Vecinul meu avea în
dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn,
care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu
un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oamenilor, dar şi
al graurilor.
Omul nu putea sta
toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o
sperietoare. A umplut cu paie nişte pantaloni vechi, un veston, a trecut prin
mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă
spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a
suit momîia în păr şi a priponit-o bine.