luni, 30 septembrie 2013

Micul prinţ (7)

       În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ. Deodată, fără nici o pregătire, mi-a pus o întrebare, rod al unor gânduri multă vreme frământate în tăcere:
          - O oaie, dacă mănâncă arbuştii, mănâncă şi florile?
          - O oaie mănâncă tot ce nimereşte.
          - Chiar şi florile cu spini?
          - Da. Chiar şi florile cu spini.
          - Păi atunci, spinii la ce folosesc?
       
      Nu ştiam. Eram, în clipa aceea, foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese  îngrijorarea, căci pana se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
          - Spinii, atunci, la ce folosesc?
        Micul prinţ, odată ce punea o întrebare, nu renunţa nicidecum la ea. Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
          - Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curată răutate din partea florilor!
          - Vai!
          Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
        - Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...
       Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Micul prinţ din nou mă tulbură din gândurile mele:
        - Şi tu crezi că florile...
       - Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!
         El se uită încremenit la mine:
         - Cu treburi serioase!
        Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.
         - Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!
         Cuvintele acestea m-au făcut să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adăugă:
         - Toate le încurci... toate le amesteci!
         Era, într-adevăr, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
       - Ştiu undeva o planetă pe care se află un Domn roşcovan. Care n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, niciodată, decât socoteli. Şi toată ziua spune ca şi tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de trufie. Acela însă nu e om, e o ciupercă!
          - O ce?
          - O ciupercă!
          Micul prinţ se făcuse palid de mânie.
        - De milioane de ani, florile-şi făuresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile. Şi oare nu e lucru serios, când vrei să înţelegi de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi făurească nişte spini care nu le folosesc la nimic? Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan? Şi dacă ştiu o floare care-n lume n-are seamăn şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea, şi dacă într-o bună dimineaţă o oaie mititică e în stare s-o nimicească, aşa, dintr-o lovitură, fără să-şi dea seama de ceea ce face, nici ăsta nu-i un lucru important?
          Se îmbujoră-n obraji, pe urmă spuse mai departe:
      - Când cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află între milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva, acolo”... Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, pentru el e ca şi cum, dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge! Şi nici asta nu e important!
       N-a mai putut rosti niciun cuvânt. A izbucnit deodată în hohote de plâns. Se aşternuse noaptea. Eu îmi lăsasem sculele deoparte. Puţin îmi păsa acum de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte. Pe o stea, pe o planetă, pe planeta mea, Pământul, se afla un prinţ micuţ care trebuia alinat! L-am luat în braţe. L-am legănat. Am vorbit cu el:
        - Floarea pe care tu ai îndrăgit-o nu-i în pericol... Am să-ţi desenez o botniţă pentru oaia ta... Florii am să-i desenez o armură... Am să...
         Nu prea ştiam ce să-i spun. Mă simţeam tare neîndemânatic. Nu ştiam cum să-l împac, cum să-i mai intru în voie... Într-atât de tainic e tărâmul lacrimii.
 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!