Moș

Ieri, Maria a primit vizita unei colege pe nume Linn. O fetiţă uşor nedumerită şi aparent îngrijorată. Le-am luat pe amândouă de la şcoală şi, pe drum, am ascultat conversaţia lor. Parcă erau Chip şi Dale, atât de repede vorbeau. Dintr-una într-alta, Maria, care are o imaginaţie cumplită (nu ştiu dacă ăsta e termenul, dar altul nu-mi vine acum în minte), a întrebat-o cum arată casa ei. Ştiu sigur că dacă îi descrii ceva Mariei, vede totul în faţa ochilor. Eu nu-mi imaginez mare lucru când mi se povesteşte ceva. Dacă-mi spui cu se întâmplă într-un film, nu văd scenele derulându-mi-se sub pleoape. Eu percep acţiunea, nu ştiu cum să explic, înţeleg exact ce se întâmplă, dar fără să văd sângele curgând sau să aud scrâşnetele frânelor. Maria în schimb vede şi aude. Aşa că atunci când a întrebat-o pe Linn cum arată casa în care locuieşte, mi-a fost clar că îşi imaginează absolut tot. Linn s-a apucat să descrie, dar nu se pricepea foarte bine, aşa că a zis că în casa ei sunt patru camere, că are o baie cu faianţă verzulie şi că are o grădină mare, cu flori şi „green grass”.

În acel moment, am deschis şi eu gura. Am întrebat-o pe Linn dacă a auzit vreodată de Tom Jones. Bineînţeles că nu auzise. A zis nu şi apoi s-a instalat o mică tăcere din alea penibile, când omul se întreabă dacă nu cumva ar fi fost mai bine să tacă. N-am avut încotro şi am continuat. I-am spus că Tom Jones a fost un cântăreţ de muzică uşoară foarte important de acum mai bine de 40 de ani. Şi i-am mai spus că unul dintre hiturile lui se numea „Green green grass of home”. N-am primit niciun răspuns, aşa că m-am simţit dator să mă explic: te-am auzit pe ţine vorbind de iarba verde de-acasă şi mi-am amintit de Tom Jones, înţelegi? Aici am obţinut un OK de la Maria şi câteva sunete de la Linn. Asta a fost tot, până acasă n-am mai scos niciun cuvânt.
Fetele au continuat să vorbească, iar eu m-am tot întrebat ce m-o fi apucat să mă bag că musca-n lapte în discuţia lor. Ce-am vrut să le transmit? Ce-am vrut să le arăt? Ce-am realizat? Nimic, asta e realitatea. Fetele m-au ascultat, au zis OK şi au revenit la discuţia lor. Faptul că a existat un tip Tom Jones care cânta prin anii 60-70 despre iarba de acasă nu le-a spus nimic, nu avea cum să le spună ceva. Dacă le-aş fi zis că acel Tom Jones încă mai trăieşte şi mai şi apare pe câte o scenă, le-ar fi interesat la fel de puţin. Şi atunci? De ce le-am spus eu chestia aia?
Simplu: pentru că sunt moş. Un moş cu amintiri din anii 60-70. Ani care pentru Maria şi Linn sunt la fel de îndepărtaţi cum sunt pentru mine anii lui Darwin. Sunt un moş cu amintiri de moş, asta e percepţia oricărui adolescent care mă aude povestind despre Tom Jones. Dacă asta am vrut să scot în evidenţă, cu siguranţă am reuşit.