Lecția de istorie
Cu ceai, cu lapte şi cu rom — o
linguriţă — a trecut şi ora ceaiului.
Bunica citeşte Vieţile Sfinţilor;
bunicul, gazeta; nepotul, lecţia de istorie.
— Ce-mi faci acolo tolănit ca un
bey?
— Învăţ, bunică.
— Zici tu, fariseule.
— Lasă-l să înveţe, Elencu.
Toţi trei stau în etacul
bunicilor. Fireşte, şi motanul. Dar motanul nu e al patrulea, ci tot al
treilea, în numărul bunicului, deşi-i pe canapea la picioarele nepotului.
Focul din sobă-i ca octombrie:
numai de aur şi miere.
Fâlfâie foşnind gazeta bunicului.
Nepotul ridică ochii dintre regi
şi împăraţi, mitropoliţi, papi, generali şi sfetnici. Toţi sînt supăraţi unii
pe alţii, zburliţi de armate şi noroade. Ş-acum toţi au murit şi stau cuminţi
cu osul lor încununat şi miruit. Dar cartea de istorie îi supără din nou unii
pe alţii în fraze lungi şi încâlcite, cu zăngănit de ani.
— Uăăă!
— Nu ştiu pe unde-o fi intrând
învăţătura, dar de ieşit are pe unde, — zice bunica.
Nepotul duce un zâmbet regilor şi
împăraţilor, dar, după ce bunica nu-l mai vede, iar se uită la bunici.
— Măi caţaoane, pe unde-ţi umblă
ochii?
— Repet lecţia, bunică.
— Cu ochii pe păreţi?
— Uite cartea, bunică.
— Hait!
Ochii bunicei se duc între
sfinţi.
Afară e senin. Soarele apune.
Zarea asfinţitului arde portocaliu, suflând un trandafir pe ferestre, pe
obraji şi pe filele cărţii de istorie.
Nepotul suspină. În cartea de
istorie stau zeci de regi şi împăraţi încrucişând fierul războiului. În etac
sînt numai doi bunici şi pacea lor cu pecetea motanului. A început să-i ştie pe
bunici. Pe fiecare-n parte, şi pe-amândoi laolaltă. Îi vede cum stau în câte-un
fotoliu, luminaţi de floarea ferestrelor, şi simte că fiecare dintre ei e
litera cu care-ncepe o poveste...
Bunicul...
Bunica...
Când va veni povestea? Nu ştie.
Dar e-n el.
Bunicul e aşa...
Bunica e aşa...
Zâmbeşte. Mijeşte aur vechi în
umbra etacului.
Şi lecţia de istorie stă.
N-au decât s-aştepte regii şi
împăraţii.
— Nu pot. Sunt cu bunicii.
Şi tocmai mâini îl ascultă la
istorie. Are un patru. Profesorul vrea să-l mai încerce înainte de-al pecetlui
sub cinci.
Parcă trec aburi prin lumină,
îndulcind-o albăstrui. Ca şi cum un alt bunic şi mai vechi decât acesta, vechi
de când nu era nici lumea, mai străvechi decât lumina care-i bătrâneţea lui, ar
veni din ceruri afumând cu brad, cu paşii albi ai lunii după el.
Dar lecţia?
Iar o ia de la început, cu
fruntea încreţită.
Şi deodată simte că din cer i-a
strălucit aur pe gene.
Gene-n gene cu luceafărul.
Etacul s-a întunecat.
— Aprinde lampa, — spune bunica
nepotului.
— Mai lasă, Elencule, aşa se vede
mai bine Luceafărul.
— Vezi mata luceafărul, cucoane
Alecule, da' întreabă-l pe dumnealui de colo: vede lecţia?
— Am isprăvit-o, bunică.
Nepotul a mai luat un patru la
istorie — patru sau trei: cam tot pe-acolo — dar a păstrat luceafărul
de-atunci, ca să-l aprindă-n candelă pentru bunici, din viitor spre trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu