O poveste cu copii si parinti a lui Marin Preda

Şerpi pe hîrtie  

Cîntă-mi, zeiţă, mînia ce-aprinse pe doi fii ai Ardea­lului cînd auziră că tatăl lor şi-a desfăcut casa din satul natal şi s-a mutat în satul mamei lor vitrege... Pline de şerpi erau scrisorile pe care vîntul le aducea şi le arunca în noua bătătură a tristului tată... Dragii mei părinţi, în primele mele rînduri de scrisoare pe care vi le pot comunica, ne găsim sănătoşi, care sănătate vă do­rim şi dumneavoastră, aşa cum aţi făcut cu procedeul cînd aţi plecat din sat, să ştiţi, viaţă de trăit nu mai aveţi cu mine, că sunteţi un fel de oameni escroci, în faţa lumii plecaţi din sat şi nu-mi lăsaţi din partea mamei nimica să vă fie ruşine, n-am fost eu acasă că nu duceaţi voi nimica, că aţi dus voi mai înainte, nu vă temeţi că vă bate Dumnezeu, că sunteţi

oameni bătrîni, după faptele ce le faceţi, că mie din partea mamei nu mi-aţi lăsat nimica, nici măcar o lingură, şi mai scriţi să dăm cheile la picheru, să bage hainele acolo, vă arăt eu picher, şi la fratele Gheorghia, mînca-i-aş eu dumnezeul lui de frate, că mai face el promisiuni, că merge pe la toţi fraţii şi le dă la fiecare cîte o sută de lei parte din casă, el pînă acuma şi-a bătut joc de cineva, sau acuma, vrea să-şi bată? Să vie el aici la mine să-mi dea mie o sută de lei şi om vedea noi cum o fi. Şi ne scrieţi că să avem grijă de capre, să ştiţi că nici grija nu avem de ele, că pe una am omorît-o şi la celelalte le vine rîndul. Şi mai scrieţi şi de pari, că i-aţi numă­rat, să ştiţi că pe toţi îi ard eu, pe toţi i-am dus acasă şi îi ard, şi dacă nu vă place să scrieţi mai departe, că nu v-a fost ruşine, vă condamnă tot publicul care aude. Să ştiţi că vă urez din partea mea ca nici la moartea voastră să nu aveţi pe cine să vă ţie lumînarea la cap, aşa după cum aţi făcut, vă dau pe mîna tribunalului, escrocilor...

Tatăl citeşte şi geme (născut în 1898) şi îşi aduce aminte cum s-a chinuit cu fiecare ca orişice tată şi cum s-au împrăştiat toţi, s-au calificat şi şi-au întemeiat familii proprii. Un singur băiat i-a mai rămas din cei cinci, iar despre cele două fete nu ştie aproape nimic fiindcă nu-i scrie niciuna măcar o scrisoare. Ştie doar atît, că sunt foarte bine măritate, una cu un director, iar cealaltă la fel de bine, şi nu le-a mai văzut la faţă de cînd au plecat. Furtuna care s-a abătut peste capul lui de invalid din primul război mondial nu l-a doborît însă pînă într-atît încît să-mi spună mie întreg ade­vărul. Stă şi se tînguie înspăimîntat de violenţa neînfrînată cu care e judecat nefericitul lui gest de a fi luat-o de la capăt la bătrîneţe şi de a fi căutat, ca orice muritor, un strop de fericire pînă în ultima clipă... Celălalt fiu pare mai ponderat în exprimare, are judecăţi despre inteligenţa tatălui şi a mamei vitrege, s-ar părea că se ţine la distanţă, e ironic, vrea să fie muşcător... citiţi însă...

...Tată, nu vă prea supăraţi că nu v-am scris acum aici unde v-aţi mutat, eu v-am scris acolo unde v-aţi născut, dar nu am primit niciun răspuns, dar nu-i nimic, tată, căci noi nu suntem ai dumitale, nici eu nici Măriuca, nici Suzanea, pe noi ne-a făcut altcineva. Asta n-am ştiut-o, că dacă o ştiam, stăm de vorbă în alt fel. Nu am ştiut că vei ajunge vreodată să-ţi laşi casa şi să te duci unde te-ai dus, ca după aceea să vii şi să duci şi gardurile şi coşara aia de nuiele. Despre, gard şi vraşniţă pot să-ţi spun, tată, că au fost făcute de mine şi de Letiţia, noi am adus nuiele, nu proasta aia cu care ai venit să le iai şi să le duci în Oltenia. Dacă a putut să te prostească o proastă cu care ai trăit, şi a cărat tot la fetele ei, acuma am auzit că aţi fost acasă cu unii proşti de pe-acolo, dintre care unul este Teodor care în curtea noastră nu a tăiat un lemn, el şi-a primit din casa de la rîpă după cum ne-aţi povestit cînd am mai fost pe-acasă... Ori, şi acest nenorocit care era cît un dop cînd îl ştiu eu, a ajuns să comande în casa în care m-am născut eu şi ceilalţi fraţi ai mei. Aţi avut noroc că n-am fost eu pe-acasă în timpul cînd aţi plecat şi cînd aţi venit, că nu mai plecaţi de-acolo, acolo vă înmormîntam, şi după aceea mă prezentam singur la procuratură şi făceam puşcărie, că altceva nu meritaţi toţi decît să vă omor. Nu ţi-e ruşine, tată, de ceea ce ai făcut şi ce vrei să mai faci, să-ţi strici tot ce-ai muncit? Dacă stăteai la o margine de sat, şi nu în centrul satului, nici atunci nu trebuia să faci ceea ce ai făcut. Dar te-a prostit proasta aia pe care ai adus-o în casa mamei, cu doi prunci. Eu şi ceilalţi fraţi nu prea am avut loc pe acasă, dar ai ei au avut să-i creşti şi acuma văd că aţi avut un prunc împreună şi noi v-am lăsat în pace să-l creşteţi, dar, tată, dacă aş fi fost acasă cînd am aflat ce-aţi făcut, vă legam pe toţi unul de altul şi vă duceam în spate sau cu caii colec­tivului pînă la văduţ şi acolo vă aruncam, să nu mai trăiţi, că nu meritaţi să trăiţi, că sunteţi prea proşti. Dacă aţi plecat şi acuma cînd v-aţi întors după gar­duri, de ce v-aţi dus la Nastasia şi v-aţi certat cu Irina?

Aţi profitat că nu a fost ea acasă cu unchiul Micula să puie mîna pe voi să vă sucească gîtul? Ascultă, tată, eu pot să-ţi spun ca cel mai mare prunc al tău că puteai s-o laşi pe proasta aia să plece la fetele ei şi puteai sta cu Nastasia să mănînci numa o zamă, dar erai la tine în sat şi mureai acolo unde te-ai născut şi ai crescut, dar aşa te-ai făcut de ruşine în tot satul, că te-a putut prosti o femeie. Nu i-a fost de ajuns că a dus tot la fetele ei? Dacă ştiam că aşa stau lucrurile, vă dădeam foc şi ardeaţi toţi ca şoarecii. Te mai întreb de ce ai stricat casa care ai facut-o cu mama? Cît trăiai, te ţinea, nu se dărîma şi cui îi trebuia alta să-şi fi făcut mai departe, dar ţi-am mai spus, i-a fost frică la proasta aia cu care ai trăit, că dacă mori o strîngem de gît. Dacă ştiam că te prosteşte chiar aşa, o strîngeam eu de atunci de cînd am fost pe acasă cu nevastă-mea dar n-am vrut să mă fac de ruşine în sat, să vă bat... Dar eu cred că ne vom întîlni şi vom vorbi. În luna asta am şi eu concediu şi viu acasă în sat, la cine am, că tată nu am, şi aş vrea să veniţi ca să stăm de vorbă şi să veniţi cît mai mulţi, nu cîţi aţi fost după garduri, veniţi cîţi vreţi şi să vedem cîţi plecaţi înapoi. Spune-i lui Gheorghia şi nevesti-tii că dacă mori înain­tea lor, pe mine să nu mă anunţe, că nu viu. Cînd am văzut ce faceţi, cum fugiţi ca hoţii dintr-un loc în altul, am vrut să fiu om, că sunt cu un ceas mai deştept decît voi, dar văd că nu am cu cine, nenorociţilor...