— Dă-mi banii.
Motorul
Plymouthului cenuşiu vibra sub vocea ei, iar ploaia răpăia deasupra. Lumina
violetă de pe vârful turnului clădirii Bunocks, colorat în verde, se vedea
departe deasupra noastră, senină şi retrasă de oraşul întunecat şi umed. Întinse
mâna înmănuşată în negru şi i-am dat bancnotele. Se aplecă să le numere sub
lumina slabă a tabloului de bord. O poşetă se deschise cu un zgomot metalic şi
se închise cu acelaşi zgomot. Un oftat uşor muri pe buzele ei. Se lăsă spre
mine.
— Mă car, detectivule.
Am întins-o. Ăştia sunt bani ca să mă pot căra, şi numai Dumnezeu ştie ce mare
nevoie am de ei. Ce s-a întâmplat cu Harry?
— Ţi-am spus c-a
fugit. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a aflat Canino de el. Uită-l pe Harry. Am
plătit şi vreau informaţiile.
— Ai să le
primeşti. Joe şi cu mine am plecat cu maşina, acum două săptămâni, într-o
duminică, să ne plimbăm pe Bulevardul Foothill. Era târziu, se aprindeau
luminile şi bulevardul era ticsit de maşini. Am trecut pe lângă o limuzină
cafenie şi-am văzut fata de la volan. Alături de ea se afla un bărbat, un
bărbat brunet şi scund. Fata era blondă, o mai văzusem. Era nevasta lui Eddie
Mars. Tipul era Canino. Nu-l puteai uita pe nici unul dintre ei dacă i-ai văzut
vreodată. Joe a urmărit maşina, mergând el înainte. Se pricepea la asta.
Canino, câinele de pază, o scotea la aer. Cam la un kilometru de Realito,
drumul coteşte spre poalele dealurilor. În sud e ţinutul portocalilor, dar
înspre nord e sterp ca în curtea din dos a iadului, şi lipită de dealuri se găseşte
o fabrică de cianură, unde se prepară materiale pentru dezinfectare. Exact lângă
marginea şoselei e un mic garaj şi un atelier de vopsit maşini, unde lucrează
un anume Art Huck. Probabil, un loc de vândut maşini furate. În spatele
atelierului e o casă de lemn, îndărătul căreia se întind doar poalele
dealurilor şi recolta de pietre sterpe, iar la vreo trei kilometri depărtare,
fabrica de cianură. În casa aceea e ascunsă doamna Mars. Au apucat-o pe acolo.
Joe a cotit, s-a întors, şi-am văzut maşina luând-o pe drumul unde se afla casa
de lemn. Am rămas cam o jumătate de oră, urmărind maşinile care treceau pe
alături. Nimeni n-a revenit. Când s-a întunecat bine, Joe s-a strecurat până
în apropiere şi-a tras cu ochiul. A zis c-a văzut lumină în casă, a auzit un
radio care mergea, iar în faţa casei doar o maşină, limuzina cafenie. Aşa c-am
plecat.
Se opri din
vorbit şi-am ascultat sfârâitul cauciucurilor pe Bulevardul Wilshire. Am spus:
— Ar fi putut
să-şi schimbe domiciliul de atunci, dar dacă asta-i ce-ai de vânzare... n-am ce
face. Eşti sigură că o cunoşti?
— Dacă o vezi o
dată, n-ai s-o confunzi a doua oară. La revedere, poliţistule, şi doreşte-mi
noroc. Am avut mare ghinion.
— Fii serioasă,
i-am răspuns, şi m-am îndreptat pe stradă spre propria mea maşină.
Plymouthul
cenuşiu porni înainte, acceleră, apoi trecu fulgerător colţul de la Sunset
Place. Zgomotul motorului se stinse, iar odată cu el blonda Agnes dispăru
pentru totdeauna, în ce mă priveşte. Trei bărbaţi muriseră, Geiger, Brody şi
Harry, iar femeia pleca în ploaie cu cei două sute de dolari ai mei în poşetă
şi fără o zgârietură. Am apăsat pe ambreiaj şi-am apucat-o spre centru ca să
mănânc. Am luat o masă bună. Şaizeci de kilometri în ploaie nu-i o glumă şi
speram să ajung repede la destinaţie.
Am condus spre
nord, peste fluviu, spre Pasadena, prin Pasadena, şi aproape imediat am ajuns
în livezile de portocali. În lumina farurilor, aversele de ploaie se
transformau într-o spumă solidă albă. Ştergătoarele de pe parbriz cu greu
reuşeau să cureţe geamul destul pentru a vedea prin el. Dar nici măcar bezna
îmbibată de apă nu reuşea să ascundă alinierea impecabilă a portocalilor,
alunecând în noapte pe lângă maşină, ca nişte ţăruşi nesfârşiţi.
Maşinile treceau
cu scrâşnituri de cauciucuri gata să se rupă, aruncând jerbe de spumă murdară.
Şoseaua înainta brusc printr-un orăşel plin de întreprinderi de ambalat şi de
depozite, mărginite de rampele de descărcare ale căii ferate. Livezile se
răreau şi dispăreau cu totul spre sud, iar drumul se căţăra, şi se făcu frig,
iar spre nord, dealurile întunecate se ghemuiau şi mai mult unul într-altul,
trimiţând un vânt tăios, ce biciuia costişele. Apoi, din beznă, se iviră slab
în aer două lumini galbene şi aburite, iar între ele o reclamă de neon: „Bine
aţi venit la Realito”. Case de lemn răzleţe, retrase mult de la strada
principală largă, apoi, brusc, un mănunchi de magazine, luminile unui drugstore
în dosul unor geamuri aburite, un grup compact de maşini în faţa unui
cinematograf, pe un colţ clădirea întunecată a unei bănci, cu un ceas proeminent
deasupra trotuarului şi un pâlc de oameni în ploaie, uitându-se la ferestrele
băncii, de parcă ar fi fost un spectacol. Am condus mai departe. Câmpiile
pustii mă încadrară din nou. Fatalitatea a dirijat întreaga afacere. Dincolo de
Realito, cam la vreun kilometru şi jumătate, şoseaua făcea o curbă, iar ploaia
m-a înşelat şi m-am apropiat prea mult de drumul nepavat de alături. Cauciucul
din faţă, din dreapta, se dezumflă cu un fâsâit furios. Înainte de-a putea
opri, cauciucul din dreapta, din spate, îl urmă. Am frânat violent, jumătate pe
şoseaua asfaltată, jumătate pe drumul de pământ bătut, am coborât şi-am aprins
o lanternă ca să văd ce s-a întâmplat. Aveam două cauciucuri sparte şi doar
unul de rezervă. Capătul turtit al unei ţinte groase şi galvanizate mă privea
ironic din cauciucul din faţă. Marginea şoselei era plină de ţinte. Fuseseră
măturate de pe şosea, dar nu suficient de departe.
Am stins
lanterna şi-am rămas pe loc, respirând ploaia şi cu privirea pe o cale laterală,
de unde se vedea o lumină galbenă. Mi se părea că provine de la o lucarnă.
Lucarna putea să fie a unui garaj, garajul putea fi ţinut de un oarecare Art
Huck, iar alături s-ar fi putut afla o casă de lemn. Mi-am vârât bărbia în
guler şi-am pornit spre lumină, apoi m-am întors, am scos de la bord permisul
de conducere şi l-am vârât în buzunar. M-am aplecat şi mai mult sub volan. În
dosul unei bucăţi de piele, chiar sub piciorul drept cum stăteam în maşină, se
găsea o ascunzătoare. Înăuntru, două pistoale. Unul aparţinuse băiatului lui
Eddie Mars, lui Lanny, iar celălalt era al meu. L-am luat pe-al lui Lanny.
Fusese, cu siguranţă, mult mai folosit decât al meu. L-am băgat cu ţeava în jos
în buzunarul dinăuntru al hainei şi-am pornit pe drumul lateral.
Garajul se afla
la o sută de metri de şoseaua principală. Un zid lateral fără ferestre
mărginea şoseaua. Am aprins rapid lanterna şi l-am luminat: „Art Huck – Reparaţii
de motoare şi atelier de vopsit maşini”. Am chicotit, apoi figura lui Harry
Jones mi se înălţă înainte şi m-am oprit din chicotit. Uşile garajului erau
închise, dar pe dedesubt se strecura o dâră de lumină, la îmbucătura celor două
uşi. Am trecut mai departe. Casa de lemn se găsea acolo, cu cele două ferestre
din faţă luminate şi cu jaluzelele trase. Era aşezată destul de departe de
şosea, în spatele câtorva arbori. Înaintea casei, pe aleea cu pietriş, am văzut
o maşină. Era întunecată, neclară, dar ar fi putut fi limuzina cafenie şi-ar fi
putut aparţine domnului Canino. Stătea ghemuită liniştit în faţa verandei strâmte
de lemn.
Se vede că îi îngăduia
doamnei Mars să ia din când în când maşina pentru o plimbare, cu el alături,
probabil cu o armă în mînă. Fata pe care Rusty Regan ar fi trebuit s-o ia în
căsătorie, fata pe care Eddie Mars nu reuşise s-o ţină pentru el, fata care nu
fugise cu Regan. Ce simpatic om domnul Canino.
M-am întors
încet până la garaj şi-am buşit în uşa de lemn cu podul palmei. Se lăsă o
tăcere bruscă, grea ca tunetul. Lumina dinăuntru se stinse. Am rămas pe loc
rânjind şi lingându-mi picăturile de ploaie de pe buze. Am luminat cu lanterna
mijlocul uşii. Am rânjit la cercul alb de lumină. Mă aflam unde dorisem.
— Ce pofteşti?
— Deschide. Mi
s-au spart două cauciucuri pe şosea şi n-am unul decât de rezervă. Dă-mi o mână
de ajutor.
— Regret,
domnule. Am închis. Realito e la un kilometru şi jumătate la apus. Încercaţi
mai bine acolo.
Nu mi-a plăcut.
Am lovit şi mai tare eu piciorul în uşă. Am continuat să buşesc. Dinăuntru se
auzi o altă voce, o voce ca un tors de pisică sau ca un mic dinam după un
perete. Această voce mi-a plăcut. Spuse:
— Un tip
deştept, nu? Deschide, Art.
Un zăvor hârâi
şi uşa se întredeschise înăuntru. Am luminat o secundă cu lanterna o faţă
suptă. Apoi un obiect lucitor coborî fulgerător şi-mi zvârli lanterna din mînă.
O armă se îndreptă spre mine. M-am aplecat pe pământul umed unde lanterna continua
să ardă, şi-am ridicat-o.
— Stinge
lanterna, şefule, spuse vocea ursuză. Aşa ajung unii să fie răniţi.
Am stins
lanterna şi mi-am îndreptat trupul. În garaj se aprinse o lumină şi apăru
silueta unui om înalt, îmbrăcat într-o salopetă. Se trase îndărăt din uşa
deschisă, cu o armă întinsă spre mine.
— Intră şi
închide uşa, străine. O să vedem ce-i de făcut.
Am păşit
înăuntru şi-am închis uşa în urmă. M-am uitat la omul supt la faţă, dar nu şi
la celălalt care stătea în umbră, tăcut, lângă banc. Garajul mirosea dulceag şi
sinistru, a vopsea fierbinte de piroxilină.
— Nu eşti in
toate minţile? mă dojeni omul supt la faţă. Azi la prânz a fost jefuită o bancă
la Realito.
— Scuzaţi-mă, am
spus, amintindu-mi de oamenii care se zgâiau la clădirea băncii în ploaie. N-am
jefuit-o eu. Sunt străin pe aici.
— Ei, asta-i
bună, zise el posac. Unii zic că-i opera a doi vagabonzi tineri şi că i-au
încolţit undeva pe dealuri.
— Splendidă
noapte ca să se ascunzi, am spus. Presupun că ei au aruncat ţintele. Am cules
câteva. Am crezut că-i opera voastră fiindcă nu vă merg afacerile.
— Nu te-a pocnit
nimeni peste mutră? mă întrebă scurt omul supt la faţă.
— Nu unul de
talia ta.
Din umbră, vocea
felină spuse:
— Lasă
ameninţările, Art. Tipul ăsta a avut un accident. Conduci un garaj, nu?
— Mulţumesc,
i-am spus, fără să mă uit la el nici de data asta.
— Perfect,
perfect, bombăni omul în salopetă.
Îşi vârî
revolverul într-o crăpătură din salopetă, îşi muşcă încheietura unui deget,
urmărindu-mă gânditor pe deasupra. Mirosul vopselei de piroxilină era greţos ca
eterul. Într-un colţ, sub un bec, se afla o limuzină mare, nou-nouţă, având lângă
bara de şoc un pistol de stropit vopseaua.
M-am uitat de
data asta la omul de lângă banc. Era scund, îndesat şi cu umeri puternici. Avea
o faţă rece şi ochi reci şi întunecaţi. Purta un impermeabil cafeniu, de
antilopă, cu cordon, pătat rău de ploaie. Pălăria cafenie îi stătea aplecată
şmechereşte. Se sprijini de banc şi mă măsură fără grabă, fără interes, ca şi
cum s-ar fi uitat la o halcă de carne rece. Poate că aşa îi considera pe
ceilalţi oameni.
Mă măsură încet
cu ochii lui întunecaţi, apoi îşi privi unghiile pe rând, ţinându-le în lumină
şi studiindu-le cu grijă, aşa cum îl învăţase Hollywoodul s-o facă. Vorbi cu
ţigara în gură:
— Ţi s-au spart
două cauciucuri, ai? E groaznic. Credeam că s-au măturat ţintele.
— Am derapat
puţin la curbă.
— Ai zis că eşti
străin de oraş!
— În trecere. În
drum spre Los Angeles. Cât e de departe?
— Şaizeci de
kilometri. Pare mai mult pe vremea asta. De unde eşti, străinule?
— Din Santa
Rosa.
— Ai venit pe
drumul mai lung, nu? Prin Tahoe şi Lone Pine?
— Nu prin Tahoe.
Prin Reno şi Carson City.
— E totuşi un
drum mai lung.
Un zâmbet slab
îi încreţi buzele.
— E vreo lege că
nu pot veni pe acolo? l-am întrebat.
— Hm? Nu, fireşte.
Cred că-ţi închipui că suntem curioşi. Numai fiindcă a avut loc spargerea. Ia
un cric şi schimbă-i cauciucurile, Art.
— Sunt ocupat,
bombăni omul supt la faţă. Am de lucru. Trebuie să vopsesc maşina asta. Şi,
dacă ai băgat de seamă, plouă.
Omul în cafeniu
răspunse amabil:
— E prea umed ca
să vopseşti maşina ca lumea, Art. Du-te şi schimbă-i cauciucurile.
— Cauciucurile
din faţă şi cel din spate, în partea dreaptă. Poţi să-l pui pe cel de rezervă în
locul unuia, dacă ai treabă, am spus.
— Ia două
cricuri cu tine, Art, zise omul în cafeniu.
— Ascultă... începu
să protesteze Art.
Omul în cafeniu
îşi mişcă ochii şi se uită la Art lung, blând şi calm, apoi îşi coborî din nou
privirea, aproape timid. Nu mai vorbi. Art se clătină, ca lovit de o pală de
vânt. Merse împleticit până în colţ, îmbrăcă un impermeabil de cauciuc peste
salopetă şi îşi puse pe cap o pălărie largă de cauciuc. Înşfăcă o cheie şi un
cric şi împinse spre uşă un cărucior cu scule.
Ieşi tăcut, lăsând
uşa întredeschisă. Ploaia năvăli înăuntru. Omul în haine cafenii se îndreptă
agale spre uşă, o închise, apoi reveni la fel de agale la banc şi se aşeză cu
şoldurile exact unde stătuse mai înainte. Aş fi putut să-l atac atunci. Eram
singuri. Nu ştia cine eram. Mă privi superficial, îşi aruncă ţigara pe ciment
şi o stinse călcând pe ea şi fără să se uite în jos.
— Sunt sigur că
n-ai să refuzi o băutură, zise el. Udă-te pe dinăuntru, cum ai fost udat pe
dinafară.
Apucă o sticlă
de pe masa din spatele lui, o aşeză pe marginea mesei, cu două pahare alături.
Turnă o porţie bună în fiecare pahar şi îmi dădu unul.
M-am apropiat
nepăsător şi-am luat paharul. Amintirea ploii îmi persista încă rece pe faţă. Mirosul
vopselei încinse îmbâcsea aerul stătut din garaj.
— Art, ăsta,
zise omul în cafeniu, e ca toţi mecanicii. Totdeauna lucrează la ceva care ar
fi trebuit să fie gata săptămâna trecută. Faci o călătorie de afaceri?
Am mirosit cu
atenţie băutura. Mirosea a whisky. Înainte de-a o bea, l-am urmărit cum înghite
o parte dintr-a lui. Am plimbat băutura pe limbă. Nu avea cianură. Am golit
păhărelul, l-am pus lângă al lui şi m-am îndepărtat.
— Oarecum, am
răspuns.
M-am dus până la
limuzina pe jumătate vopsită, lângă a cărei bară de şoc se afla un pistol mare
de vopsit. Ploaia cădea violent pe acoperişul turtit. Art se găsea în ploaie şi
blestema.
Omul în cafeniu
se uită la limuzină.
— N-avea de
vopsit decât uşile, zise el în treacăt, iar vocea lui felină deveni şi mai
moale din pricina băuturii. Individul avea însă sfanţi, iar şoferului îi
trebuiau câţiva dolari. Ştii cum se întâmplă.
— Din doi, doar
unul e fraierul, i-am răspuns.
Buzele mi se
uscaseră. Nu voiam să vorbesc. Am aprins o ţigară. Doream să-mi schimbe cauciucurile.
Minutele treceau în vârful picioarelor. Omul în cafeniu şi cu mine eram doi
străini care ne întâlnisem din întâmplare, privindu-ne unul pe altul peste cadavrul
micului Harry Jones. Numai că omul în cafeniu n-o ştia încă.
Afară se auziră
paşi pe pietriş şi uşa se deschise. Lumina lovi rafalele de ploaie le şi
transformă în sârme argintii. Art împinse posac din greu înăuntru două
cauciucuri pline de noroi, închise uşa cu piciorul şi dădu drumul unuia dintre
cauciucuri într-o parte. Mă privi cu un aer fioros.
— Să ştii că
ţi-ai ales un loc grozav ca să fixez cricurile, mă repezi el.
Omul în cafeniu
râse şi scoase din buzunar un fişic de monede de cinci cenţi, şi-l aruncă în
sus şi în jos în palmă.
— Nu mai
trăncăni atât, răspunse el scurt. Aranjează cauciucurile!
— Le aranjez, nu
vezi?
— Atunci nu te
mai tot plânge din pricina lor.
— Asta-i bună!
Art îşi trase de
pe el impermeabilul de cauciuc, îşi scoase pălăria şi le aruncă la întâmplare.
Întinse un cauciuc sus pe un calapod şi smulse cu răutate anvelopa. Scoase
camera şi puse un petec la rece. Strâmbându-se mai departe, păşi până la zidul
de lângă mine, luă un furtun de pompat aer, umflă camera destul ca să devină
rotundă şi dădu drumul vârfului de metal al furtunului, care se lovi de zidul
văruit.
Stăteam şi mă
uitam la fişicul de monede care dansa în mâna lui Canino. Tensiunea nervoasă mă
părăsise. Am întors capul şi l-am urmărit pe mecanicul supt la faţă cum aruncă
în sus camera umflată cu aer şi cum o prinde cu mâinile deschise larg de
fiecare parte a ei. O cercetă acru, se uită la un butoi mare, de tablă
galvanizată, plin cu apă murdară, ce se afla într-un colţ şi bombăni.
Aranjamentul
dintre ei doi trebuie să fi fost perfect. N-au schimbat niciun semnal, nicio
privire semnificativă, niciun gest care să fi avut un sens anume. Omul tras la
faţă ţinea sus camera umflată şi se uita atent la ea. Se întoarse pe jumătate,
făcu un pas mare şi rapid şi mi-o vârî peste cap şi peste umeri, un lasso
perfect.
Sări în spatele
meu şi se lăsă cu putere peste cameră. Greutatea lui mă apăsa pe piept şi îmi
mobilizase partea superioară a braţelor strânse de trup. Îmi puteam mişca mâinile,
dar nu reuşeam să ajung la revolverul din buzunar.
Omul în cafeniu
se îndreptă aproape dansând spre mine de-a curmezişul încăperii. Mâna i se strânsese
pe fişicul cu monede. Se apropie de mine fără să scoată un sunet, fără nici o
expresie pe figură. M-am aplecat înainte şi-am încercat să-l ridic pe Art de la
pământ.
Pumnul cu
fişicul greu trecu printre mâinile mele întinse ca o piatră printr-un nor de
praf. Un moment am rămas năucit de lovitură, luminile se clătinară iar lumea
vizibilă îmi dispăru dinaintea ochilor, deşi era încă acolo. Mă lovi din nou.
Nu mai simţeam nimic în cap. Lumina orbitoare se intensifică. Nu mai vedeam
decât o lumină albă violentă şi dureroasă. Apoi s-a făcut o beznă în care un
obiect roşu se răsucea ca un filament sub microscop. Apoi n-am mai văzut nimic
orbitor sau răsucit, ci doar bezna şi golul şi am auzit un foşnet de vânt şi o
prăbuşire ca a unor arbori mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu