Cand am ajuns in autogara, am dat de-un indicator pentru Piata San Marco, unde se duce toata lumea ca sa stea la cozi infernale pentru a vizita Bazilica si Palatul Dogilor. Ne-am luat dupa el, am trecut peste un pod si ne-a aparut in fata intrarea intr-un hotel numit Papadopoli. Eu, dupa cum mi-e obiceiul, m-am intrebat ce-o fi cu numele ala: sa fie vorba de un domn numit Papadopoli, cu accent pe i, sau sa fie niste frati Papadopol si acolo sa fie vorba de plural - adica un Papadopol, doi Papadopoli? Poate e vorba de niste frati legendari, m-am gandit, cum erau fratii Gracchi, despre care ne invata domnul Mezarescu la istorie pe cand eram copii, rostindu-le numele sub forma frații grahi, cu accent pe a, si carora eu le spuneam, desigur, Frații Grași. Nu stiu inca raspunsul.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
Se afișează postările cu eticheta Toma Caragiu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Toma Caragiu. Afișați toate postările
miercuri, 17 iulie 2013
Veneția (1)
Publicat de
Raul Sebastian Baz
la
10:29
Etichete:
Anda Calugareanu,
bicicleta,
biserica,
canale,
fratii Gracchi,
gondola,
Maria,
Mezarescu,
Michelle,
Papadopoli,
Piata San Marco,
San Nicola da Tolentino,
Toma Caragiu,
Venetia
duminică, 11 noiembrie 2012
Iurie Darie - o mare pierdere
La moartea fiecărui actor, cântăreț, scriitor etc, aud sumedenie de fraze mai mult sau mai puțin întortocheate, care în esență spun un singur lucru: „o mare pierdere”. Zilele astea, spre exemplu, foarte mulți oameni deplâng dispariția lui Iurie Darie și transmit pretutindeni mesajul de care vorbeam: „o mare pierdere pentru cinematografia și pentru scena românească”.
duminică, 23 septembrie 2012
Bourvil
In 1970, pe 23 septembrie, a murit Bourvil. Unul dintre marii actori - nu numai de comedie. Îmi amintesc de el în filmul "L'Arbre de Noël" (Pomul de Crăciun), care mi-a marcat puternic copilăria, şi în piesa intitulată „Salade de fruit”, care a candidat o vreme la poziţia de „cea mai bună melodie” în clasamentele mele de copil. Bourvil n-a fost un măscărici grotesc, gen Mugur Mihăescu. Umorul din filmele lui n-are nimic a face cu vulgaritatea, cu băşcălia, nu vine din asocieri de cuvinte şi grimase care să te trimită cu gândul la diformităţi fizice, la acte ratate, la mocirla sentimentelor joase.
Ca toţi marii actori de comedie, Bourvil nu te face doar să râzi, el îţi transmite şi un fior de tristeţe, ceva care nu te lasă pur şi simplu să treci pe lângă întâmplările din film fără să intuieşti că acolo, în adâncuri, nu e doar veselie, ci e însăşi viaţa. Râsu-plânsu, mai pe scurt, cel pe care îl găseşti în filmele lui Chaplin, ori ale lui Toma Caragiu.
Ca toţi marii actori de comedie, Bourvil nu te face doar să râzi, el îţi transmite şi un fior de tristeţe, ceva care nu te lasă pur şi simplu să treci pe lângă întâmplările din film fără să intuieşti că acolo, în adâncuri, nu e doar veselie, ci e însăşi viaţa. Râsu-plânsu, mai pe scurt, cel pe care îl găseşti în filmele lui Chaplin, ori ale lui Toma Caragiu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)