Saptejdoi

Ma anunta nevasta-mea ca vine Bob Dylan la Hanovra. Nu, nu vine sa viziteze orasul, vine sa cante. 

Acest tip s-a nascut pe 24 mai 1941, ceea ce inseamna ca luna trecuta a implinit 72 de ani. Saptejdoi... Individul era pe lume de un an cand japonezii dadeau atacul de la Pearl Harbor; avea cinci primaveri cand Roosevelt, Churchill si Stalin bateau palma la Ialta. Stia sa cante la muzicuta cand inca nu aparuse primul televizor color, Oppenheimer inca nu inventase bomba atomica, iar Al Capone isi petrecea ultimii ani de viata la proprietatea sa din Florida. Pusese mana pe prima chitara pe vremea cand Regele Mihai inca nu abdicase fortat, NATO mai avea de asteptat pana sa se constituie, iar ONU abia facuse ochi. 

3/4 Led Zeppelin

Ieri, 2 decembrie, trupa Led Zeppelin a fost invitata la Casa Alba pentru a primi un premiu important, care se acorda celor care au avut contributii esentiale in cultura americana. Doua lucruri sunt de observat. Primul, ca America acorda acest premiu unei trupe care nu este americana: Led Zeppelin s-a constituit spre finalul anilor '60 in Marea Britanie. Ce-i drept, dupa ce au ajuns pe culmile gloriei, au urcat rapid pe locul doi la vanzari de discuri in SUA. Asadar, cultura americana a fost, fara discutie, influentata de aceasta trupa extraordinara. Al doilea lucru de observat este ca Obama i-a premiat pe cei trei Zeppelini (au fost patru, dar bateristul John Bohnam a murit in 1980), dupa ce a castigat alegerile. Asadar, Obama nu s-a gandit sa tranforme evenimentul intr-un gest de campanie electorala. 

Obama la intalnirea cu 3/4 Led Zeppelin

Verzi și uscate

Una din chestiile care mă amuză copios când stau la un spriț cu cineva care pune muzică, ori în mașină, cu un șofer meloman, este felul în care își subliniază ei preferințele. Să zicem că un domn are un CD cu piesele lui preferate și îl pune că să-i țină de urât în mașină. Mă sui lângă el și vorbim verzi și uscate (expresie preferată a bunicii mele). Vorbim, vorbim, apoi o lăsăm mai moale, pentru că subiectele se cam răresc, după care ascultăm doar muzică. Ei bine, la un moment dat, când începe nu știu care piesă, numai ce-l vezi pe tip că întinde mâna și dă mai tare. Am întâlnit chestia asta de mii de ori în viață, ba am practicat-o și eu. Nu știu cum naiba se întâmplă, dar invariabil vine o piesă care trebuie dată neapărat tare, altfel se dărâmă cerul. Mă gândesc că în felul asta poți sublinia ce gusturi bune ai tu, ori poți să-i sugerezi celui de lângă tine că trebuie să tacă pentru ca tu să asculți piesa respectivă. Culmea este, însă, că mie mi s-a întâmplat să dau mai tare câte o piesă chiar fiind singur în mașină. Și asta îmi amintește de vremea când mergeam cu un Cielo și puneam foarte tare chestii grele din anii 70. Nu știu cum naiba suportam eu vacarmul ăla, dar asta făceam. La un moment dat am luat un tip la autostop și am pus un Led Zeppelin la maximum. Eram la mine în mașină, așa că făceam ce aveam eu chef. Tipul ăla a rezistat vreo 10 minute, după care mi-a făcut semn cu mâna că vrea să-mi spună ceva. „Vă rog frumos, puteți să dați mai încet”?

Invierea lui Fapardokly

Ați auzit vreodată de Fapardokly? Presupun că în 98% din cazuri răspunsul este NU. Pentru că omul care a înfiinţat trupa Fapardokly nu a fost nici Dylan şi nici Clapton. El a fost un oarecare domn cu numele real Fankhauser, care a ajuns pe val în anii 70 şi care a înfiinţat şi/sau a cântat cu tot felul de trupe de genul Merrell Fankhauser & H.M.S. Bounty, the Exiles sau The Impacts. Fapardokly nu e decât una dintre ele.
În acei ani, eu unul eram un avid colecţionar de informaţii despre muzicienii „străini”. Informaţiile astea le luam din revista Săptămâna, unde apăreau nişte clasamente, din felurite publicaţii de genul „Melody Maker” - în caz că ajungeau prin Sinaia - şi de la Europa Liberă. Aveam caiete şi caiețele în care lipeam conştiincios poze alb-negru decupate din reviste şi scriam titluri de piese pe care nu le ascultasem niciodată. Aşa se face că am ajuns să îi dedic o pagină şi lui Fapardokly.

Happy Birthday

Azi, la școală, așteptând-o pe Maria, am asistat la show-ul produs de niște mămici împreună cu odraslele lor multiculturale. A fost ceva fa-bu-los. Au strigat, au chițăit, s-au lăsat pe vine, și-au clătinat coamele de păr, au râs paranoic, și-au pasat jucării de-ale copiilor și multe alte lucruri care eu credeam că se petrec doar în filmele cu Meryl Streep - alea de genul „Mamma mia”. Uite cam cum arătau, într-un moment de acalmie:

Evadare din supermarket

De fiecare dată când merg la supermarket, am un sentiment teribil al inutilității. Mă plimb printre rafturi, nu trebuie decât să întind mâna și să apuc, apoi să bag în coș. Toate sunt acolo, ciorapi, conserve, pungi, mături, jucării, cârnați...o adevărată babilonie. Nu trebuie să fac nimic decât să mă plimb, să apuc și să bag în coș. Nu trebuie nici măcar să dau fuga cu taxiul până pe strada Gării, unde au ouă proaspete. Nu trebuie să îmi fac griji că borșul nu e proaspăt. Nu trebuie decât să am un card în buzunar. Mă cuprinde lehamitea, sila, urâtul: toate sunt acolo, mă duc cu ele acasă fără să fi făcut nimic decât să plătesc. Îmi vine în minte vânătorul din preistorie, care își risca viața pentru a aduce acasă o ciozvârtă de ursus spelaeus. Eu nici de ghioagă n-am nevoie - merg legânăndu-mă din cauza burții, scot o bucată de carton și gata, am ce mânca trei zile.

Coșmar

Îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu, de cozile imense, de disperarea că „nu mai apuc”, de senzația unică de fericire, de siguranță, care mă cuprindea când umpleam plasele cu mâncare. Era o luptă, luptam ca să trăiesc. Și acum? La ce bun să umplu coșul? Pot să fac asta și mâine, pot să mă duc și noaptea să cumpăr o pâine, dacă rămân fără carne știu sigur că am de unde să mă aprovizionez. Nu, nu, nu e în regulă, simt cum mă cuprinde depresia. Trebuie să evadez, altfel nu mai răspund de mine. Umplu repede de tot coșul și fug la cassă. Plătesc, alerg la mașină, arunc toate de-a valma în portbagaj, mă sui la volan și plec în trombă. Mă duc până la Arad, sau până la Lugoj, pun Pink Floyd sau Led Zeppelin, deschid geamul fără să-mi mai pese de curent: sunt liber, am scăpat.