Mici intamplari cu animale (153)

Cuibul de vrabie

Am trecut prin împrejurimile gării Braşovului curînd după ce a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944. Gîndu­rile, impresiile, pornirile şi sentimentele se îmbulzeau alături de caleidoscopul prăpădului care se înfăţişa în sute de forme înaintea ochilor îngroziţi. În urmă, tot ceea ce simţeam şi gîn­deam era mai încîlcit decît mormanul de moloz, lemnărie, mo­bilă sfărîmată şi zdrenţe, care odinioară erau case unde trăia, cu bucurii şi cu necazuri, cîte o familie de oameni.

Se ridică din faţa mea o vrabie cu o pană în cioc. O petrec din ochi. Cine ştie la ce depărtare îşi are cuibul şi a venit toc­mai aici, hoaţa, unde a aflat că e mare belşug de pene răspîn­dite din pernele pe care îsi aplecau oamenii capetele trudite. Vrabia dispare repede după colţul unei case fără acoperiş, cu ochii ferestrelor goi, înholbaţi şi încercănaţi de urmele fumului. După cîteva clipe pasărea coboară iarăşi în drum, alege alt fulg de pană şi zboară grăbită pe aceeaşi cale.

Ciudat lucru ! Vrabia aceasta îşi are cuibul în apropiere, un­deva după colţul de casă dărîmată pe după care dispare cu materialul de cuib. Prin vreo minune să fi rămas oare sub o streaşină cuibul vrabiei şi ea acum îl drege? Am înconjurat casa şi am pîndit. Nu multă vreme. Vrabia mea a venit vîjîind uşor cu alt fulg şi mi-a descoperit secretul ei. Casa aceasta va fi avut odinioară două etaje. Acum au mai rămas trei pereţi, care străjuiesc, negri de fum, o îngrămădire de bolovani, că­rămizi, tencuială, lemne, mobilă... toate prinse în teascul a două planşee de beton armat năruite şi ele. Din peretele de după col­tul casei atîrna balconul. Se mai ţinea în firele de fier care îi legaseră cimentul. Balconul atîrna. Aveam impresia că dacă ar fi bătut un vîntişor acest balcon ar fi fluturat ca un steag.            

Vrabia mea se aşază pe un fier, o clipă, şi dispare după plan­şeul balconului, care acum stă aproape vertical. Mă potrivesc ca să văd ce ar fi în spaţiul mic dintre planşeu şi perete, ce cuib poate să fie acolo? Iată vrabia! Stă ca o stăpînă într-o portiţă, care se deschide neagră cu uşorii albaştri. Ce-o fi asta?

Am putut descoperi că era o vază de porţelan, în care odi­nioară erau aşezate flori, ca să încînte privirea oamenilor. Prea slabi şi prea obosiţi îmi erau ochii ca să fi putut descoperi în ce se oprise acel vas. Cine ştie de unde va fi venit el, aruncat de suflul exploziei, cine ştie prin ce minune nu s-a spart şi cum s-a potrivit să rămînă fixat orizontal între firele de fier dintre balconul năruit şi peretele rămas în picioare.

Vrabia l-a descoperit şi s-a bucurat de el, ca şi de toate întîmplările neînţelese care i-au pus la îndemînă acest minunat loc de cuibărit. Unde şi cînd a mai găsit ea si neamul ei un asemenea adevărat palat? Pereţii frumoşi, lucii, încăperea lărguţă, gura de intrare îngustă. Cîteva fire de paie, cîţiva fulgi de pene şi e gata cel mai minunat cuib. Nu plouă, nu bate vîntul în el, mîţa nu se poate sui, iar accesul e deosebit de uşor, fiind acolo acele fire de fier, pe care stăpînii cuibului pot să se aşeze din zbor, şi de unde pot să pornească cu aripile întinse.

Între ruine viaţa îşi urmează cursul şi găseşte în mijlocul du­rerii şi al cataclismului loc pentru dragoste, pui şi viitor.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor