În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină
din viaţa micului prinţ. Deodată, fără nici o pregătire, mi-a pus o întrebare,
rod al unor gânduri multă vreme frământate în tăcere:
- O oaie, dacă mănâncă
arbuştii, mănâncă şi florile?
- O oaie mănâncă tot ce
nimereşte.
- Chiar şi florile cu
spini?
- Da. Chiar şi florile cu
spini.
- Păi atunci, spinii la ce
folosesc?
Nu ştiam. Eram, în clipa
aceea, foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din
cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese
îngrijorarea, căci pana se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut,
împuţinându-se, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
- Spinii, atunci, la ce
folosesc?
Micul prinţ, odată ce
punea o întrebare, nu renunţa nicidecum la ea. Necăjit din pricina bulonului,
i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la
nimic. Sunt curată răutate din partea florilor!
- Vai!
Însă, după o tăcere, mi-a
strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
- Nu te cred! Florile-s
plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu
spinii lor...
Nu i-am răspuns nimic. În
clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă
bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de sare
cât-colo!” Micul prinţ din nou mă tulbură din gândurile mele:
- Şi tu crezi că
florile...
- Ba deloc! Ba deloc! Nu
cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu
treburi serioase!
El se uită încremenit la
mine:
- Cu treburi serioase!
Mă vedea aşa, cu ciocanul
în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se
părea foarte urât.
- Vorbeşti întocmai ca
oamenii mari!
Cuvintele acestea m-au
făcut să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adăugă:
- Toate le încurci...
toate le amesteci!
Era, într-adevăr, foarte
supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
- Ştiu undeva o planetă pe
care se află un Domn roşcovan. Care n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit
niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva,
niciodată, decât socoteli. Şi toată ziua spune ca şi tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de
trufie. Acela însă nu e om, e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ se făcuse
palid de mânie.
- De milioane de ani,
florile-şi făuresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă
florile. Şi oare nu e lucru serios, când vrei să înţelegi de ce-şi dau ele
atâta osteneală să-şi făurească nişte spini care nu le folosesc la nimic? Nu e
ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan?
Şi dacă ştiu o floare care-n lume n-are seamăn şi care nu trăieşte-n altă parte
decât numai pe planeta mea, şi dacă într-o bună dimineaţă o oaie mititică e în
stare s-o nimicească, aşa, dintr-o lovitură, fără să-şi dea seama de ceea ce
face, nici ăsta nu-i un lucru important?
- Când cineva a îndrăgit o
floare cum numai una singură se află între milioanele şi milioanele de stele, lucrul
acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva, acolo”...
Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, pentru el e ca şi cum, dintr-o dată, toate
stelele s-ar stinge! Şi nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti niciun cuvânt. A izbucnit deodată în hohote de plâns. Se aşternuse noaptea. Eu îmi
lăsasem sculele deoparte. Puţin îmi păsa acum de ciocan, de bulon, de sete şi
de moarte. Pe o stea, pe o planetă, pe planeta mea, Pământul, se afla un prinţ
micuţ care trebuia alinat! L-am luat în braţe. L-am legănat. Am vorbit cu el:
- Floarea pe care tu ai
îndrăgit-o nu-i în pericol... Am să-ţi desenez o botniţă pentru oaia ta...
Florii am să-i desenez o armură... Am să...
Nu prea ştiam ce să-i
spun. Mă simţeam tare neîndemânatic. Nu ştiam cum să-l împac, cum să-i mai
intru în voie... Într-atât de tainic e tărâmul lacrimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu