Bunicii se coboară în sufragerie,
fiindcă sufrageria e dedesubt. Prin faţa ferestruicilor ei trec numai
picioarele celor de-afară, până la genunchi, fără de trup.
Din antretul de dindos până la
coridorul sufrageriei, porneşte o scară cu balustradă de fier, care coteşte,
răsucindu-se. Plafonul e boltit. Zidul gros. Treptele scârţâie a vechi.
Vorba răsună cavernos, pândită de
ecouri. Şi scara şi coridorul sufrageriei sînt bisericeşte întunecate. Parcă au
fost sfinţi cu aureolă pe acolo, acum posomorâţi, de fum şi de funingini.
Când pleacă la masă, bunicul îşi
pune paltonul şi căciulița, bunica se acoperă cu şalul, iar nepotul aprinde
lumânarea anume pregătită în antret, cu chibriturile alături, făcând lumină
pentru pogorârea bunicilor
— Bagă de seamă, Alecule, să nu
luneci, spune bunica. Prea o iei mata fuguţa la vale.
Nepotul, cu lumânarea îndreptată
în urmă, vede cu aur zâmbetul bunicului şi ridicarea lui din umeri. Căci
bunicul şi la vale, tot ca brazii de pe munte vine, nins; iar bunica şi la deal,
tot ca o veveriţă vrea să fie.
Merg, merg, merg, treaptă cu
treaptă, pas cu pas.
Au ajuns.
Faţă-n faţă cu flacăra lumânării
răsare ca de os lepros uşa tainiţei din zid. Ce-o fi acolo? Ca şi cum ai
spune: cine-o fi acolo?
Bunicii îl ajung. Se dă deci la o
parte, stingând luminarea care fumegă, şi intră în sufragerie după bunici.
Dar secunda de întuneric în
coridorul privit de uşa tainiţei cu orbite negre, în coridorul care miroasă a
pândă de guzgan şi a piatră sihastră, deşteaptă-n el vechimile copilăriei mici,
de-acolo de unde încă n-au plecat balaurii, strigoii, zmeii, iadul, vârcolacii
şi vampirii.
Zimţ de spaimă i-ar atinge inima,
dacă îndată — cam pripit şi cu-n fior în spate — n-ar intra după bunici, cu
motanul — ptiu, satană! — strecurat printre picioare, fără „miau".
— Ce-o fi acolo?
Cămara bunicilor e sus. Beciul e
tocmai în fundul grădinii. De-afară se văd, la picioare, ferestrele sufrageriei
scufundate în pământ; dar alt ochi de fereastră, deschizătură sau răsuflătoare
nu s-arată.
De două ori pe zi, la dejun şi la
masă, pâlpâie semne de-ntrebare, cu aur şi cu fumegări de lumânare stinsă, în
sufletul nepotului.
N-are să ştie niciodată ce-i
acolo, fiindcă cel-şi-mai-mic din el se teme şi se roagă: „Nu întreba. Aşa-i
mai bine. Altfel mă pierzi".
L-a ascultat pe cel mai mic, şi
n-a întrebat.
— Ce-o fi acolo?
...Acolo e clopotniţa de sub pământ,
în care numai amintirea va intra, sunând ultima spaimă a copilăriei, lângă
bunicii ei, aduşi ca umbrele de-o flacără de lumânare dintre umbre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu