderea
noastră, a sărit de pe stânca pe care se aşezase şi, apucându-l pe Summerlee de
gât, i-a împins faţa în sus. Şi acum, domnule, a strigat răguşit de enervare,
trebuie oare să te ajut să-ţi dai seama că pe podiş există încă animale vii?
Am spus că o perdea de verdeaţă atârna pe marginea stâncilor deasupra
capetelor noastre. Desprinzându-se din frunziş, ceva negru şi lucios se ivise
acolo. În timp ce înainta încet spânzurând peste prăpastie, am văzut că era un
şarpe mare cu un cap ciudat, turtit ca o cazma. S-a legănat şi a oscilat
deasupra noastră câteva minute, iar soarele dimineţii făcea să-i strălucească
trupul unduitor şi luciu. Apoi s-a tras încetişor înapoi şi a dispărut.
Summerlee era atât de interesat de ce vedea, încât n-a opus nici o
rezistenţă cât timp l-a ţinut Challenger cu faţa în sus. După aceea însă l-a
împins îndărăt şi şi-a reluat obişnuita lui demnitate.
— Aş fi fericit, domnule profesor Challenger, dacă, făcând orice alta remarcă
aveţi de gând, v-aţi abţine de a mă mai apuca de bărbie. Apariţia unui foarte
obişnuit piton de stâncă nu poate justifica, oricum, o asemenea familiaritate.
— În orice caz, există vieţuitoare sus, pe podiş, i-a replicat colegul
lui, triumfător. Şi acum, după ce am demonstrat această importantă concluzie,
evidentă pentru oricine, oricâte prejudecăţi ar avea şi oricât ar fi de îngust
la minte, sunt de părere că nu avem altceva mai bun de făcut decât să strângem
tabăra şi să pornim spre apus, până vom găsi vreo posibilitate de a întreprinde
ascensiunea.
La picioarele stâncilor, pământul
era pietros şi crăpat, aşa că mergeam anevoie şi încet. Dar deodată am ajuns la
ceva care a făcut să ne tresară inimile de bucurie. Erau urmele unei foste
tabere: mai multe cutii goale de tablă cositorită, fabricate la Chicago, care
conţinuseră carne conservată, o sticlă cu eticheta "coniac", un cuţit
rupt, de deschis cutiile de conserve, ca şi multe alte rămăşiţe de pe urma unor
călători. Un jurnal mototolit şi rupt se prezenta singur: "Democratul din
Chicago". Data însă lipsea.
— Nu sunt urmele mele — a declarat Challenger. Trebuie să fie
ale lui Maple White.
Lord John cerceta curios o ferigă arborescentă mare, care-şi întindea
umbra asupra taberei noastre.
— Uitaţi-vă la feriga aceasta, vă rog, a zis el. Sunt sigur că joacă
rolul unui stâlp indicator de direcţie.
O aşchie de lemn tare fusese bătută în cuie de copac, aşa fel încât
părea că arată spre apus.
— Fără îndoială că e vorba de un stâlp indicator, a zis Challenger. Ce
alta ar putea fi! Aflându-se pesemne într-o situaţie grea, pionierul nostru a
lăsat în urma lui acest semn, pentru ca orice expediţie ar veni după el să
poată vedea drumul pe care îl apucase. Poate că, pe măsură ce înaintăm, o să
mai dăm şi peste alte semne de acestea.
Şi am dat, într-adevăr, peste alte semne, dar ele au fost de o factură
cu totul neaşteptată şi cumplită. Chiar la poalele stâncilor creştea o pădure
destul de întinsă de bambuşi, ca aceea pe care o mai străbătuserăm în călătoria
noastră. Parte din tulpini atingeau înălţimea de 20 de picioare, cu vârfuri
ascuţite şi tari care alcătuiau, prin însăşi poziţia lor, o pădure de lănci
ameninţătoare. Tocmai treceam prin marginea acestei păduri, când am dat cu
ochii, printre copaci, de o pată luminoasă. Vârându-mi capul printre
trunchiuri, m-am pomenit în faţa unui craniu cu totul descărnat. Scheletul întreg
era acolo, dar craniul se desprinsese de el şi zăcea la o distanţă de câteva
picioare mai spre marginea pădurii.
Cu câteva lovituri de macetă, indienii noştri ne-au făcut loc printre
bambuşi, şi aşa am putut să cercetăm amănuntele acestei tragedii petrecute cine
ştie când. Nu se mai vedeau din haine decât câteva zdrenţe, dar picioarele, din
care rămăseseră doar oasele, purtau încă nişte resturi de cizme. Era limpede că
victima fusese un european. Un ceas de aur, marca Hudson din New York, şi un
toc rezervor legat cu lănţişor zăceau lângă schelet. Alături zăcea un
portţigaret de argint, pe al cărui capac era scris "J.C de la A.E.S.".
După aspectul metalului, ai fi zis că nenorocirea nu se întâmplase demult.
— Cine ar putea
fi? a întrebat lord John. Bietul nenorocit!
Fiecare os din trupul lui pare să fie frânt.
— Iar bambuşii au pătruns prin coastele lui sfărâmate, a zis Summerlee.
Bambusul e un copac care creşte repede. Totuşi este exclus ca acest cadavru să
fi fost aici înainte ca trestiile bambuşilor să fi ajuns înalte de 20 de
picioare.
— În ce priveşte identitatea acestui om — a spus profesorul Challenger nu
am nici o îndoială. În timp ce îmi urmam drumul în susul fluviului, înainte de
a vă fi ajuns din urmă la fazendă, am întreprins o anchetă foarte amănunţită
asupra lui Maple White. La Para nu se ştia nimic despre el. Din fericire, aveam
un indiciu precis, deoarece găsisem în blocul lui de schiţe un desen care îl
arăta luând masa cu un anumit preot din Rosario. Am reuşit să-l descopăr pe
acest preot şi, cu toate că s-a dovedit un interlocutor foarte combativ şi plin
de argumente, supărându-se în chip absurd în momentul când mi-am permis să
îndrept împotriva lui armele distrugătoare cu care ştiinţa modernă îi combate
credinţele, mi-a dat până la urmă oarecare informaţii pozitive. Maple White
trecuse prin Rosario cu patru ani mai înainte, prin urmare cu doi ani înainte
de clipa când l-am găsit mort. El nu era singur, ci însoţit de un prieten, un
american, James Colver, dar care rămăsese pe vapor şi deci nu se întâlnise cu
preotul nostru. Prin urmare, cred că avem în faţa noastră, în acest moment,
fără nici o îndoială, rămăşiţele pământeşti ale lui James Colver.
— Nu mai încape îndoială, a zis
lord John, nici asupra felului în care şi-a găsit moartea. Omul a căzut sau a
fost aruncat de sus şi s-a tras singur în ţeapă. Altminteri cum şi-ar fi putut
frânge oasele şi cum ar fi putut fi străpuns de aceşti bambuşi, ale căror
vârfuri se înalţă atât de sus deasupra capetelor noastre?
O tăcere grea s-a lăsat peste noi în timp ce stăteam în jurul acestor
rămăşiţe pământeşti zdrobite şi ne gândeam la adevărul cuvintelor pe care le
spusese lord John Roxton. Creasta stâncilor ieşită în afară se proiecta
deasupra grupului de bambuşi. Fără îndoială că de acolo de sus căzuse. Dar oare
căzuse? Fusese victima vreunui accident? Sau începeau să-şi facă apariţia, în
apropierea acestui ţinut misterios, unele întâmplări ciudate, tulburătoare şi
prevestitoare de nenorociri?
Ne-am îndepărtat în tăcere şi ne-am continuat înconjurul lanţului de
stânci, tot atât de întins şi de neîntrerupt ca unele din acele monstruoase
banchize de gheaţă din Antarctica, a căror descriere o citisem, care se întind
de la un orizont la celălalt, înălţându-se mult deasupra catargului celui mare al
vapoarelor ce vin să le exploreze. Pe o lungime de cinci mile, n-am găsit nici
o întrerupere sau crăpătură. Şi după aceea, deodată, am zărit ceva care ne-a
umplut de nădejde. Într-o scobitură de stâncă, la loc apărat de ploaie, era
făcută cu creta o săgeată rudimentară care arăta tot spre apus.
— Tot mâna lui
Maple White! a zis profesorul Challenger. A avut pesemne presimţirea că paşii unor ilustre personaje îi vor urma
îndeaproape pe ai lui.
— Prin urmare avea şi cretă?
— Am găsit în raniţa lui, printre lucrurile rămase, şi o cutie cu
batoane de cretă colorată. Îmi aduc aminte că creta cea albă era foarte uzată.
— Fără îndoială că e o indicaţie valabilă, a adăugat Summerlee. Trebuie
să ne conformăm îndrumărilor lui şi să mergem înainte spre apus.
Am mai făcut încă vreo 5 mile când am descoperit iarăşi o săgeată albă
pe stâncă. Era într-un punct unde, pentru întâia oară, suprafaţa stâncii
prezenta o crăpătură. În crăpătură am găsit a doua săgeată, cu vârful ridicat
drept în sus ca şi cum locul spre care arăta s-ar fi aflat deasupra nivelului
nostru.
Ne găseam într-un loc impresionant, deoarece zidurile erau atât de
uriaşe, iar dunga de cer albastru dintre ele atât de îngustă şi atât de
nedesluşită printre frunziş, încât până la noi nu izbutea să străbată decât o
lumină confuză şi lipsită de strălucire. Nu mâncasem nimic de multe ceasuri şi
eram grozav de obosiţi de această neobişnuită călătorie printre stânci, dar
nervii ne erau prea încordaţi ca să ne îngăduim vreun popas. Am dat dispoziţii
să se aşeze tabăra şi, lăsându-i pe indieni s-o pregătească, am plecat, în
ciuda oboselii, noi patru, însoţiţi de cei doi metişi, în sus, pe râpa îngustă.
N-am avut de străbătut decât vreo 40 de picioare până la marginea râpei,
deoarece curând drumul nostru s-a gâtuit, terminându-se într-un unghi ascuţit,
prea strâmt şi prea alunecos ca să permită o ascensiune. Fără îndoială că nu
drumul acesta voise să ni-l arate predecesorul nostru. Ne-am întors. Toată râpa
nu ţinea mai mult de un sfert de milă — şi deodată privirea ageră a lordului
John a descoperit ceea ce căutam: sus, deasupra capetelor noastre, printre
umbrele întunecate, se vedea o pată rotundă şi mai întunecată. Nu putea fi,
desigur, decât intrarea unei peşteri. La piciorul stâncii erau îngrămădiţi
bolovani, pe care ne puteam căţăra uşor. După ce am izbutit să facem acest
lucru, orice îndoială ni s-a risipit. Nu numai că exista o deschizătură în
stâncă, dar un perete era iarăşi însemnat cu o săgeată. Acesta era locul pe
unde Maple White şi nefericitul lui tovarăş izbutiseră să se urce.
Eram prea surescitaţi ca să ne putem întoarce la tabără: trebuia să
începem imediat prima noastră explorare. Lord John avea în raniţă o lanternă
electrică, de a cărei lumină ne puteam folosi. A luat-o înainte proiectând
micul cerc luminos de raze gălbui, în timp ce noi îl urmam îndeaproape, unul
câte unul.
Peştera fusese, fără doar şi poate, săpată de ape. Pereţii ei laterali
luceau ca şi cum ar fi fost lustruiţi, iar pe jos se vedeau de asemenea pietre
rotunjite de apă. Era înaltă exact atât cât un om obişnuit să poată trece prin
ea aplecând-se. Pe o lungime de vreo 50 de iarzi, peştera intra în stâncă în
linie aproape dreaptă, apoi o lua în sus, făcând un unghi de 45 de grade. De
acolo urcuşul era şi mai pieptiş, până când ne-am pomenit căţărându-ne în mâini
şi pe genunchi printre pietrele care se desprindeau şi se rostogoleau în urma
noastră. Deodată am auzit strigătul lordului Roxton:
— Drumul se înfundă!
Apropiindu-ne, am văzut în câmpul luminos al lanternei un perete
alcătuit din fărâmături de bazalt, care se ridicau până în tavan.
— S-a dărîmat tavanul!
În zadar am dat laoparte câteva fărâmături. Singurul rezultat a fost că
altele mai mari s-au desprins, ameninţând să se rostogolească la vale şi să ne
strivească sub greutatea lor. Părea neîndoios că obstacolul era cu mult mai
mare decât eforturile pe care le puteam face ca să-l înlăturăm. Drumul pe care
îl folosise Maple White nu se mai putea întrebuinţa...
Prea abătuţi ca să mai putem vorbi, ne poticneam prin tunelul întunecos,
în drumul de întoarcere spre tabăra noastră.
Dar înainte de a părăsi râpa, s-a petrecut un incident, un incident
important din punctul de vedere al evenimentelor viitoare.
Ne adunasem într-un grup mic pe fundul crăpăturii, la vreo 40 de
picioare sub gura peşterii, când un bloc de piatră s-a rostogolit deodată în
jos şi a trecut pe lângă noi, cu o iuţeală şi cu o forţă înspăimântătoare. Am
scăpat ca prin urechile acului. Nu putusem vedea de unde venise blocul de
piatră, dar metişii noştri, care erau încă la gura peşterii, ne-au spus că
trecuse ca un bolid pe lângă ei şi, prin urmare, trebuie să fi căzut din vârf.
Uitându-ne în sus, n-am văzut nicio mişcare deasupra capetelor noastre, în
jungla verde de pe marginea stâncilor. Totuşi, erau oarecare bănuieli că blocul
fusese îndreptat asupra noastră ca asupra unei ţinte. Aşa fiind, incidentul ne
ducea la concluzia că o populaţie — şi încă una răuvoitoare! — se afla sus, pe
podiş!
Ne-am retras cu grabă în crăpătură, preocupaţi de acest eveniment şi de
urmările pe care putea să le aibă asupra planurilor noastre. Situaţia era
destul de grea şi fără asta, dar dacă la rezistenţa naturii se adăuga şi
împotrivirea premeditată a oamenilor, atunci devenea într-adevăr disperată. Şi
totuşi, uitându-ne în sus la frunzişul frumos care era la numai o sută de
picioare deasupra capetelor noastre, niciunuia din noi nu i-a trecut prin minte
să se întoarcă la Londra mai înainte de a-l fi explorat şi mai înainte de a fi
văzut ce se afla în spatele lui.
Discutând asupra acestei întâmplări, am ajuns la concluzia că cel mai
bun lucru pe care-l aveam de făcut era să continuăm înconjurul podişului, în
nădejdea că vom găsi o altă cale care să ne ducă sus. Lanţul de stânci, a cărui
înălţime scăzuse simţitor, luase direcţia de la apus spre miazănoapte, şi dacă
socoteam că el reprezintă un arc de cerc, întreaga lui circumferinţă nu putea
fi prea mare. În cel mai rău caz ajungeam din nou, după câteva zile, la punctul
nostru de plecare. În ziua aceea am totalizat 22 de mile, fără să intervină
vreo modificare în proiectele noastre. Trebuie să menţionez că aneroidul nostru
ne arăta că în timpul urcuşului, din momentul când părăsisem bărcile, ne
ridicasem la 3 000 de picioare deasupra nivelului mării. Din pricina aceasta se
produsese o schimbare considerabilă atât în ce priveşte temperatura, cât şi în
ce priveşte vegetaţia. Scăpasem de lumea aceea plină până la refuz de tot soiul
de insecte, plaga călătoriilor tropicale. Câţiva palmieri supravieţuiau încă,
precum şi numeroase ferigi arborescente. În schimb, copacii caracteristici
bazinului Amazonului rămăseseră cu toţii în urmă. Ne făcea plăcere să vedem în
jurul nostru zorelele pitice, floarea patimilor şi begonia, care îmi aminteau
de ţara mea, acolo, printre stâncile neospitaliere. Găsisem o specie de begonie
roşie, de culoarea aceleia care înflorea într-un ghiveci la fereastra unei
anumite vile din Streatham... Dar iată că am alunecat pe panta amintirilor.
În noaptea aceea — mă gândesc tot la prima zi a călătoriei noastre în
jurul podişului — ne aştepta o întâmplare extraordinară, făcută parcă anume ca
să înlăture pentru totdeauna orice îndoială care ar mai fi putut rămânea în
minţile noastre în ce priveşte existenţa lumii minunate de care eram atât de
aproape.
Când veţi citi aceste rânduri, vă veţi da seama, poate, pentru prima
oară, iubite domnule McArdle, că ziarul nostru nu m-a trimis aici ca să vînez
cai verzi pe pereţi şi că dispuneţi de un material documentar de o importanţă
covârşitoare, care nu aşteaptă decât să fie răspândit în lume, în cazul când
profesorul ne va îngădui să-l publicăm. De altfel, nici n-aş îndrăzni să public
aceste articole mai înainte de a aduce în Anglia dovezile respective. În lipsa
lor, aş risca să rămân pentru totdeauna un "Munchhausen" al presei.
Nu mă îndoiesc că vedeţi lucrurile ca şi mine şi desigur că nu aţi fi dispus să
angajaţi întreaga reputaţie a "Gazettei" în aceasta aventură, atâta
timp cât nu vom putea înfrunta corul criticilor şi al scepticilor, care inerent
se va porni, cu dovezi care să scoată la iveală adevărul în ochii tuturor. Prin
urmare, această minunată întâmplare, care va furniza un titlu de o şchioapă
ediţiei speciale a bătrânei noastre gazete, va trebui să-şi mai aştepte câtva
timp rândul la tipar. Şi totuşi, toate s-au petrecut într-o clipă, fără alte
urmări decât în ce priveşte convingerile noastre. Dar iată faptele. Lord John
împuşcase un "ajouti" — un animal mic care seamănă cu porcul — şi,
după ce dăruisem o jumătate indienilor, o frigeam pe cealaltă deasupra flăcărilor.
Prin părţile acestea, aerul se răcoreşte îndată ce se întunecă, aşa că ne
strânsesem cu toţii cât mai aproape de foc. Era o noapte fără lună, dar stelele
străluceau şi puteai să vezi împrejur, pe câmp, la oarecare distanţă. Şi iată
că deodată, din noapte şi din beznă, ceva s-a năpustit spre noi ca un avion în
picaj. O secundă, tot grupul nostru a fost acoperit cu o pânză de aripi
membranoase, şi înaintea ochilor ni s-a ivit, ca o vedenie fulgerătoare, o
formă lunguiaţă ca un şarpe, cu ochii roşii, fioroşi şi lacomi, şi cu un cioc
încovoiat, împodobit, spre surprinderea mea, cu dinţi strălucitori. În clipa
următoare dispăruse şi în acelaşi timp dispăruse şi friptura noastră. La 20 de
picioare de noi, o umbră uriaşă şi întunecată se ridica în sus, spre cer.
Pentru scurt timp, aripile monstrului au întunecat stelele, apoi totul a
dispărut dincolo de marginea stâncilor de peste capetele noastre. Am rămas toţi
cu gura căscată în jurul focului, asemenea eroilor lui Virgiliu când au văzut
harpiile coborând asupra lor. Summerlee a luat cuvântul cel dintâi:
— Profesor Challenger, a zis el,
cu glas solemn, care tremura de emoţie, îţi cer scuze. M-am înşelat şi te rog
să uiţi tot ce s-a petrecut între noi.
Toate acestea le-a spus într-un mod elegant şi, pentru întâia oară, cei
doi şi-au strâns mâinile. Măcar cu atâta ne-am ales de pe urma apariţiei
neîndoielnice a primului nostru pterodactil. Împăcarea unor asemenea oameni
merita o friptură furată.
Dar dacă unele forme de viaţă preistorică dăinuiau încă pe podiş, ele nu
erau, probabil, prea numeroase, deoarece în următoarele trei zile n-am mai
zărit nimic. În vremea asta, am străbătut spre nord-estul lanţului stâncos o
regiune pustie, care avea când înfăţişarea unor stânci goale, când pe a unor
mlaştini întunecate, pline de păsări sălbatice. Din această direcţie, podişul
era cu totul inaccesibil, şi de n-ar fi fost un fel de drum de piatră care
ducea de jur-împrejurul prăpastiei, nu ne-ar fi rămas altceva de făcut decât să
ne întoarcem îndărăt. Adeseori ne cufundam până la brâu în mâlul unei mlaştini
vechi, semitropicale. Şi, culmea neplăcerilor noastre, regiunea părea să fie
patria prin excelenţă a şarpelui Jaracaca, cel mai veninos şi mai agresiv şarpe
al Americii de Sud. Jivinele înspăimântătoare ne întâmpinau adesea de-a lungul
acelei întinderi de pământ mlăştinos şi putred, târându-se şi ridicându-şi
capul spre noi, şi numai ţinând armele mereu pregătite am putut scăpa teferi
din această primejdie. O depresiune în formă de pâlnie, de un verde livid
datorită lichenilor care putrezeau în ea, aflată în mijlocul mlaştinii, o să-mi
rămână de-a pururea în amintire, ca un coşmar. Ea pare să fi fost cuibul
propriu-zis al acestor jivine, de care povârnişurile erau pline şi care
şerpuiau fără încetare spre noi, pentru că ceea ce caracterizează şarpele
Jaracaca e intenţia permanentă de a ataca omul îndată ce-l simte. Erau prea
mulţi ca să-i putem împuşca pe toţi, aşa că am luat-o la fugă de ne sfârâiau
călcâiele. O să-mi amintesc toată viaţa cum ne uitam îndărăt, să vedem cât de
departe erau capetele şi trupurile înspăimântătorilor noştri urmăritori, care
se înălţau şi dispăreau printre trestii. Pe harta pe care o întocmeam, am numit
locurile acelea “mlaştina Jaracaca”.
În partea cea mai îndepărtată, lanţul de stânci îşi pierduse culoarea
roşcată şi era acum cafeniu. Vegetaţia era risipită de-a lungul culmilor,
înalte acum de numai 300 sau 400 de picioare, dar fără să întâlnim nicăieri
vreun loc pe unde ne-am fi putut urca. În orice caz, un asemenea loc ar fi fost
şi mai nepotrivit decât acela pe care-l găsisem la început. Înfăţişarea lor de
prăpăstii inaccesibile se poate vedea din fotografiile pe care le-am luat în
pustiul stâncos.
— Fără îndoială, am spus când am început să discutăm situaţia, fără
îndoială că apa ploilor trebuie să-şi croiască, într-un fel, un drum ca să
coboare de sus. Prin urmare trebuie neapărat să fie pe undeva, printre stânci,
canale pe unde se scurg apele.
— Tânărul nostru prieten are sclipiri de luciditate, a făcut profesorul
Challenger, bătându-mă pe umăr.
— Dar apa ploilor trebuie să coboare pe undeva! am repetat.
— Nu renunţă nici în ruptul capului la lucrul pe care a pus mâna! Din
păcate, am văzut cu ochii noştri că nu există printre stânci asemenea canale de
scurgere.
— Atunci unde se scurg apele?
— Cred că putem presupune, pe bună dreptate, că dacă nu se scurg în
afară, se scurg înăuntru.
— Atunci trebuie să existe vreun lac înăuntru.
— Presupun că există.
— E mai mult ca probabil că lacul nu e decât un vechi crater, a adăugat
Summerlee. Întreg masivul este, fără doar şi poate, de structură vulcanică. Dar
oricum ar fi, nu m-ar mira ca podişul să semene cu o pâlnie şi să aibă o mare
cantitate de apă în mijlocul lui, apă care s-o fi scurgând prin vreun canal
subteran în mlaştinile Jaracaca.
— Se mai poate şi ca evaporaţia să menţină un echilibru, a observat
Challenger.
Şi cei doi s-au cufundat în una din savantele lor discuţii, pe care noi,
profanii, o înţelegem tot atât de uşor ca şi limba chineză.
În ziua a şasea am încheiat înconjurul stâncilor şi ne-am regăsit la
locul de unde plecasem, lângă piscul cel singuratic. Eram nemângâiaţi, deoarece
cercetările noastre fuseseră cum nu se poate mai amănunţite şi nu încăpea nicio
îndoială că nu exista măcar un singur loc pe unde un om, fie el cât de bun
acrobat, să poată nădăjdui să escaladeze stâncile. Iar locul însemnat cu cretă
de Maple White ca fiind acela pe unde trecuse el era în prezent impracticabil.
Ce putem face acum? Atât stocurile noastre de provizii, cât şi muniţiile
erau îndestulătoare, dar o să vină, totuşi, ziua când vor trebui împrospătate.
Cam peste două luni încep ploile, care or să ne măture de acolo cu tabără cu
tot. Stânca era mai tare ca marmura şi orice încercare de a ne croi o trecere
până la o înălţime ca aceea depăşea atât posibilităţile noastre cât şi timpul
pe care-l aveam la dispoziţie. Aşa că nu era de mirare că ne uitam unul la
altul cu tristeţe în noaptea aceea şi că ne căutam păturile abia schimbând câte
un cuvânt. Înainte de-a adormi, mi-l reamintesc pe Challenger cuprinzându-şi
capul uriaş în mâini şi stând ghemuit înaintea focului ca un broscoi monstruos.
Părea cufundat într-o cugetare adâncă şi nici n-a observat când i-am spus
noapte bună.
Totuşi, un Challenger cu totul diferit ne-a întâmpinat în dimineaţa
următoare, un Challenger a cărui înfăţişare răspândea bucuria şi mulţumirea de
sine. Când ne-am adunat pentru micul dejun, el ne-a privit cu un aer umil şi
parcă plin de rugăminţi şi cu o falsă modestie în ochi ca şi cum ne-ar fi spus:
"Ştiu că merit toate imputările pe care mi le puteţi aduce, dar vă rog
să-mi menajaţi sfiala şi să nu-mi spuneţi nimic". Barba i se zbârlea
triumfătoare, pieptul îi ieşea în afară şi-şi ţinea mâna sub reverul hainei.
Aşa se vedea el în imaginaţia lui, împodobind cândva soclul gol din Trafalgar
Square, adăugând un nou monument oribil străzilor londoneze.
— Evrika! a
strigat, şi dinţii i-au sclipit prin barbă. Domnilor, puteţi să mă felicitaţi, vă puteţi felicita şi dumneavoastră
unul pe altul: problema e rezolvată.
— Aţi găsit un
drum care să răzbească spre culmi?
— Aş îndrăzni să
spun că da.
— Şi anume?
Drept răspuns,
el a arătat piscul de stâncă din dreapta.
Obrajii noştri,
al meu cel puţin, s-au lungit când ne-am uitat la el. Ştiam de la tovarăşii mei că piscul putea fi escaladat. Dar o prăpastie
înspăimântătoare se deschidea între el şi podiş.
— N-o să putem trece niciodată peste prăpastie, am şoptit.
— Putem, în orice caz, să ajungem cu toţii în vârful piscului, mi-a
răspuns el. Când o să ajungem sus, o să fiu în măsură să vă dovedesc că
resursele unei minţi inventive nu sunt încă cu totul epuizate...
După ce am
terminat micul dejun, am despachetat coletele în care profesorul Challenger
adusese accesoriile necesare ascensiunii. El a scos din ele un colac de frânghii, din cele mai uşoare şi mai
rezistente, în lungime de vreo l50 de picioare, cârlige de fier pentru agăţat
şi tot soiul de alte dichisuri. Lord John era un alpinist experimentat, iar
Summerlee luase parte în mai multe rânduri la câteva ascensiuni destul de
grele. Aşa că, în realitate, eu eram singurul novice în materie de ascensiuni
din toată expediţia. Dar puterea ca şi sprinteneala mea îmi puteau înlocui
lipsa de experienţă.
La drept vorbind, nu era vorba de un lucru din cale afară de grozav,
deşi au fost momente în care mi s-a zbârlit părul în cap. Prima jumătate mi s-a
părut chiar foarte uşoară, dar de acolo înainte urcuşul s-a făcut tot mai
anevoios, iar cele din urmă 50 de picioare le-am urcat agăţându-ne cu mâinile
şi cu vârfurile picioarelor de asperităţile şi crăpăturile stâncii. Nici eu şi
nici Summerlee n-am fi izbutit, dacă Challenger n-ar fi reuşit să ajungă
înaintea noastră în vârf (era un spectacol extraordinar să vezi asemenea
vioiciune la o făptură atât de greoaie) şi să lege frânghia de trunchiul
copacului celui mare care se înălţa acolo. Ajutaţi în felul acesta, curând am
fost în stare să ne căţărăm pe zidul dantelat, până ne-am văzut pe o mică
platformă acoperită cu iarbă, de vreo 25 de picioare diametru, ce se întindea
în vârful stâncii.
Prima impresie pe care am avut-o după ce mi-am recăpătat respiraţia a
fost a minunatei privelişti a întregului ţinut pe care-l străbătusem. Toată
câmpia braziliană părea că se desfăşoară sub noi, întinzându-se tot mai departe
şi pierzându-se la orizont într-o ceaţă de un albastru întunecat. Pe primul
plan erau povârnşurile presărate cu stânci şi împodobite cu ferigi
arborescente. Mai încolo, la jumătatea drumului, puteam vedea, uitându-ne peste
dealurile în formă de coamă, pe care se aşezase parcă o şa, desişul galben şi
verde al bambuşilor printre care trecusem. Şi apoi, încetul cu încetul,
vegetaţia devenea tot mai bogată, prefăcându-se până la urmă în pădurea cea
uriaşă ce se întindea cât vedeai cu ochii pe o distanţă de cel puţin 2 000 de
mile.
Sorbeam încă această minunată privelişte când mâna grea a profesorului
s-a abătut pe umărul meu.
— Încoace, tânărul meu prieten, mi-a spus. "Vestigia nulla
retrorsum". Nu te uita niciodată în urmă, ci totdeauna înainte, spre ţinta
noastră glorioasă.
Când ne-am întors privirile, am văzut că înălţimea podişului era exact
aceea la care ne aflam, iar marginea lui verde, acoperită cu tufişuri şi, pe
ici pe colo, cu câte un copac, era atât de aproape, încât ar fi fost greu să-ţi
închipui că ar putea să rămână inaccesibilă pentru noi. După o apreciere
sumară, prăpastia nu era mai lată de 40 de picioare, dar, din alt punct de
vedere, părea că are 40 de mile. Am cuprins cu un braţ trunchiul
copacului şi m-am aplecat deasupra ei. Jos, departe, se vedeau umbrele mici şi întunecate ale servitorilor
noştri, care se uitau în sus. Peretele de stâncă din faţa noastră era tot atât
de pieptiş ca şi cel de sub noi.
— E ciudat, într-adevăr, am auzit
glasul aspru al profesorului Summerlee.
M-am întors şi l-am văzut cercetând cu mare atenţie copacul de care mă
ţineam. Scoarţa aceea lucie şi frunzele mărunte şi pline de nervuri îmi păreau
foarte cunoscute.
— Dar e un fag! am strigat.
— Exact, a
răspuns Summerlee. E ca şi când ai întâlni un vecin de moşie într-o ţară
îndepărtată.
— Nu numai un
vecin de moşie, domnul meu, a zis Challenger, dar în acelaşi timp, dacă îmi
daţi voie să lărgesc sfera comparaţiei dumneavoastră, şi un aliat de mina
întâi. Acest fag va fi providenţa noastră.
— Dumnezeule! a strigat lord John. O punte!
— Exact, dragii mei prieteni, o punte! Nu degeaba mi-am pierdut un ceas
întreg noaptea trecută, concentrându-mi toată inteligenţa asupra acestei
probleme. Îmi aduc aminte de o remarcă pe care i-am făcut-o cândva tânărului
meu prieten, aci de faţă: i-am spus, anume, că G.E.C. nu e niciodată într-o
formă mai bună decât atunci când se află încolţit, cu spatele la zid. Trebuie
să recunoaşteţi că noaptea trecută ne aflam cu toţii într-o situaţie fără
ieşire, cu spatele la zid. Dar când voinţa şi inteligenţa merg mână în mână, se
găseşte totdeauna o ieşire. Trebuia găsit un pod suspendat, pe care să-l aruncăm
peste prăpastie. Iată-l!
Era, fără
îndoială, o idee strălucită. Copacul era înalt de cel puţin 60 de picioare, şi
dacă ar fi căzut cum trebuia, ar fi acoperit uşor prăpastia. Când ne-am urcat,
Challenger îşi legase de umăr securea cea mare. Acum mi-a întins-o.
— Tânărul nostru prieten are şi
forţă musculară, şi nervi, a spus. Cred că e cel mai indicat pentru această
treabă. Trebuie să te rog, totuşi, să fii atât de bun şi şă nu iei nici o
iniţiativă, ci să faci întocmai aşa cum ţi se spune.
Ascultând sfaturile lui, am făcut câteva crestături în trunchiul
copacului, aşa fel încât să fim siguri că o să cadă în direcţia unde doream. De
altfel, copacul era în chip firesc uşor aplecat spre podiş, aşa că lucrul n-a
fost prea greu de realizat. În cele din urmă m-am aşezat serios pe muncă,
lovind trunchiul jos la bază. Lucram cu rândul, lord John şi cu mine. Cam peste
o oră s-a auzit un pârâit puternic, copacul s-a aplecat şi apoi s-a prăbuşit
înainte, amestecându-şi crengile cu tufişurile de peste prăpastie. Copacul cel
voinic s-a rostogolit chiar în marginea platformei noastre şi, timp de o clipă
tulburătoare, am crezut toţi că totul era pierdut. Dar copacul s-a legănat de
câteva ori la câţiva ţoli de margine, apoi a rămas nemişcat. Puntea noastră
spre necunoscut era realizată.
Fără să spunem un cuvânt, am strâns cu toţii mâna profesorului
Challenger, care şi-a scos pălăria de pai şi s-a aplecat cu tot dinadinsul, pe
rând, în faţa fiecăruia dintre noi.
— Revendic cinstea, a zis el, să pătrund cel dintâi în această lume
necunoscută. Ce subiect palpitant pentru un viitor istoric!
Se şi apropiase de punte, când lord John l-a apucat de haină.
— Dragul meu, i-a spus, nu pot cu
nici un preţ să îngădui acest lucru.
— Nu puteţi îngădui! Capul i s-a
lăsat pe spate în timp ce barba i s-a repezit înainte.
— Când e vorba de ştiinţă, după cum aţi văzut, mă conformez îndrumărilor
dumneavoastră, deoarece sunteţi un om de ştiinţă. Dar şi dumneavoastră trebuie
să urmaţi îndrumările mele când e vorba despre lucruri care sunt de competenţa
mea.
— Şi care-s acestea?
— Avem cu toţii câte o meserie,
şi a mea e cea de soldat. După cât socotesc, suntem pe punctul de a pătrunde
într-un ţinut nou, care poate fi, sau nu, plin de surprize şi de tot felul de
duşmani. A ne avânta în el orbeşte, fără un pic de bun-simţ şi de răbdare, asta
nu intră deloc în vederile mele.
Observaţia era prea înţeleaptă ca să fie dispreţuită.
Challenger a dat
din cap şi şi-a ridicat umerii laţi.
— Bine, domnule. Şi ce propui dumneata?
— Mai întâi, ştim că am putea găsi acolo un trib de canibali, care-şi
aşteaptă dejunul ascunşi printre tufişuri, a zis lord John, uitându-se pe
cealaltă parte a podului. E mai sănătos să procedezi cu înţelepciune când e
vorba să pătrunzi într-un viespar. Prin urmare, să întreţinem în noi nădejdea
că nu ne aşteaptă nimic neplăcut acolo, dar în acelaşi timp, să procedăm ca şi
cum aşa ceva ar fi cu neputinţă. În consecinţă, Malone şi cu mine vom coborî şi
ne vom întoarce cu puştile, cu Gomez şi cu ceilalţi. Unul din noi va putea
trece atunci dincolo, iar ceilalţi îl vor acoperi cu tirul puştilor lor până
când îşi va da seama că totul e în ordine şi că tot grupul poate trece de
partea cealaltă.
Challenger stătea pe butucul rămas după ce se tăiase copacul şi-şi arăta
nerăbdarea. Dar Summerlee şi cu mine am fost de părere că lord John avea
dreptul să hotărască de câte ori se prezentau asemenea amănunte de ordin
practic. Ascensiunea era acum mult mai uşoară de când frânghia spânzura de-a
lungul porţiunii celei mai greu de urcat a stâncii. A trecut o oră până am adus
sus carabinele şi o puşcă de vânătoare. Metişii s-au urcat şi ei şi, la porunca
lui lord John, au adus şi un balot cu provizii pentru cazul când prima noastră
expediţie avea să dureze mai multă vreme. Fiecare din noi purta în bandulieră
cartuşiera respectivă.
— Şi acum, Challenger, dacă doreşti cu orice preţ să fii primul care
trece dincolo... a zis lord John, după ce toate pregătirile erau terminate.
— Vă sunt foarte îndatorat pentru graţioasa dumneavoastră îngăduinţă,
i-a răspuns profesorul cel veşnic iritat. (Niciodată nu văzusem un asemenea om,
care să nu sufere nici o formă de autoritate.) Deoarece sunteţi atât de bun
şi-mi acordaţi această învoire, o să-mi îngădui, desigur, a face pe pionierul
în această împrejurare.
Călare, cu câte un picior spânzurându-i de-o parte şi de alta în
prăpastie şi cu securea legată la spinare, săltându-se succesiv de-a lungul
trunchiului, Challenger a ajuns repede de partea cealaltă. S-a ridicat în
picioare şi, înălţându-şi braţele, şi le-a fluturat prin aer strigînd:
— În sfârşit! În sfârşit!
M-am uitat la el cu oarecare frică şi cu o uşoară strângere de inimă,
gândindu-mă că-l poate aştepta o soartă cumplită, care s-ar ivi de după
perdeaua de verdeaţă din spatele lui. Dar totul era liniştit, afară de o pasăre
ciudată, multicoloră, care şi-a luat zborul de sub picioarele lui şi a dispărut
printre copaci.
Al doilea care a
trecut a fost Summerlee. Forţa nervoasă
care se ascundea în făptura lui plăpândă era, pur şi simplu, admirabilă. A
stăruit să i se lege două puşti în spinare, aşa că, după trecerea lui, amândoi
profesorii erau înarmaţi. După aceea a venit rândul meu. Îmi dădeam osteneala
să nu mă uit în jos, în prăpastia îngrozitoare peste care treceam. Summerlee
mi-a întins patul puştii lui şi, o clipă mai târziu, eram în măsură să-l apuc
de mână. Cât despre lord John, el a păşit pe copac — a păşit, în adevăratul înţeles
al cuvântului, fără niciun sprijin! Nervii lui trebuie să fi fost de oţel!
Prin urmare, toţi patru eram aproape de ţara visată, de lumea dispărută
a lui Maple White! Trăiam clipele triumfului! Cine ar fi bănuit că erau atât de
apropiate de ale dezastrului? Daţi-mi voie să vă povestesc, cât mai pe scurt cu
putinţă, cum s-a abătut asupra noastră groaznica lovitură care ne-a lăsat
zdrobiţi.
Părăsisem marginea podişului şi pătrunsesem cam 50 de iarzi în mărăciniş
când, în spatele nostru, s-a auzit un zgomot îngrozitor de prăbuşire. Avântându-ne
laolaltă, ne-am repezit spre locul de unde plecasem. Puntea dispăruse. M-am
uitat în josul stâncii.
Crengi încâlcite, un trunchi sfărâmat, o masă informă: fagul nostru! Să
se fi prăbuşit marginea podişului împreună cu copacul? O clipă, gândul acesta
şi-a făcut drum în minţile noastre. Dar el a dispărut când, de cealaltă parte a
piscului, s-a ivit încet o faţă negricioasă, faţa metisului Gomez. Da, el era,
Gomez, dar nu acela pe care-l cunoşteam, împietrit ca o mască şi cu surâsul lui
umil. Avea acum ochii strălucitori, trăsăturile schimonosite şi obrajii
congestionaţi de ură, de bucuria nebună a omului care s-a răzbunat.
— Lord Roxton! a
urlat el. Lord John Roxton!
— Ce este? i-a
răspuns tovarăşul nostru. Aici sunt.
Un hohot de râs
s-a rostogolit peste prăpastie.
— Da, câine englez, acolo eşti şi acolo ai să rămâi! Am aşteptat, am
tot aşteptat... În sfârşit a bătut şi ceasul răzbunării mele! Chinul pe care
l-ai suferit la urcuş nici nu se compară cu cel pe care-o să-l suferi la
coborâş! Nebuni ce sunteţi, iată-vă prinşi în capcană! Şi încă toţi, toţi!
Am rămas ţintuiţi locului, muţi de mirare. O creangă ruptă, rămasă în
iarbă, ne-a arătat pârghia de care se slujise ca să facă să alunece puntea.
Faţa lui Gomez a dispărut o clipă, apoi a apărut iar, mai turbată încă.
— Puţin a lipsit să nu vă zdrobim sub o stâncă acolo, în peşteră, a
strigat el. Dar e mai bine aşa. Acum vă aşteaptă moartea, cu încetul, moartea
înspăimântătoare. Oasele voastre or să putrezească acolo sus şi nimeni n-o să
le ştie vreodată locul, nimeni n-o să le sape cândva vreun mormânt! În ceasul
agoniei, gândiţi-vă la Lopez pe care l-aţi ucis acum 5 ani pe malurile
Putomayului. Eu sunt fratele lui. Şi acum, orice s-ar întâmpla, pot să mor
liniştit, pentru că l-am răzbunat!
Un pumn furios s-a repezit spre noi, apoi totul a reintrat în linişte.
Odată răzbunat, lui Gomez nu-i rămânea decât să fugă, ca să nu i se
întîmple nimic. Dar dorinţa aceea nebună de a dramatiza, căreia un latin nu-i
poate rezista niciodată, i-a adus pieirea. Roxton, acela care pe locurile
acestea fusese poreclit "Biciul lui Dumnezeu”, nu era omul să se lase
provocat fără să răspundă. Ca să coboare, metisul trebuia să înconjoare stânca.
Lord John nu l-a aşteptat să atingă pământul. Alergînd spre marginea podişului,
s-a instalat într-un punct de unde putea să-l nimerească. Am auzit o uşoară
detunătură, un strigăt puternic, zgomotul unui trup care se prăbuşeşte şi lord
Roxton s-a întors spre noi, cu faţa împietrită.
— M-am purtat ca
un neghiob, a zis cu amărăciune în glas. Din pricina nesocotinţei mele vă găsiţi acum la strâmtoare. Datoriile de
sânge nu se şterg multă vreme din sufletul acestor oameni. Ar fi trebuit să-mi
aduc aminte de asta şi să mă păzesc puţin.
— Şi celălalt? Pentru că au trebuit să pună umărul doi ca să urnească
din loc copacul.
— L-aş fi putut împuşca şi pe el, dar l-am lăsat să trăiască. Nu e sigur
c-a fost complice. Dar poate că ar fi fost mai bine dacă-l ucideam, pentru
cazul când, după cum spuneaţi, l-ar fi ajutat...
Acum când fapta metisului ni-l demascase, ne aminteam fiecare de câte o
trăsătură suspectă de-a lui: dorinţa lui permanentă de a ne cunoaşte
intenţiile, faptul că-l surprinsesem într-o seară ascultând în spatele
cortului, privirile furişe de ură care-i scăpau câteodată... Discutam încă,
încercând să ne adaptăm noii stări de lucruri, când ne-a atras atenţia o scenă
ciudată care se petrecea în câmpie, sub noi.
Un om îmbrăcat în haine albe, care nu putea fi decât metisul
supravieţuitor, fugea cum nu fuge nimeni decât în faţa morţii. După el, la
câţiva paşi, alerga în galop o făptură de abanos: credinciosul nostru Zambo.
L-am văzut pe negru sărind asupra metisului şi înnodându-i braţele în jurul
gâtului. S-au rostogolit amândoi la pământ, apoi Zambo s-a ridicat, s-a uitat
la omul culcat la picioarele lui şi a început să alerge spre noi, dând vesel
din mână. Forma cea albă a rămas nemişcată în câmpie.
Cei doi trădători îşi ispăşiseră crima. Dar situaţia noastră nu era cu
nimic mai bună. N-aveam nici un mijloc să punem din nou piciorul pe piscul de
stâncă. Până atunci aparţinusem lumii; de aci încolo nu mai aparţineam decât
podişului. Orice legătură între lumea civilizată şi podiş fusese întreruptă.
Sub ochii noştri se întindea câmpia, la capătul căreia ne aşteptau bărcile. Mai
departe, dincolo de orizontul de ceaţă violetă, ne aştepta râul, la capătul
căruia era civilizaţia. Dar între noi şi toate acestea, nu mai era nicio
legătură. Geniul omenesc nu ne mai putea oferi niciun mijloc de a restabili, pe
deasupra prăpastiei, vreun drum între vieţile noastre trecute şi noi, cei de
azi. O clipă fusese de ajuns ca să ne răstoarne toate condiţiile vieţii.
Acesta a fost momentul când am putut să apreciez, într-adevăr, stofa din
care erau croiţi cei trei prieteni ai mei. Serioşi, desigur, şi duşi pe
gânduri, ei păstrau totuşi o netulburată seninătate. Pentru că, în clipa aceea,
nu puteam face nimic altceva decât să aşteptăm cu răbdare, stând printre
mărăcini, sosirea lui Zambo. În sfârşit, faţa lui cinstită de Hercule negru s-a
ivit în vârful piscului.
— Ce să fac acum? a strigat el. Spuneţi-mi şi eu mă execut.
Dar răspunsul la această întrebare nu era uşor de dat. Un singur lucru
era limpede: Zambo rămăsese singura noastră legătură cu lumea dinafară. Nu
trebuia, sub nici un motiv, să-l lăsăm să plece.
— Nu, nu! ne striga el, n-o să vă părăsesc! Totdeauna şi cu orice risc o
să mă găsiţi aici. Dar e cu neputinţă să-i mai ţinem pe indieni. Au început să
vorbească prea mult... Curupuri sălăşluieşte acolo sus. Vor să plece.
Îngăduiţi-mi să le dau drumul.
Era fapt constatat că, în timpul din urmă, indienii dădeau semne de
oboseală şi de nerăbdare. Zambo avea dreptate, nu i-ar mai fi putut opri.
— Fă-i să aştepte până mâine,
Zambo, l-am rugat. Vreau să le încredinţez o scrisoare.
— Prea bine, stăpâne! Vă făgăduiesc că or să aştepte până mâine. Dar,
deocamdată, ce trebuie să fac?
Deocamdată avea foarte multe de făcut, şi le-a făcut pe toate de minune.
Mai întâi a dezlegat frânghia legată de trunchiul fagului şi ne-a aruncat unul
din capete. Era subţire, dar cât se poate de solidă, şi, dacă nu ne puteam
gândi s-o folosim ca punte, o să-i preţuim fără îndoială calităţile cu prilejul
vreunei ascensiuni. Apoi a legat de celălalt capăt sacul cu provizii, pe care-l
adusesem în vârful piscului, aşa că l-am putut trage spre noi. În felul acesta,
chiar dacă n-am mai fi găsit pe podiş nimic altceva, aveam hrana asigurată
pentru cel puţin o săptămână. În sfârşit, a coborât ca să aducă alte colete în
care erau tot felul de lucruri, mai ales muniţii, le-a ridicat sus, iar noi
le-am tras cu frînghia. Se lăsase noaptea când s-a coborât pentru ultima oară,
făgăduindu-mi din nou că o să-i oprească pe indieni până a doua zi dimineaţa.
Prin urmare, cea dintâi noapte pe podiş mi-am petrecut-o scriind toate
acestea la lumina slabă a unui opaiţ.
Ne-am aşezat
tabăra şi am cinat chiar pe marginea stâncii. Două sticle de
"Apollinaris", scoase din sac, ne-au îngăduit să ne potolim setea.
Aveam neapărat nevoie să găsim apă. Dar fără îndoială că însuşi lord John se
gândea că avusesem, pentru o singură zi, destule peripeţii, şi apoi niciunul
dintre noi nu se simţea în stare să meargă mai departe.
Din prudenţă, am
găsit cu cale că era mai bine să nu aprindem focul şi să nu facem zgomot.
Mâine, sau mai
bine zis astăzi, deoarece zorile m-au găsit aplecat încă pe foile acestea, vom
începe să cercetăm acest ţinut ciudat. Nu ştiu dacă voi mai putea scrie, şi
când. Indienii noştri n-au părăsit încă posturile. Credinciosul Zambo n-o să uite desigur că peste o clipă trebuie să ia
această scrisoare. Va ajunge vreodată la dumneata?...
P.S. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât situaţia noastră mi se pare mai
fără scăpare. Nu văd nicio posibilitate de întoarcere. Dacă ar exista pe
marginea podişului un copac destul de înalt, l-am putea arunca peste prăpastie.
Dar la 50 de paşi în jur nu se vede niciunul. Chiar dacă am pune umărul cu
toţii n-am putea ajunge niciodată să târâm un trunchi care să ne folosească în
acest scop. Bineînţeles că frânghia e prea scurtă ca să ne servească la coborât.
Da, situaţia noastră e disperată, disperată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu