O poveste adevarata a lui Morgan Scott Peck (2)

Bărbatul care a făcut un pact cu diavolul (partea a doua)

     Într-o dimineaţă, la aproape patru luni după ce începuse terapia, George a ve­nit la şedinţă fluierând şi în mod clar vesel. Imediat am co­mentat această schimbare.

— Da, cu siguranţă mă simt bine astăzi, a recunoscut George. Nu ştiu de ce. N-am mai avut niciunul dintre gându­rile mele de patru zile şi nici nevoia de a mă întoarce în anu­mite locuri. Poate din această cauză. Poate că încep să văd lumina de la capătul tunelului.

Totuşi, în ciuda faptului că nu mai era preocupat de simptomele sale, George nu părea mai dornic să se ocupe de rea­lităţile dureroase ale vieţii de acasă sau ale copilăriei lui. Reluându-şi felul de a fi „Joe Cool", vorbea în mod deschis despre aceste realităţi doar la îndemnul meu, fără să aibă vreun sentiment real despre ele. Apoi, chiar înainte de sfârşi­tul şedinţei, m-a întrebat complet pe neaşteptate:

    — Doctore Peck, credeţi în diavol?

    —  Aceasta este o întrebare stranie, i-am răspuns. Şi una foarte complicată. De ce întrebi?

—  Oh, fără motiv. Sunt doar curios.

    —  Încerci să scapi, l-am înfruntat. Trebuie să existe un motiv.

    —  Ei bine, bănuiesc că singurul motiv este acela că se scrie mult despre acele culte stranii care-l invocă pe Satan. Ştiţi de acele grupuri stranii din San Francisco. Se vorbeşte mult despre ele în ultimele zile în ziare.

    —  E adevărat, am fost eu de acord. Dar cum ţi-a venit în minte acest lucru? Cum te-ai gândit brusc la asta în această dimineaţă, chiar acum, la întâlnirea noastră?

    —  De unde să ştiu eu? a întrebat George. (Părea încurcat.) Mi-a trecut aşa, prin minte. Dvs. m-aţi instruit să vă spun tot ce îmi trece prin minte şi aşa am făcut. N-am făcut altceva de­cât ceea ce se presupunea că trebuie să fac. Asta mi-a trecut prin minte şi v-am spus-o. Nu ştiu de ce mi-a trecut prin minte.

Se părea că nu puteam merge mai departe. Am ajuns la ca­pătul şedinţei şi chestiunea a fost abandonată. La următoarea şedinţă, George încă se simţea bine. Câştigase vreo două ki­lograme în greutate şi nu mai arăta supt la faţă.

    — Am avut încă unul dintre gândurile mele acum două zile, mi-a relatat el, dar nu m-a supărat. Mi-am spus că n-o să mai las aceste gânduri prosteşti să mă supere. E clar că ele nu înseamnă nimic. Ei bine, am să mor într-o zi — şi ce? Nici măcar nu mai am dorinţa să mă întorc la locul gândului. Abia dacă îmi mai trece prin minte. De ce trebuie să mă întorc pentru ceva atât de prostesc? Cred că, în sfârşit, am dat de ca­pătul problemei.

Încă odată, deoarece nu mai era obsedat de simptomele sale, am încercat să-l ajut să se concentreze mai profund asu­pra problemelor din căsnicie. Dar maniera sa „Joe Cool" era impenetrabilă; toate răspunsurile lui păreau superficiale. Am avut un sentiment neliniştitor. Lui George părea să-i meargă mai bine. În mod normal, aş fi fost încântat, dar acum nu aveam nici cea mai vagă înţelegere a cauzei. Nimic din viaţa lui sau din felul în care îşi trata viaţa nu se schimbase. Atunci de ce se simţea mai bine? Mi-am lăsat deocamdată neliniştea la o parte.

Şedinţa următoare a avut loc seara. George a intrat arătând foarte bine şi mai „Joe Cool” ca niciodată. Ca de obicei, l-am lăsat pe el să înceapă şedinţa. După o scurtă perioadă de linişte, parcă din întâmplare şi fără cel mai mic semn de anxietate, el a anunţat:

—  Cred că trebuie să fac o mărturisire.

—  Da?

     — Ştiţi, în ultima vreme m-am simţit mai bine, dar nu v-am spus şi de ce.

— Da?

     — Vă amintiţi că acum două şedinţe v-am întrebat dacă credeţi în diavol? Iar dvs. aţi vrut să ştiţi de ce mă gândeam la asta? Ei bine, bănuiesc că nu am fost chiar sincer faţă de dvs. Ştiu de ce mi-a venit în minte acea întrebare. Dar mă simt jenat să vă spun.

— Continuă.

    — Încă mă simt un pic ridicol. Dar vedeţi, dvs. nu m-aţi ajutat. N-aţi făcut nimic pentru a mă împiedica să mă reîntorc în locurile unde îmi veneau gândurile. A trebuit să fac ceva pentru a nu mai ceda compulsiilor mele. Aşa că am făcut.

— Ce anume ai făcut? l-am întrebat.

    — Am făcut un pact cu diavolul. Vreau să spun, eu nu cred cu adevărat în diavol, dar trebuia să fac ceva. Aşa că am făcut această înţelegere, că dacă cedez compulsiei mele şi mă întorc, atunci diavolul va avea grijă ca gândul să devină ade­vărat, înţelegeţi?

— Nu sunt sigur, i-am răspuns.

   — De exemplu, ieri, când eram aproape de Chapel Hill, am avut următorul gând: DATA VIITOARE CÂND VEI VENI PE-AICI VEI TRECE PESTE DIG ŞI VEI FI UCIS. În mod normal, bineînţeles că aş fi fiert vreo două ore şi în cele din urmă m-aş fi întors la dig doar pentru a demonstra că gândul nu e adevărat. Corect, nu? Dar făcând acest pact, mă înţele­geţi, nu mă mai pot întoarce. Deoarece, ca parte a înţelegerii, dacă mă întorc, diavolul va avea grijă ca eu să trec peste dig şi să fiu ucis. Ştiind că voi fi ucis, nu mai am niciun motiv să mă întorc. De fapt, este un îndemn să nu mă întorc. Acum în­ţelegeţi?

— Înţeleg mecanismul, i-am răspuns inexpresiv.

— Ei bine, se pare că funcţionează, a spus fericit George. De două ori am avut gânduri şi niciodată nu a trebuit să mă mai întorc. Trebuie să admit că am nişte „vinovăţii" în această privinţă.

— „Vinovăţii"?

— Ştiţi, un sentiment de vinovăţie. Vreau să spun că nu e bine ca oamenii să facă un pact cu diavolul, nu-i aşa? În plus, eu nici măcar nu cred cu adevărat în diavol. Dar dacă se pare că merge, atunci care-i problema?

Am rămas tăcut. Nu aveam nicio idee despre ce i-aş putea spune lui George. M-am simţit copleşit de complexita­tea cazului şi de complexitatea propriilor mele sentimente. Privind la lumina blândă a lămpii de pe masa care ne separa, în biroul meu liniştit şi aparent în siguranţă, am devenit con­ştient de sutele de gânduri care îmi treceau prin minte fără legătură între ele. Am simţit că nu pot să găsesc o cale de ie­şire din acest labirint al gândirii obsesive, să mă lupt cu acest pact cu diavolul care nu există, dar care anula compulsia, care anula gândurile, care ele însele nu erau reale. Dându-mi sea­ma că nu sunt în stare să văd pădurea din cauza copacilor, am stat pur şi simplu privind la lampă şi ascultând ticăitul ceasu­lui din biroul meu.

— Ei bine, care este reacţia dvs.? m-a întrebat în cele din urmă George.

    — Nu ştiu, George, i-am răspuns. Nu ştiu cum să reacţionez, îmi trebuie mai mult timp să mă gândesc la asta. Încă nu ştiu ce să-ţi spun.

Am reînceput să privesc fix lumina, iar ceasul a continuat să ticăie. Au mai trecut cinci minute. George părea destul de nemulţumit de tăcere. Până la urmă, a rupt-o.

    — Ei bine, cred că există încă ceva ce nu v-am spus, a zis el. Şi cred că mai există un motiv pentru care mă simt puţin vinovat. Mai există o parte a înţelegerii mele cu diavolul. Deoarece nu cred cu adevărat în diavol, nu pot să cred cu ade­vărat că el va avea grijă ca eu să fiu ucis dacă mă întorc. Pentru ca înţelegerea să funcţioneze, trebuia să am o asigurare, ceva care să mă reţină cu adevărat de la a mă întoarce. Ce-ar putea fi? — m-am întrebat. Apoi, mi-a apărut în minte ideea că cel mai mult în lumea asta îl iubesc pe fiul meu, Christopher. Aşa că o parte din înţelegere a fost aceea că dacă cedez compulsiei şi mă întorc, diavolul va avea grijă ca Christopher să moară de o moarte prematură. Nu voi muri doar eu, ci şi Christopher. Acum înţelegeţi de ce nu mă mai pot întoarce. Chiar dacă diavolul nu este real, tot nu sunt dispus să risc via­ţa lui Christopher — îl iubesc prea mult.

    — Aşa că ai pus şi viaţa şi Christopher în contract? am re­petat eu aiurit.

    — Da, nu sună prea bine, nu-i aşa? Aceasta este partea care chiar mă face să mă simt vinovat.

Am devenit iarăşi tăcut, începând încet să pun lucrurile în ordine. Şedinţa aproape se sfârşise. George a început să se pregătească să plece.

    — Nu încă, George, i-am ordonat. Şedinţa noastră este ul­tima pe care o am astăzi. Aş vrea să-ţi răspund şi aproape mă simt pregătit. Dacă nu ai vreo treabă urgentă de făcut, aş vrea să mai stai puţin şi să aştepţi până când pot să-ţi spun unele lucruri.

George a aşteptat agitat. Nu era în intenţia mea să-l agit. Ca psihiatru, am fost antrenat — şi m-am antrenat eu însumi — să nu judec pe nimeni. Terapia poate funcţiona doar atunci când pacientul se simte acceptat de terapeut. Doar în această atmosferă de acceptare ne putem aştepta ca pacientul să-şi dezvăluie secretele şi să-şi dezvolte un simţ al propriei valori. Practicam de prea multă vreme psihiatria pentru a nu fi învă­ţat că deseori este necesar, dacă nu chiar esenţial, ca în unele momente din desfăşurarea cazului terapeutul să se opună pa­cientului într-o anume chestiune şi să îl critice. Dar ştiam de asemenea că, în mod ideal, acest moment trebuie să apară târ­ziu în desfăşurarea cazului, după ce relaţia terapeutică ar fi stabilită ferm. George se trata cu mine doar de patru luni şi nu făcusem prea multe în sensul construirii unei relaţii. Nu do­ream să-mi asum riscul de a-l judeca prea devreme şi mai ales la un nivel fundamental. Acest lucru părea foarte periculos. Dar, de asemenea, era periculos şi să nu fac astfel.

George nu mai putea să tolereze aşteptarea în tăcere. în toiul chinurilor mele de dinaintea luării deciziei, el a izbucnit:

—  Ei bine, ce părere aveţi? M-am uitat la el.

—  George, cred că sunt foarte bucuros pentru faptul că simţi acele „vinovăţii", cum le numeşti tu.

—  Ce vreţi să spuneţi?

—  Vreau să spun că trebuie să te simţi vinovat. Ai făcut ceva pentru care poţi să te simţi vinovat. Aş fi foarte îngrijo­rat în privinţa ta dacă nu te-ai simţi vinovat pentru ceea ce-ai făcut.

   George a devenit imediat prudent.

—  Am crezut că psihoterapia trebuie să mă elibereze de sentimentele de vinovăţie.

—  Da, de acele sentimente de vinovăţie care nu sunt bune, i-am răspuns eu. A te simţi vinovat de ceva care nu este rău este un lucru bolnăvicios şi inutil. Dar nu şi a te simţi vinovat de ceva care este rău.

—  Credeţi că sunt rău?

—  Cred că făcând un pact cu diavolul ai făcut ceva greşit. Ceva rău.

—  Dar n-am făcut nimic în realitate! a exclamat George. Nu înţelegeţi? Totul s-a petrecut în mintea mea. Doar dvs. mi-aţi spus că nu există şi în realitate un gând rău, o dorinţă rea sau un sentiment rău. „Doar ceea ce face cineva este rău", aţi spus. „Prima lege a psihiatriei", aşa aţi numit-o. Ei bine, eu n-am făcut nimic. N-am ridicat un singur deget împotriva cuiva.

—  Dar ai făcut ceva, George, i-am răspuns.

—  Ce?

—  Ai făcut un pact cu diavolul.

—  Dar asta înseamnă că n-am făcut nimic.

—  Nu?

—  Nu. Chiar nu înţelegeţi? Totul este în mintea mea, în plăsmuirea imaginaţiei mele. Eu nici măcar nu cred în diavol. Eu nu cred în Dumnezeu deocamdată, deci cum aş putea să cred în diavol? Dacă aş fi făcut un pact real, cu o persoană re­ală, ar fi o altă chestiune. Dar nu am făcut-o. Diavolul nu este real. Deci cum poate fi pactul meu real? Cum pot să fac un pact real cu cineva care nu există? Nu a fost o acţiune reală.

—  Vrei să spui că nu ai făcut un pact cu diavolul?

—  La naiba, l-am făcut! V-am spus că l-am făcut. Dar nu este un pact real. Încercaţi să mă trageţi pe sfoară cu jocuri de cuvinte.

—  Nu, George, i-am răspuns. Tu eşti cel care se joacă cu cuvintele. Nu ştiu mai multe despre diavol decât tine. Nu ştiu dacă este un el, o ea sau un lucru. Nu ştiu dacă diavolul are corp sau dacă este o forţă sau dacă este doar un concept. Dar nu contează. Rămâne faptul că, orice-ar fi, tu ai făcut un con­tract cu el.

George a încercat o altă cale.

— Chiar dacă l-am făcut, contractul nu este valid. Este nul şi neavenit. Orice avocat ştie că un contract sub constrângere nu este legal. Nu poţi să fii făcut responsabil de a fi semnat un contract atunci când ai un pistol îndreptat spre tine. Aşa cum ştie şi Dumnezeu, am fost constrâns. Aţi văzut cum sufeream. Luni de zile v-am implorat să mă ajutaţi şi nu aţi mişcat un deget. Păreaţi că sunteţi interesat de mine, nu am ce să vă reproşez, dar din diferite motive nu aţi făcut nimic pentru a-mi alina suferinţa. Ce altceva puteam să fac când dvs. nu mă ajutaţi? Pentru mine, ultimele luni au fost o tortură. Pură tortură. Dacă aceasta nu este o constrângere, nu ştiu ce altceva ar putea fi.

M-am ridicat de pe scaunul meu şi m-am îndreptat spre fe­reastră. Am stat acolo un moment privind prin întunericul gol. Venise clipa. M-am întors pentru a sta faţă în faţă cu el.

   — Bine, George, vreau să-ţi spun câteva lucruri. Vreau să mă asculţi bine, deoarece ele sunt foarte importante. Nimic nu este mai important.

Mi-am reluat locul şi am continuat privindu-l:

     — George, tu ai un defect — o slăbiciune în caracter, i-am spus. Este o slăbiciune fundamentală şi ea este cauza dificul­tăţilor despre care am discutat. Ea este cauza majoră a căsni­ciei tale neizbutite. Ea este cauza simptomelor pe care le ai, a obsesiilor şi a compulsiilor tale. Şi tot ea este cauza pentru pactul pe care l-ai făcut acum cu diavolul. Ea este de asemenea cauza încercării tale de a găsi scuze pentru pactul făcut.

În fond, eşti un laş, George, am continuat. Dacă lucrurile devin puţin dure, te descotoroseşti de ele. Când eşti pus faţă în faţă cu ideea că ai să mori în câteva zile, fugi de ea. Nu te gândeşti la ea, deoarece este „morbidă". Când eşti confruntat cu conştientizarea dureroasă a faptului că ai o căsnicie groaz­nică, fugi şi de aceasta. În loc să te confrunţi cu acest fapt, să faci ceva, tu nu te mai gândeşti deloc la el. Şi apoi, deoarece fugi de aceste lucruri de care în realitate nu poţi scăpa, ele ajung să te bântuie sub forma simptomelor tale, obsesii şi compulsii. Aceste simptome ar putea să fie salvarea ta. Ai putea spune: „Aceste simptome înseamnă că sunt bântuit. Mai bine aflu cine sunt aceste fantome şi apoi le dau afară din casa mea." Dar tu nu spui asta deoarece ar însemna să te confrunţi cu lucruri dureroase. Aşa că încerci să fugi şi de aceste simp­tome. În loc să te confrunţi cu ele şi cu ceea ce înseamnă ele, încerci să te descotoroseşti de ele. Iar atunci când vezi că nu e uşor să scapi de ele, fugi către altceva care să-ţi aducă ali­nare, nu contează cât de ciudat, de rău sau de distructiv ar fi.

Ai susţinut faptul că n-ar trebui să fii judecat pentru pac­tul cu diavolul deoarece el a fost făcut sub constrângere. Bineînţeles că a fost făcut sub constrângere. Cum altfel ar face cineva un contract cu diavolul, dacă nu pentru a scăpa de o anume suferinţă? Dacă diavolul dă târcoale, aşa cum suge­rează unii, căutând suflete care să i se vândă, sunt sigur că el îşi concentrează toată atenţia asupra oamenilor care suferă din cauza unei constrângeri. Problema nu este constrângerea. Problema este felul în care oamenii se descurcă cu constrân­gerea. Unii îi rezistă şi o depăşesc înnobilaţi. Alţii se frâng şi se vând. Tu te-ai vândut şi trebuie să spun că ai făcut-o cu destulă uşurinţă.

Cu uşurinţă. Uşor. Acesta este cuvântul-cheie pentru tine, George. Vrei să te crezi un om care se descurcă cu uşurinţă. Joe Cool. Şi presupun că te descurci cu uşurinţă, dar nu ştiu unde o s-ajungi cu această atitudine a ta decât în iad. Întotdea­una cauţi calea uşoară, George. Nu calea dreaptă. Calea uşoa­ră. Când eşti pus faţă în faţă cu alegerea între calea dreaptă şi calea uşoară, iei întotdeauna calea uşoară. Calea fără durere. De fapt, faci tot ce îţi stă în putinţă să găseşti calea uşoară, chiar dacă acest lucru înseamnă să-ţi vinzi sufletul şi să-ţi sa­crifici fiul.

    Aşa cum am spus, sunt bucuros că te simţi vinovat. Dacă nu te-ai simţi rău după ce decizi să alegi o cale uşoară, nu contează care, nu aş putea să te ajut. Ai aflat că psihoterapia nu este calea cea uşoară. Este o cale pe care trebuie să te con­frunţi cu lucrurile, chiar dacă acest fapt este dureros, chiar dacă este foarte dureros. Nu este o cale a fugii. Aceasta este calea dreaptă, nu calea uşoară. Dacă doreşti să te confrunţi cu realităţile dureroase ale vieţii tale — cu copilăria ta în teroa­re, cu căsnicia ta mizerabilă, cu frica ta de moarte, cu propria-ţi laşitate — pot să îţi fiu de ajutor. Şi sunt sigur că vom reuşi. Dar dacă tot ceea ce îţi doreşti este cea mai uşoară ali­nare a durerii, atunci probabil că eşti un om al diavolului şi nu pot vedea nicio cale prin care psihoterapia să te ajute.

Era rândul lui George să fie tăcut. Minute întregi s-a auzit din nou doar ticăitul ceasului. Întâlnirea noastră dura deja de două ore. În cele din urmă, el a vorbit:

    —  În cărţile cu benzi desenate, odată ce un personaj face un pact cu diavolul, nu mai poate scăpa de acest lucru. Odată ce şi-a vândut sufletul, diavolul nu i-l mai dă înapoi. Poate că este prea târziu pentru mine să mă schimb.

     —  Nu ştiu, George, i-am răspuns. Aşa cum ţi-am spus, nu ştiu foarte multe despre aceste lucruri. Tu eşti prima persoa­nă pe care am întâlnit-o vreodată care să fi făcut un astfel de pact. Ca şi tine, nu ştiu dacă diavolul există sau nu. Dar pe baza experienţei pe care o am cu tine, cred că mă pot hazar­da să fac o judecată documentată despre felul în care stau lu­crurile. Eu cred că într-adevăr ai făcut un pact cu diavolul; şi deoarece l-ai făcut, cred că pentru tine diavolul devine real. În dorinţa ta de a evita durerea, cred că ai chemat diavolul la existenţă. Deoarece ai puterea să-l chemi la existenţă, cred că ai şi puterea de a pune capăt existenţei lui. Intuitiv, undeva în adâncul meu, simt că procesul este reversibil. Cred că te poţi întoarce acolo unde erai. Cred că dacă îţi schimbi felul de a fi şi te arăţi dispus să suporţi constrângerea, pactul va fi anulat, iar diavolul va trebui să-şi caute pe altcineva care să-l aducă la realitate.

George privea foarte trist.

     — În ultimele zece zile, a spus el, m-am simţit mai bine decât în ultimele luni. Am avut câteva gânduri, dar ele nu m-au su­părat deloc. Dacă ar fi să inversez procesul, ar însemna să mă întorc acolo unde mă aflam acum două săptămâni. În agonie.

—  Cred că aşa este, am fost de acord.

—  Îmi cereţi să mă întorc de bună voie la starea de suferinţă.

—  Este ceea ce îţi sugerez că trebuie să faci. Nu pentru mine, ci pentru tine însuţi. Dacă faptul de a-ţi cere să faci asta te va ajuta, atunci îţi cer.

—  Să aleg, de fapt, durerea, a cugetat George. Nu ştiu, nu sunt sigur că pot. Nu sunt sigur că vreau.

M-am ridicat:

—  O să ne întâlnim luni, George? l-am întrebat.

—  Da, o să fiu aici.

George s-a ridicat. M-am dus la el şi i-am strâns mâna.

— Pe luni, atunci. Noapte bună.

Seara aceea a fost punctul de cotitură în terapia lui George. Până luni, simptomele i s-au reîntors cu toată forţa. Dar apă­ruse o schimbare. Nu mă mai ruga să-i spun să nu se întoarcă la locul apariţiei gândului. În plus, era ceva mai doritor să-şi examineze în profunzime teama de moarte şi enorma pră­pastie de înţelegere şi comunicare care exista între el şi soţia lui. Cu timpul, această dorinţă a crescut treptat. În cele din urmă, a fost capabil să-i ceară soţiei lui, cu ajutorul meu, să intre ea însăşi în terapie. Am putut s-o recomand unui alt tera­peut, cu care ea a făcut mari progrese. Căsnicia lor a început să se îmbunătăţească.

După ce Gloria a intrat şi ea în terapie, ne-am concentrat în principal asupra sentimentelor „negative" ale lui George — sentimente de furie, de frustrare, de anxietate, de deprimare şi mai ales sentimente de tristeţe şi mâhnire. El a putut să-şi dea seama că era o persoană foarte sensibilă, care simţea profund trecerea anotimpurilor, creşterea copiilor şi carac­terul tranzitoriu al existenţei. A putut să-şi dea seama că în sentimentele lui negative, în sensibilitatea, tandreţea şi vulne­rabilitatea lui la durere consta umanitatea lui. A devenit mai puţin „Joe Cool" şi în acelaşi timp capacitatea lui de a suporta durerea a crescut. Asfinţiturile au continuat să-l ră­nească, dar nu-l mai nelinişteau. Simptomele lui — obsesiile şi compulsiile — au început, cu urcuşuri şi coborâşuri, să se diminueze în intensitate la câteva luni după seara în care dis­cutasem despre pactul lui cu diavolul. La sfârşitul încă a unui an de terapie, ele dispăruseră în întregime. La doi ani după ce o începuse, George a terminat terapia, nefiind poate cel mai puternic dintre bărbaţi, dar mai puternic decât înainte.

Prima parte