Am trecut prin împrejurimile gării Braşovului curînd
după ce
a fost distrusă de
bombardamentul din aprilie 1944. Gîndurile,
impresiile, pornirile şi sentimentele se îmbulzeau
alături
de caleidoscopul prăpădului care se înfăţişa în sute de forme înaintea
ochilor îngroziţi. În urmă, tot ceea ce simţeam şi gîndeam era mai încîlcit decît mormanul de moloz, lemnărie, mobilă sfărîmată şi zdrenţe, care odinioară erau case unde trăia, cu bucurii şi cu necazuri, cîte
o familie de oameni.
Se ridică din faţa mea o vrabie cu o pană în cioc. O petrec din ochi. Cine ştie la ce depărtare îşi are cuibul şi a venit tocmai aici, hoaţa, unde a aflat că e mare belşug de pene răspîndite din pernele pe care îsi
aplecau oamenii capetele trudite. Vrabia dispare repede după colţul unei case fără acoperiş, cu ochii ferestrelor goi,
înholbaţi şi încercănaţi de urmele fumului. După cîteva clipe pasărea coboară iarăşi în drum, alege alt fulg de
pană şi zboară grăbită pe aceeaşi cale.
Ciudat lucru ! Vrabia
aceasta îşi
are cuibul în apropiere, undeva după colţul de casă dărîmată pe după care dispare cu materialul
de cuib. Prin vreo minune să fi rămas oare sub o streaşină cuibul vrabiei şi ea acum îl
drege? Am înconjurat casa şi am pîndit. Nu multă vreme. Vrabia mea a venit
vîjîind uşor cu alt fulg şi mi-a descoperit secretul
ei. Casa aceasta va fi avut odinioară două etaje. Acum au mai rămas trei pereţi, care străjuiesc, negri de fum, o îngrămădire de bolovani, cărămizi, tencuială, lemne, mobilă... toate prinse în teascul a două planşee de beton armat năruite şi ele. Din peretele de după coltul casei atîrna balconul. Se mai ţinea în firele de fier care îi legaseră cimentul. Balconul atîrna.
Aveam impresia că
dacă ar
fi bătut
un vîntişor acest balcon ar fi fluturat ca un steag.
Vrabia mea se aşază pe un fier, o clipă, şi dispare după planşeul balconului, care acum
stă
aproape vertical. Mă potrivesc ca să văd ce ar fi în
spaţiul
mic dintre planşeu şi perete, ce cuib poate să fie acolo? Iată vrabia! Stă ca o stăpînă într-o portiţă, care se deschide neagră cu uşorii albaştri. Ce-o fi asta?
Am putut descoperi că era o vază de porţelan, în care odinioară erau aşezate flori, ca să încînte privirea oamenilor. Prea slabi şi prea obosiţi îmi erau ochii ca să fi putut descoperi în
ce se oprise acel vas. Cine ştie de unde va fi venit el, aruncat de suflul exploziei,
cine ştie
prin ce minune nu s-a spart şi cum s-a potrivit să rămînă fixat orizontal între firele de fier dintre balconul năruit şi peretele rămas în picioare.
Vrabia l-a descoperit
şi
s-a bucurat de el, ca şi de toate întîmplările neînţelese care i-au pus la îndemînă acest minunat loc de cuibărit. Unde şi cînd a mai găsit ea si neamul ei un asemenea adevărat palat? Pereţii frumoşi, lucii, încăperea lărguţă, gura de intrare îngustă. Cîteva fire de paie, cîţiva fulgi de pene şi e gata cel mai minunat cuib. Nu plouă, nu bate vîntul în el, mîţa nu se poate sui, iar
accesul e deosebit de uşor, fiind acolo acele fire de fier, pe care stăpînii cuibului pot să se aşeze din zbor, şi de unde pot să pornească cu aripile întinse.
Între ruine viaţa îşi urmează cursul şi găseşte în mijlocul durerii şi al cataclismului loc
pentru dragoste, pui şi viitor.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu